LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Claudiu Soare: „Cînd floarea carnivoră muşcă“

Întotdeauna cînd ploua, Richard scria. Lucra ca informator la Agenţia Naţională de Securitate. Filase diferite personalităţi, însoţise delegaţii străine în calitate de translator, şantajase mici demnitari de provincie. Doar ploaia îl întorcea în caverna melancolică a scîrbei de sine însuşi, pe care şi-o îneca în povestiri stranii, absurde, imposibil de publicat.

Fusese recrutat într-o zi a victoriei sărbătorite de întreg poporul. Bucureştiul îşi purta halena pe străzi, savurînd berea populară şi cîrnaţii urcîndu-şi sufletul fumigen în aerul cald de vară. Tînăra cu care se relaxa în Cişmigiu era urîtă, dar îi plăcea să tragă la măsea. Îl iubea cu patima închipuită a fiinţelor care ştiu de la început că nu au pentru ce să trăiască. Iubea şi moartea, pe care o consacra într-un sport sufletesc umbrit doar de indolentele crize de ficat, nemiloase, cînd îşi cerea iertare de la lumea întreagă.

Moartea s-a deghizat în ziua aceea în ridicolul unei ameninţări propagandistice: „Voi nu ştiţi ce zi e azi? Voi vă permiteţi să dansaţi în chioşcul în care ar fi trebuit să cînte fanfara? Vă omor. Partidul…” Apoi, Richard a avut o lungă discuţie între patru ochi cu agentul pe jumătate treaz, care l-a rugat să semneze o hîrtie pe jumătate pătată de vin – şi care a plecat cu tînăra îndrăgostită de alcool, de rataţi şi de moarte.

A doua zi, Richard a făcut furori printre plutonieri, căpitani şi colonei cu franceza lui – de fapt, într-o conversaţie imaginară cu idolii lui îndrăgostiţi, scriitorii, care îi promiseseră cîndva, din spînzurătorile lor înrămate, talentul şi gloria… Cadrele nu cunoşteau franceza. Doar rusa. A fost admis în rîndurile lor, ba chiar simpatizat că l-a înfruntat pe năbădăiosul propagandist, care încă nu se prezentase la serviciu. Îl vor ajuta ei să ajungă scriitor, nu contează ce scrie. Iar el scria, dar numai atunci cînd ploua, scria povestea călătoriilor lui în inconştient, acolo unde era întotdeauna întîmpinat de un beţiv mai vioi şi mai inteligent decît el.  

Într-o zi s-a prezentat la redacţia unei reviste literare cu nuvela Dezalcoolizarea. Redactorul care îl ascultase citind, deja moţăia. Cu chipul roşu, transpirat, Richard sfîrşise lectura, exaltat. „Foarte bine, i se spusese, sînteţi un tînăr cu nebănuite disponibilităţi. Se acceptă.” Apoi, după debut, a fost nevoie de intervenţia energică a doi colonei pentru ca redactorul să nu fie concediat şi alungat în spaţiul rural sau chiar mai rău. Richard a fost atenţionat să se maturizeze, ba chiar să se îndrăgosteasă, numai şi numai pentru a se sustrage demonilor acelora care îl „manipulau” din interior. Şedinţa s-a încheiat la restaurantul „Pescarul”, cu o doină cîntată pe şapte chipuri desfigurate de mărturisiri şi de alcool: un plutonier, doi căpitani, cei doi colonei rezonabili şi partea vătămată a literaturii. Şapte. Redactorul visase ani de zile să intre în rîndul informatorilor, însă laşitatea lui exagerată… 

Nu se îndrăgostise atunci. Trebuia să se simtă liber la modul oficial ca să poată trăi această necunoscută ascensiune. După 22 decembrie, poziţia lui atît de neînsemnată în „direcţie” îl scutise de indispoziţia răzbunătorilor, azvîrlindu-l în cea mai „oficială” libertate posibilă, pe care el o convertise la anarhism. „Scriitorul este obligat să gîndească anarhist, numai astfel îşi poate conserva libidoul şi un discernămînt esenţial, care se numeşte iubire”, îşi spunea. Dar, deocamdată, scria şi bea. Un iad al amorţelii era toată anarhia lui. Lungul drum al nevrozei fără miracol. 

(O, voi, beţivi, insalubre jigodii, schingiuţi de morala semenilor, avortaţi de Dumnezeu într-un infern fără moarte, în care salvatorul vi s-a spus că nu mai vine, primindu-l pe Richard i-aţi cioplit chip de înger hidos, pentru care îşi va plăti nefericirea în anonimat, în fantasme, în coşmaruri.) 

