LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Antonia Iliescu: „Lacul de piatră“

Mitul cascadei (II)     

lui A.M.         3. 11. 2001 

[… Si numai Dumnezeu stie ce-o sã mai fie…] 

Si iatã ce-a mai fost…

Tisa cãzuse iarãsi în vechiul ei pãcat si începuse sã viseze chair si ziua la pestisor. Desi el îi spusese cã nu era bine sã trãiesti în vise, ci prin simturi, ea nu stia sã facã altfel. Asa era ea, mai mult cu cerul decât cu pãmântul. Iar Pãmântul, pentru a se rãzbuna cã i se refuzau darurile, a început sã i le ia pe rând, unul câte unul: apele ei, atãdatã atât de spintene si de voiose, si-au pierdut strãlucirea si vioiciunea; Tisa devenise aproape o apã stãtãtoare. Mai era un pic si era s-o înghitã pãmântul, secându-i apele. Dar pestisorul a sesizat pericolul. El simtea demult cã Tisa curgea pe delãturi, pe lângã viatã, pe lângã pãmânt, irosindu-si apele frumoase pe cãi de nimeni vãzute si care nu bucurau si nu rãcoreau pe nimeni. De aceea s-a hotãrât sã-i dreneze apele pe calea cea bunã, pe calea adevãratã a vietii. Asa se face cã a chemat-o la el în palat într-o sâmbãtã.

Când a auzit asta, Tisa iarãsi s-a speriat. Si iar a fãcut o prostie…

Prostia era teama de schimbare, dar si mila de tot ce ar fi trebuit sã distrugã sau sã mintã, fiindcã schimbarea implicã fie rupturi, fie minciuni. Ori ea nu fusese în stare niciodatã de una sau de cealaltã. Lipsa de schimbare însã, îi provoca încet moartea si ea stia asta. Tocmai de aceea cerusre ajutor. Prostia, în imensul ei receptacol, mai cuprindea si teama cã

un lucru odatã început si dezbrãcat de mister, va lua sfârsit curând. Era de fapt fuga din fata vietii, a vietii adevãrate. Si viata nu fusese întotdeauna pentru ea o zânã bunã. Ori ea dorea ca povestea sã nu se termine niciodatã. Asta era prostia. Ea a vrut sã o îndrepte apoi, dar prostia era din otel si otelul nu se lasã modelat de ape. Doar focul îl poate schimba în altceva.

Cu toate acestea, – punând ea în balantã: ce-i mai bun ca sã fie înfrânt, teama care duce la moarte, sau schimbarea dãtãtoare de viatã – si-a luat inima în dinti.

Era într-o zi de miercuri, pe 15 octombrie, la o jumãtate de an de la marea întâlnire cu soarta. A dat buzna cu toate apele ei învolburate în cabinetul unde pestisorul îndeplinea dorinte. Vroia sã-i spunã cã ea…

Când a dat cu ochii de Tisa, pestisorul a avut o reactie tare ciudatã. A privit-o dezamãgit, obosit, plictisit… Cu o zi în urmã tocmai urcase pânã la inima ei, într-o clipã de beatitudine, pe care au împãrtit-o ca pâinea între frati. Acum ce mai cãuta la el? De ce nu respecta doza de fericire – cât un degetar – care îi fusese datã ? Prea se obrãznicea ! Ii dãduse un vârf de aripioarã, dar ea vroia sã i-o ia cu totul. Si i-a scãpat atunci o frazã ca o sentintã:

– Mais, de grâce! Au moins un jour de pause!…

Intr-o fractiune de secundã s-au unit cele trei ursitoare rele: privirea lui rece, cu vorbele lui de plumb si cu vidul din inima lui. Acea clipã rãutãcioasã a retezat pe loc pletele alb-aurii ale Tisei, de la rãdãcinã, ca într-o adevãratã felixoctomie.

