LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Aurel David: „Tropotind prin Paris“

Am vizionat aseară, duminică, 28 octombrie 2007, filmul „Stewardeza”. Printre multe alte imagini care mi-au reţinut atenţia au fost şi cele ce înfăţişau Turnul Eiffel din Paris, filmat noaptea. Secvenţele văzute m-au cam trezit din amorţeala scrisului în care căzusem de la o vreme. După ce mi-a ieşit de sub tipar volumul „Voievozi” ai României, mai ales. Când mă şi gândisem să fac o pauză. Oricum, trei cărţi apărute în acest an mi se par destul de mult, cu toate că volumul de creaţie propriu-zisă vine mai din urmă.

Aşa că astăzi am încercat să-mi fac rânduială în note şi notiţe, în gândurile ce mă bântuie de oarece vreme, de a pune din nou pixul la treabă. Mai exact, voi încerca să aştern pe hârtie impresiile adunate în trecuta vară, între 17 şi 23 iulie, când am revăzut, dar am şi străbătut Parisul împreună cu soţia, cu fiul cel mare, Cristian, stabilit în Florida, cu soţia acestuia şi fiica lor cea mică, Diana.

Adevărul este că „amorţeala” aceasta, de circa trei luni de zile, din august până la sfârşit de octombrie, s-a datorat şi faptului că am cam avut dileme în privinţa stabilirii titlului acestui volum de însemnări de călătorie. Singurul om cu care m-am consultat asupra „pălăriei” cărţii a fost profesorul de limbă şi literatură română, dr. Alecsandru Ştiucă, actualmente deputat în Parlamentul României. Poate că nici acestuia nu i-aş fi împărtăşit nehotărârea mea dacă nu-l întâlneam întâmplător la ediţia din acest an a Salonului ialomiţean de carte de la Slobozia. La una din întrebările Dumisale apropo de „ce mai fac, ce mai scriu?”, i-am zis că după tropoteala prin Paris, mă bate gândul să comit încă un volum de proză.

– Interesant! a apreciat amicul meu din Săveniul Ialomiţei. Cum se va numi cartea?

– „Tropotind prin Paris”, i-am aruncat vorbele, fără a le „mesteca” prea mult în minte.

– Curios! a venit replica filologului. Chiar aţi tropăit prin Capitala Franţei?

– Greşesc, cumva, folosind gerunziul verbului „a tropăi” în varianta „tropotire?”

– Departe de mine acest gând. Este dreptul dumneavoastră să decideţi.

 – Consultând „Noul Dicţionar Universal al Limbii Române”, scos la Editura „Litera International” în anul 2007, m-am gândit că aş putea fi… pe bune. Sigur că s-ar putea vorbi de oarece „forţare”. Dar nu cine ştie ce. Pentru că „a tropoti”, în limba română este un verb (pop., intr.), care înseamnă „a tropăi”. În destul de îndelungatele ore petrecute la Paris, ziua ca şi noaptea, am mai şi tropotit. Nu ne-am deplasat numai cu metroul, autobuzul ori autoturimul.

-Vă doresc spor la…comiterea acestei cărţi noi!

De la acel dialog cu profesorul doctor Alecsandru Ştiucă au mai trecut nişte zile şi nopţi de frământări, de căutări, de adunare a materialului documentar, peste limitele celui avut înainte de plecare ori din carneţelele de reporter, din albumele procurate la faţa locului în timpul deplasării ori din diverse informaţii de pe internet.

Pentru mine, titlul unui articol sau al unei cărţi însemnă „osatura” pe care aştern impresiile, materialul adunat întru prelucrare. M-am gândit şi la alte variante, dar fără a-mi duce hotărârea până la capăt. În final   am rămas la această TROPOTIND PRIN PARIS, renunţând la PARIS, PRIN PARIS, TAINIŢELE PARISULUI…

Ideea unui incurs la Paris i-a venit lui Cristian care, într-una din convorbirile noastre pe internet mi-a sugerat-o pe la sfârşit de iarnă, început de primăvară.

Mai fusesem la Paris de câteva ori, în peregrinările mele prin astă lume, dar de fiecare dată am avut ţeluri precise: cândva, în drum spre şi dinspre Dakar, la plecare popsind mai bine de 20 de ore pentru a lua un avion spre capitala Senegalului, alteori spre New-York sau Miami. Însă niciodată n-am avut ocazia să-l iau „la bani mărunţi”, să mă „încarc” cu mirificul, necunoscutul, neasemuitul „oraş al luminilor”. Într-o după-amiază de vineri din mijloc de iulie, Licuţa şi cu mine ne-am urcat la bordul Loganului şi-am purces către Bucureşti. Avionul pentru care ni se procurase bilete spre Franţa avea plecarea de pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” a doua zi cam devreme.   Am dormit, cu destule întreruperi, în casa lui Cezar situată undeva lângă „Biofarm”. La şapte fără un sfert ne aflam  la bordul unui avion al companiei Air France. Întâmplarea a făcut să căpătăm locuri undeva chiar în coada-cozii, acolo unde, de obicei, scuturăturile atmosferice se resimt destul de neprietenoase. Cam două ore şi jumătate a durat zborul, reamintindu-mi desele escapade pe care eu însumi le făcusem în tinereţe ca pilot-comandant instructor de zbor. Numai că, în acea plăcută deplasare aeriană aveam să survolez numeroase lanţuri muntoase, Alpii, mai ales, trecând destul de aproape de veşnicul înzăpezit Mont Blanc. Să te afli în plină vară, dar să treci peste zone pline ochi de neaua care în România se vede mai ales iarna, zău că te face să te simţi în… ceruri! Am survolat ori i-am lăsat în stânga noastră Alpii Dinarici, Alpii Apenini, Alpii Savoiei, ori în dreapta Alpii Sudeţi. Destul de multe înălţimi le-am văzut golaşe-golaşe ajutate şi de natură dar şi de mâna omului, pădurile rămânând destul de răruţe la înălţimile obişnuite. Mâna acaparatoare şi distrugătoare a omului le-a cam decimat, în anii din urmă existând strădanii din ce în ce mai insistente pentru a le reface.

La aterizare, cu ajutorul drăceştei invenţii care se cheamă telefon fără fir – mobilul – aveam să ne întâlnim cu americanii noştri (Denisa, Cristian, Diana) în mai puţin de un sfert de oră.

După stat la cozi interminabile în căutarea unui autoturism, am părăsit Aeroportul Internaţional „Charles de Gaule” la bordul unui automobil destul de încăpător pilotat de o faţă galbenă , în care am încăput toţi cinci, precum şi mulţimea de bagaje: geamantanoaie, geamantane, geamantanuşe, sacoşe, sacoşele şi pentru care am plătit 60 de euroni. Luasem cu noi lucruri pentru luni de zile, nu pentru o săptămână, din care n-am folosit   nici o treime. Iac-aşa, ne văzurăm nu numai transportaţi în „buricul” metropolei, ci şi instalaţi în câte-o  cameră-chichinetă la hotelul de trei   stele „Trocadero”, situat pe strada Saint-Didier.

A junseserăm, aşadar, în Capitala Franţei, la Paris.

AUREL DAVID

Anunțuri