Tîrîndu-se prin oribile cîrciumi cu acoperişul de tablă, sub care fiinţa se prăjeşte de deznădejde, Richard sau un trup încetul cu încetul ciuruit de demoni nesăţioşi, vicleni, se îndreaptă către dispariţie, cu voluptatea inconştientului pe care numai cuvintele îl mai slujesc, tropare aflîndu-şi agonia în furie, printre lacrimile nocturne şi printre culpabilităţile dobîndite liber. Dispariţia, însă, este mai întîi de toate o amintire. 

În ziua cea mai neagră a acelui an, Richard intră pentru prima dată într-o biserică. Iconostasul şi vocile înalte ale preoţilor, sfinţii zugrăviţi multicolor, ca într-o revistă celestă lipsită de cititori, frumuseţea femeilor tinere, lacrimile spălîndu-i chipul meteoric, spintecat de alcooluri, de desfrîu, îi aduceau în memorie avalanşe de amintiri, groteşti sau suave, neîncepute în vis, necăutate vreodată pentru vindecare. Se rugă cu durerea întregii nevroze refulate ani de-a rîndul, chinuit de spaime, de aspiraţiile faustice care îi furaseră fericirea, cu forţa confuziei disperate, pînă cînd genunchii i s-au înmuiat, lumina i s-a întunecat, gura a început să-i bolborosească vorbe de posedat surprins între oameni – şi a căzut. Enoriaşii l-au sufocat la început cu panica lor curioasă, apoi a fost stropit cu ceva care îi străpungea pielea ca nişte andrele fierbinţi. În sfîrşit, l-au tîrît afară, în iarbă. Cînd a deschis ochii, cerul era pe de-a-ntregul pictat cu sfinţi care îi zîmbeau, întinzînd spre el mîini pline de petale, petice mici, luminoase, pe care le lăsau să cadă asupră-i şi care i se lipeau de piele ca nişte săruturi. Înţelesurile vieţii lui trecute i se limpeziră prin miracolul cuprins într-un singur cuvînt: zădărnicie. Viaţa i se petrecuse în zadar, ca într-un Ecleziast modern, copleşit de psihologia ratării. Se simţea cu adevărat liber, iar logica libertăţii îl părăsi în presentimentul unui viitor cu multiple faţete de diamant. Pe sine însuşi se văzu mergînd în tălpile goale pe muchie. Un cîine îi dădea tîrcoale, pe care îl alungă printr-o bătaie de pleoapă.

Vremea crepusculului îl ridică şi îi îndreptă paşii către cîrciuma „Argentin”, unde îl întîlni pe Moni, fericitul mitoman care se credea evreu. Alcătuit dintr-un cap de porc şi o creastă vîlvoi, de papagal, Moni îl întîmpină cu singuru-i dinte care îi mai împodobea gingiile, pricină din care i se mai spunea şi Colţ Alb. Se sărutară şi băură îndelung un lichid transparent. Moni îi recită din veşnicul Kipling, ceea ce avu darul să-l doară. Era însă durerea vindecării. Vomită. Vomită chiar pe pantalonii mitomanului, care, de scîrbă, vomită şi el. Încîntaţi, îşi reluară păhărelele cu lichid transparent şi evocară primăvara, în care viaţa tocmai îi aruncase ca pe nişte zaruri mătrăşite. Richard se credea agnostic, Moni se credea sceptic. Era sceptic pentru că aşteptase o dimineaţă întreagă tramvaiul în staţie, pe un traseu pe care se făceau lucrări, aşa că şinele fuseseră scoase. „Absurd imaginar, firesc al morţii”, lansă el. Fusese, într-un tîrziu, cules de maşina unei ambasade exotice, ascunse undeva la tropice, într-o insulă în care nu existau closete…

Şi primăvara se înseră odată cu povestea fantastică a acestui om care nu plînsese niciodată. Richard îl privi tulburat şi consideră că e momentul să rostească singurul vers pe care îl crease în anul acela întunecat: „om cu sărutul neînvăţat sînt – şi vă scriu cu apă tulbure pe ţărmuri”. Şi atunci se petrecu minunea: singurul dinte al lui Moni îşi luă zborul în paharul cu apă de foc, asemeni unui aisberg furios şi minuscul, şi se topi precum o pastilă de calciu tristă, ca o ultimă reverenţă. O singură lacrimă vărsă mitomanul, pentru singurul dintre pe care îl mai purta împotriva lumii. Îi mulţumi lui Richard şi plecă împreunîndu-şi palmele şi înălţînd nebuneşti mulţumiri către cer: nu mai era nevoit să mănînce. Adio dineuri, adio mese copioase la guvern, adio periuţă pentru un singur dinte. Primăvara avea să-i aducă dinţi noi, dinţi de lapte de la un animal albastru şi încă nedesăvîrşit.