Acum Tisa semãna cu o femeie stearpã si inutilã. Nu a plâns, fiindcã nici lacrimi nu mai avea sã plângã. Si-a lãsat pletele la picioarele pestisorului si a fugit, retrãgându-se ca un animal rãnit într-un colt din adâncul sufletului din munte, departe de razele soarelui care strãlucea nebuneste pe cer, ca la începuturile lumii. Soarele însã, strãlucea de acum în afara lumii ei. Chiar dacã ar mai fi vrut sã întoarcã lucrurile, nu mai era cu putintã, fiindcã nu mai exista nici o cale. Avea apele amputate de acea privire rece si rea care însotise remarca „Mais de grâce…” Totul s-a nãruit în acea fãrâmã nefericitã de soartã, când zâmbetul ei sugubãt – „Vezi? Imi place sã fac surprize” – s-a întâlnit cu privirea lui obositã cã trebui sã o vadã iarãsi si sã-si piardã din nou timpul lui pretios, timpul lui de aur, cu prostiile ei. El muncea ca sã scoatã bani si aur, iar ea se juca de-a viata si de-a „uite iubirea, nu e iubirea”.

Tisa venise împinsã de un spirit, cãnd bun când rãu: era spiritul lui Cioran. El era gelos cã nu fãcea si el parte din mandalã. Cu toate acestea, el fusese primul care intrase pe unde atunci, pe 15 aprilie. Pestisorul îi dãduse Tisei ca leac, o carte de-a lui Cioran. Si asa se face cã atunci când s-a regãsit în elanul anumitor fraze ciorãnesti, de genul „Fericirea dacã existã, ea trebuie comunicatã” – ea si-a pierdut capul. Era atunci, în acea dupã amiazã însoritã de miercuri, când a dat nãvalã, înspumatã, în cabinetul pestisorului. „ Ce-o sã-i spun? Ce-o sã spunã de nebunia mea?” – se întreba ea încercând sã-si domoleascã apele. Dar ceva o împingea cu o fortã nestiutã, înainte. Ii venea sã fugã si nu putea. Cineva îi cãlca pe ape ca pe o trenã – ea credea cã era chiar Isus – si o tinea pe loc, sã nu plece cumva din fata destinului. Il scosese din bârlog, fãrã sã stie. „Nu esti serioasã! De ce mã chemi dacã fugi de mine?” – zicea el. Cine îsi poate permite sã nu asculte de destin? A rãmas acolo, tintuitã de propriile-i ape, înfãsuratã ca într-un giulgiu. „Fericirea dacã existã ea trebuie comunicatã!” – Trebuie, trebuie! Toatã viata am trãit în cãrti si în vise, chiar el mi-a spus cã e rãu. Nimeni nu a reusit sã mã scoatã de acolo. El trebuie sã reuseascã! Trebuie! – Asa se face cã tocmai fraza care ar fi trebuit sã dezlãntuie elanuri sublime în cele douã fiinte, a produs catastrofa. El credea cã fericirea se poate doza cu pipeta, ea stia, si a dovedit-o, cã atunci când fericirea începe sã existe, ea dã mereu peste maluri, netinând seama de reguli si ziduri. Fericirea dã nãvalã ca râurile de munte sub povara ploilor fecunde, a ploilor din soare.

Ea în sala de asteptare, el în usa cabinetului. El, cu un zâmbet tâmp pe fatã „cred c-am fãcut o mare prostie…”. Ea, cu o privire încremenitã de uimire „asta e dragostea?”

Si el si ea stiau cã se întâmplase ceva ireparabil. „Ce-ai omorât, omorât rãmâne” zicea poetul1. Amândoi îi dãdeau dreptate în tãcere si cu o imensã tristete. Tisa, în coltul ei, plângea cu lovituri surde de piatrã, ca bãtãile sacadate ale unei tobe mortuare, în fata spânzurãtorii. De data aceasta ea era condamnatã la împietrire vesnicã. De pe culmile însorile ale Muntelui Soare din Tara Fericirii Târzii, cãzuse brusc, cu zgomot de stâncã sfãrâmatã, în vãile aceluiasi munte.