Richard a rămas singur cu începutul unei vieţi în care nu ştia cum să trăiască. Clătinîndu-se, plecă împreună cu noua amintire dăruită de cea mai neagră şi mai tragicomică zi din viaţa lui. Se despărţise de seninătate. În drum spre casă îi veni în minte subiectul unei mici piese de teatru absurde, cu multe discursuri. A doua zi o scrise dintr-o suflare: Don’t cry for me, Argentina. Ştia, acum, că e timpul să-şi trăiască marea poveste de iubire. 

La Agenţia Naţională de Securitate nu mai cunoştea decît o secretară, fostă colegă de facultate: sulpă blondă, de o frumuseţe pălmuită cu un singur defect – un nas imens, care tuturor le sugera o erecţie. I se citea pe chipul mirat de impulsurile venite suculent din creier această mărinimie a închipuirii. Richard o curtase zadarnic, ea nu iubea literatura. Îi plăceau mult nonconformiştii, anarhiştii, foştii deţinuţi, ţicniţii, sadicii. Şi atunci luă hotărîrea de a o vizita ducîndu-i în dar o floare carnivoră. Surpriza acestui cadou îi readuse lui Kity uimirea aceea pe chip – şi într-un moment de neatenţie floarea o muşcă de un deget. Richard se repezi să i-l sărute, trăind erotica senzaţie că îi sărută nasul, care spînzura melancolic în imaginarul lui prăpădit de incertitudini. Palidă, Kity îi mulţumi şi abia îşi trase respiraţia, dîndu-i o întîlnire urgentă la ceasul de la Universitate. (Iubea ceasurile. După ele îşi regla suflul, ritmul cardiac, paşii, visele.)

În mulţimea de tineri impacientaţi, Richard o descoperi fumînd. O sărută pe obraz, iar ea îl încolăci cu braţele, îl electrocută cu sînii. Zîmbi mulţumită şi îl tîrî printr-un tumult de recurente suveniruri de facultate, zadarnic simulacru al singurei certitudini pe care i-o inspira lui Richard această femeie. Era fericită şi chiar se opri să îl mai ia o dată în braţe, ca pentru a se convinge de imensa utilitate a existenţei. Abrutizat, Richard o răsplăti. Se îndreptau către Piaţa Romană, unde Kity locuia. Vom face dragoste! urlau porii femeii – şi li se auzeau gurile infinitezimale turmentând bărbaţii, care, trecînd pe lîngă ei, întorceau capetele, constatînd politicos ori prin rînjete evidenţa (neverosimilă în momentul acela). Da, în momentul acela, cînd dinspre Universitate se auzi urletul de atac al minerilor. 

Veneau din văgăunile huilei, negri pe faţă şi agitîndu-şi bîtele, invocaţi de noul guvern, care nu accepta decît democraţii originale – iar în drumul lor de departe se zăreau ca un Leviathan drogat, îşi încercau străvechiul armament pe tot, pe toţi, pe toate care le stăteau în cale. O imensă respiraţie emanînd alcool îl izbi teribil pe Richard. Desigur, Kity îl simţea mai excitat decît orice personaj confecţionat în mintea ei pentru excitare. Şi-l dorea superexcitat, hiperexcitat. Rînji, ochii i se bulbucară, picioarele îi tremurau. Îl urmă.  

Primul val de ortaci distrusese deja Institutul de Arhitectură şi se odihnea maltratînd fîntîna din faţa Universităţii. Alţii se delectau cu o bătrînică senilă, care îşi cumpărase detergent vărsat şi din care acei homo sapiens („şi măturătorul şi savantul sînt homo sapiens”, nu aşa striga filosoful?) gustau pe întrecute, opinînd, unii, că sînt droguri acolo, alţii că nu sînt, pentru că nu fac spume la gură. Atrocitatea, ce mentalitate a supraomului… 

(Minerii ăştia exprimă resentimentele de peste veacuri ale unei întregi istorii de iobagi neştiutori de carte, umiliţi vreme de o mie de ani de orgolioşii instruiţi, cărora şansa şcolii le-a pus în braţe averi şi instrumente de exploatare, de dispreţ. Au venit să dărîme o civilizaţie care nu a fost clădită pentru ei, care îi excude şi îi numeşte suboameni.) 

Acum se odihnesc şi îşi mănîncă slănina cu ceapă chiar pe iarba din faţa Teatrului Naţional, cu privirile rătăcite admirativ şi tîmp printre clădirile elegante din jur, numărînd fiecare, în tăcere, balcoanele hotelului Intercontinental (eu însumi nu am văzut niciodată vreun locatar arătîndu-se la acele balcoane): 23? Apoi se ridică, aducîndu-şi aminte de ura pentru care au fost angajaţi să se manifeste – şi reîncep dansul bîtelor în amiaza de vară. „Gorile «au petit pied»”, îşi spuse Richard. Şi coborînd din visare constată că în faţa lui stă nemişcat, contemplîndu-l întrebător, mirat, cu un aer de idiot, un ortac scund, cu bîta la picior. Părea că retrăiau amîndoi o întîlnire tristă, în care îşi aduceau aminte de două vieţi îndurerate, neştiute, părăsite în eter pentru nefericirea de a se fi petrecut în eşec. O simţi pe Kity tremurînd în dreapta lui şi atunci o cuprinse pe după talie. Cu un aer de generozitate macacă, minerul le atinse uşor picioarele cu instrumentul lui de adus suferinţa, se învîrti în jurul lor, apoi brusc îngenunchie şi îşi lipi obrazul de fundul femeii. Se ridică, roşu. Mulţumit, rînji. „Hai, hai, duceţi-vă acasă”, le spuse. Efluviile fierbinţi care o străbătuseră pe Kity cît timp obrazul transpirat al minerului îşi odihnise amărăciunea, dorinţa, resemnarea pe fesele ei o împinseră către delirantul leşin al orgasmului.

Scena avu darul de a împietri haita din jurul lor. Îşi lăsară capetele în pămînt, dezvelind, în aerul care purta ţipete îngrozite spre cer, filmul iubirilor lor brutale, siluite de vise interzise, murdărite de sărăcie şi de împreunări naturaliste, în care erosul nu era decît o fiară măcinată de lepră şi de disperare. Cu toţii erau tineri – întineriseră de parcă îmbătrîniseră, în spaţiul negru al minei, acolo unde îndrăgostirea este întunecată şi bolnavă de o solidaritate de lagăr, unde sînii negri şi plini de praf ai femeilor le consumă respiraţiile accelerate în îmbrăţişarea transpirată, zadarnică, necompătimită de cuvinte. Respectuoşi cu frumuseţea speriată a acestui cuplu, îi lăsară să treacă, să se ducă înspre orizonturile niciodată îngăduite lor, unde prin Richard şi prin Kity îşi vor trăi povestea de iubire desăvîrşită. Kity mergea aproape nerespirînd, nevoind, parcă, să permită nici măcar unui gram de excitare să iasă afară din ea, cu un zîmbet de moartă îndrăgostită. Cînd au ajuns în Piaţa Romană, şi-a dat seama, luîndu-l în braţe, că pe Richard erecţia nu îl părăsise nici o secundă din momentul în care se lipise de ea, sub ceasul de la Universitate – acum spart de furia nefericiţilor.

Se întinseră pe patul alb şi proaspăt ca un nisip tropical, răcorit de briză. Richard pătrunse în ea şi nu se mai desfăcură din spasm vreme îndelungată, ca într-un cîntec creat numai pentru ei de vocile sufletelor care se iubiseră de generaţii, pentru ca îmbrăţişarea lor să se petreacă la nesfîrşit. Sălbăticia trupurilor îi împleti ca pe două tulpini de floare carnivoră, pînă la învineţirea chipurilor, pînă la vibraţia sîngelui în delir, fierbînd. Trecuseră ore înspre noapte. Îşi mai amintea de gemetele răguşite ale lui Kity şi de faptul că se visase alergînd gol pe o plajă galbenă, de mînă cu o femeie aidoma goală, care încet-încet devenea invizibilă, pînă cînd mîna lui nu mai tîra în urmă decît trupul ca o eşarfă de ceaţă al unei fantome. Îşi aprinse o ţigare. Îi mîngîie coapsele, iar dorinţa îl electrocută din nou – şi pătrunse a cîta oară în tunelul fierbinte, care nu îşi dezvăluia pentru nimeni ieşirea. „Kity”, şopti, alunecînd asemeni unui zmeu pe curenţii de aer, în jos, spre pămînt. Ochii albaştri ai femeii priveau însă înlăcrimaţi, fericiţi, spre despărţirea definitivă de fericire. Murise fără să-i spună. 

Infarct, hotărîră poliţiştii, iar plutonierul cel gras înjură compătimitor şi îl luă în braţe. „Îmbracă-te, acum nu mai ai de ce să stai dezbrăcat”, îi şopti el. Bărbaţii erau trişti: îşi luase zborul dintre ei o pasăre care le adusese şi lor fericirea de a pluti. Trecură pe rînd şi o sărutară, ţinîndu-şi caschetele la subraţ, ca într-o ceremonie în care ar fi fost rugaţi să-şi exprime sublimul.
…Şi pentru prima dată, în viaţă, Richard auzi hohotul isteric de rîs dăruindu-i uitarea secretarei care atît l-a dorit, muşcată întîmplător de o floare carnivoră…

CLAUDIU SOARE

Anunțuri