Asa a apãrut la poalele lui, Lacul de piatrã. Era o apã ciudatã si rece, gri si nemiscãtoare, care nu reflecta în ea nici cer, nici soare, nici pãsãri, nici brazi si nici o altã formã de viatã. Era o apã moartã. Muntele, întelegea ce se întâmpla, cãci si el fusese odatã un val de mare în elan cosmic, care voia sã ajungã cerul. Dar o durere bruscã l-a împietrit în aer, la mari înãltimi si a rãmas munte mut ca toti muntii, nedezlegati nici pânã în ziua de astãzi de blestemul pietrei si al tãcerii. Doar câte o apã zburdalnicã si îndrãzneatã, cum fusese Tisa, le mai aducea mângâiere. Chiar si muntele, de ar fi fost capabil, ar fi plâns de dorul pletelor alb-aurii care nu mai veneau sã-l mângâie. Dar el stãtea drept, nemiscat, privind la Tisa care-si împlinea destinul împietrind în poala lui, fãrã nici o putere de a o salva.

Zadarnic voia pestisorul sã mai vinã lângã inima Tisei. Calea fusese retezatã. Pletele ei cãzute ca niste zdrente, se împletiserã cu apele Meusei, acolo unde le mãturase el, ca sã-si curete cabinetul. Plângea în tãcere în sinea lui, rugând cerul si pãmântul, demonii si zeii sã vinã cu o minune. Simtea cã Tisa era pierdutã pentru totdeauna, iar el fusese cel care îi dãduse lovitura finalã, cea care îi pecetluise soarta. Era din cauza lui, dar si fãrã vina lui. A nu rãspunde la iubire, nu este o vinã, este o neputintã sufleteascã, ca o nerezonantã în fiinte si Tisa pricepuse asta, de aceea nu-i purta picã.

Dar pestisorul tot neconsolat era, fiindcã el fãcuse toatã viata numai bine, iar acum, din senin, descoperise cã rãul pe care îl poti face cuiva stã ascuns în pliurile celor mai banale si nesemnificative gesturi. O privire, un cuvânt… El loveste ca un trãznet si taie ca o ghilotinã  tot ce binele din om clãdeste, tesând cu minutiozitate luni, ani de-a rândul. Fãrã milã taie. Parcã ar vrea sã încerce tãria tesãturii: „Hm, ce mai stofã! Sufli o datã si s-a fãcut pulbere.” Iar în cazul celor doi din poveste, asa a fost.

Nu stim niciodatã în ce clipe trãim marile rãscruci ale vietii. Suntem mereu luati prin surprindere de destin, fiindcã doar spontaneitatea face alegerea nostrã cu adevãrat sincerã. In acele clipe grãbite, Dumnezeu ne mãsoarã profunzimile, ca sã vadã dacã suntem sau nu la înaltimea darului ceresc. Mintea e decuplatã si totul functioneazã pe bãtãile inimii. Asa se face cã ne mirãm si noi, dupã aceea, când ratiunea îsi reia tronul regesc: „cum am putut reactiona de acea manierã?” Noi însine suntem uluiti de ce gãsim în noi. Dar alchimia nu iartã. Ea trece totul prin foc si sabie ca sã ne redea adevãratul chip, – nu cel pe care îl simulãm, chipul nostru pentru ceilalti, – ci chipul cu care vom pleca dincolo. Tocmai de aceea nu existã supãrare în astfel de descoperiri triste. Cine s-ar putea supãra pe adevãr?

Iubirea este sau nu este. Ea nu existã decât în original, asa cum existã un singur cer care dã adâncime lumii si care dã voie pãsãrilor sã se înalte; asa cum existã un singur soare care dã cãldurã pãmântului. Toate zugrãvirile din tablouri sunt doar copii neputincioase; nici un cer din tablou nu dã elan privighetorii sã pãtrundã în el si sã cânte. Si nici un soare zugrãvit nu topeste gheata, în primãverile timpurii. Orice copie a naturii exprimã în fapt opera imperfectã a omului, fatã de originalul lui Dumnezeu – Marea Fortã. Dar Dumnezeu n-a vrut, prin opera lui, sã descurajeze spiritul creator al omului. Si atunci i-a dat iubirea. „- Ia, de te joacã si tu un pic, sã vezi ce greu este si la câte trebuie sã renunti. Vei fi tu în stare sã nu-ti trâmbitezi frumusetea operei pe-o iluzie de posteritate si sã rãmâi un „anonim”, ca mine? Esti tu oare capabil sã dai tot ce ai, pe nimic? Pe nimic sigur? Esti tu convins îndeajuns cã singurul lucru cu adevãrat important în viatã este creatia prin iubire, ca singurul lucru ce va rãmâne, fãrã ca totusi sã se vadã? Poti tu oare sã consumi atâta energie si timp doar pentru iluzia cresterii mele în tine? Ai suferit tu suficiente înfrângeri pentru a te dãrui cu disperare operei tale care doar ea îti va aduce nemurirea în ochii mei? Trebuie sã stii cã toti oamenii, fie ei cersetori, savanti sau regi, devin toti egali când se dedicã marii lor opere de iubire. Stii tu cã iubirea este de fapt o nastere si o moarte simultane a omului în om? Iubirea este singura care le poate cuprinde pe amândouã”.

Si într-adevãr, în timp ce Tisa murea încet în ea însãsi, ea renãstea în inima pestisorului. In povestea lor totul era autentic si tinut în mâini dumnezeiesti, asa încât minunea cae i-a salvat n-a întârziat sã vinã.

Privindu-i cum se zbat între remuscãri si elanuri fãrã aripi, Marea Fortã le-a aruncat celor doi curcubeul, ca pe o jumãtate de colac de salvare. Cealaltã jumãtate trebuiau sã o afle singuri, în ei însisi.

Pestisorul a pornit voiniceste sã urce panta abruptã a culorilor. Intr-un târziu a ajuns în fata lacului de piatrã. Aici, el nu si-a mai vãzut imaginea reflectatã în ape limpezi, ca alte dãti, în pletele Tisei. Zadarnic încerca el sã descopere vreun por prin care sã pãtrundã pânã la inima Tisei. Orice salt se termina printr-o cãdere surdã pe suprafata împietritã a lacului. Prinzându-si tâmplele între aripioare, pestisorul plângea cu lacrimi de aur, care cãdeau ca bãnutii pe lespedea lacului-mormânt. Atunci, a ridicat ochii la cer si a strigat:

Poseidon, tu, care mi-ai dat Forta, ia-o înapoi dacã ea nu-i în stare sã scoatã apã din piatrã seacã si sã mi-o dea înapoi pe Tisa. Imi era tare dragã, asa cum era ea, când mofturoasã, când prea doritoare, când prea caldã, când prea rece. Imi fãcusem din ea un prieten, fiindcã mã fãcea sã simt iarãsi Muresul aproape si anii copilãriei; mã fãcea sã cred cã sunt bun si în fata ei nu-mi era rusine de nimic. Era chiar si când nu era, fiindcã stiam cã va fi mereu… Dar acum zace la picioarele muntelui Soare, fãrã sã vadã, fãrã sã audã, fãrã sã oglindeascã viata. Iti dau tot ce am: forta, aurul de pe mine si palatul, numai fã o minune si redã-mi bucuria!

Zicând acestea, s-a ridicat deasupra lacului, chiar acolo de unde pornea celãlalt picior al curcubeului. Lãrgindu-si aripioarele sub cãldura soareleui de amiazã, tot mai mult si mai mult, Tiny începu sã batã în aer cu putere iar ele deveneau din fierbinti tot mai fierbinti, aproape incandescente. Si, nestiind ce sã facã altceva, pestisorul a luat între aripioarele lui fierbinti piatra rece a lacului si a strâns-o cu putere la piept.

Ca prin minune, gheata din piatrã a început a se topi încet, cu miscãri line si unduioase de ape nãscânde. Se topea încet, încet, asa cum lacrimile fierbinti ies ca stropii de suflet înfrânt din ochii împietriti de durere ai omului necãjit.

Si lacul se mai topeste si astãzi, fiindcã iubirea, iubirea adevãratã, primitã dirct din mâinile Lui, prin mijlocirea lumii suprasensibile, este singura care poate scuipa în fatã si orgoliul si virtutea, fãrã ca aceste jalnice personaje sã se simtã câtusi de putin jignite.

ANTONIA ILIESCU

Anunțuri