LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Elena Buică: „Sărbăptoarea Sfintelor Paşti (icoane vechi)“

Desi clepsidra vietii mele aratamai mult nisip in partea de jos, simt si acum nevoia, ca in preajma sarbatorilor sa fac calatorii printre acele amintiri care vin de undeva de unde nu mai este timp si care deschid ferestre spre icoanele vechi si dragi ale copilariei alaturi de parinti, frati si oameni ai locului izvodirii mele pe pamant. Sunt amintiri ce te imping spre zona de emotii, mustind de mierea acelor vremuri si fara de care sufletul nostru s-ar stafidi ori ar deveni un vrej uscat. Din calmul varstei mele de acum, zambesc icoanelor copilariei care s-a revarsat in valurile anilor care au urmat. Ce a ramas din ea in forma de amintire, o port cu grija ca sa nu piara. Copilaria in care nu mai incapem, dar de care nu ne-am despartit niciodata, isi face simtita prezenta mai cu putere in noi, mai ales in preajma sarbatorilor de Pasti. Nu mai pot pune stavila gandului sa nu alerge in satul meu natal, Tiganesti din judetul Teleorman.

In curtea casei, cand curatenia de primavara era terminata, mirosul de var proaspat dat pe peretii casei in interior, dar si in exterior, pe pomi si pe garduri, se amesteca cu mirosul de pamant reavan si de iarba proaspata, cu mirosul de floare de cais in care zbarnaiau albinele. Ghemotoace galbene de pui abia iesiti din ou se invarteau in jurul mamei lor infoiate. Cate o pisica sta tolanita pe un petec de pamant insorit, ori alearga cu parul zburlit gonita de Grivei fiindca a cutezat sa ii treaca pe sub nas in timp ce el rodea un os. Un boboc de gasca a cazut in fund tragand de firul proapat de iarba si gainile cotcodacind faloase anuntau ca au facut oua proaspete. In pauzele de cantat, cocosul tantos isi supraveghea admiratoarele si le amintea ca mai trebuie sa faca oua. In aer plutea o pofta de viata contagioasa, o explozie a elanului vital. Pasarelele cantau dezmierdandu-se suav, iar cantecul cucului ce-si avea cuibul in nucul falnic nu departe de casa noastra ne facea parca sa plutim de bucurie. Retraind acele vremuri, parca simt si acum senzatia de levitatie.

Pana la Florii, gospodinele terminau curatenia cea mare a casei pana la cel mai mic amanunt, iar barbatii pe cele din curte, curatatul grajdurilor, a oborului, a pomilor, a santurilor, au mai indreptat cate un gard aplecat, sau au mai dres o podisca daulata. Marea sarbatoare isi facea simtita prezenta pentru ca “Vin Floriile cu soare/ Si soarele cu Florii”. Oamenii veneau acasa de la biserica aducand salcii pe care le puneu la pragul de sus al usii si la icoane ca sa fereasca de rele familia si casa. Salcia este primul arbore care inverzeste si a devenit emblema vegetala a Floriilor. De la ora doua dupa amiaza, incepea hora satului, caci era ziua cand iesea la “lume” adica la hora, noua generatie de fete candidate la maritis, numite “boboace”, primenite si mirosind a rufe zvantate in bataia vantului si a busuioc. Lumea iesea la poarta scotocind cu privirea fiecare trecator. Nimic nu scapa din vedere, mai ales din partea mamelor de baieti. “Banda de mozica” a lui Buligan isi rostogolea sunetele peste sat  chemand tineretul “la lume”.

In Saptamana Mare urmau serile cu denii. Pe inserate, ascultam infiorata dangatul clopotelor vibrand in aer si raspandind sfintenie invaluitoare si tulburatoare chemand lumea la biserica. Vopsitul oualelor avea farmecul lui aparte. Treaba copiilor era sa le unga cu putina grasime dupa ce au fost vopsite, ca sa le dea luciu. Parca ma vad in fata unei ladite de oua gata vopsite si stradania mea de a le face sa luceasca in bataia blanda a razeor soarelui de primavara si in calmul ceresc al zarilor albastre si senine. Apoi alte stradanii de a le face cu floricele. Luam cateva foi de patrunjel si le lipeam de ou, il legam cu un ciorap de matase, il scufundam in vopseaua rosie ca sangele si il puneam la fiert. Alte oua erau pictate cu ceara sau cu diferite culori.

De cand intram in Postul Pastelui, invatam la scoala Prohodul si abia asteptam Vinerea Mare ca sa cantam la biserica. Vineri dupa amiaza, gatiti cu haine noi, cu flori in mana, mergeam sa sarutam crucea pusa in mijlocul bisericii, ne duceam de trei ori pe sub masa si mergeam la spovedanie. Pentru spovedanie pastram oarecare teama pentru ca era o readucere la ordin si o tragere la raspanundere si in noi se dadea o lupta intre neastampar si intelepciune – cumintenie, cum o numeau parintii – care tinea la noi ca la Ion Creanga “de joi, pana mai apoi”. Stiam ca nu dupa multa vreme “Nefartatul” ne impingea pe cealalta parte a jocului care ni se parea mult mai adevarata si mai frumoasa. Urma impartasania, sau grijania, cum se mai numea prin partile noastre, pe care o primeam cu smerenie si oarecare teama, stiind ca nu marturisisem toate “pacatele”. Seara cantam prohodul si patrunsi de importanta momentului, ocoleam si noi biserica de trei ori cu lumanari aprinse, cantand: “Mergi la cer si te aseaza/ Langa Tatal Creator,/ Tu ce lasi in lume pace,/ Iisuse salvator”. Ocolirea bisericii se facea in sensul invers al limbilor de ceas, ca si cand oamenii ar vrea sa dea timpul inapoi ca sa ajunga la momentul pe care acum il rememoram. Ecoul cantarilor de atunci il simt proaspat in mine. Imi este cu neputinta sa ma despart de acea lume ca de basm a copilariei si mi se face un dor nebun de acel univers. Timpul si departarile n-au puterea sa ne opreasca zborul pe aripile sufletului spre anii cei mai frumosi ai vietii noastre.

Cu buna-cuviinta si respect, cu credinta in suflet, imbracati in haine noi, oamenii se adunau la biserica la miezul noptii. Barbatii primeniti si ferchezuiti si ei, isi puneau palariile pe cap si plecau la biserica cu pas apasat si important. La biserica isi luau palariile in mana, se inchinau si intrau cuviincios asezandu-se in partea dreapta, fara sa se amestece cu femeile aflate in partea stanga. Plutea peste tot un aer de smerenie si bucurie retinuta in toata atmosfera, pentru minunea Invierii. Femeile duceau cosuri impodobite cu frumoase stergare, semn de pretuitre pentru Mantuitorul, dar si de mandrie personala, in care puneau oua rosii, cozonac, vin, o bucata de friptura de miel, ori de pui sau curcan, paine coapta in test, lumanari, flori, caci la Pasti toata lumea avea de toate. Unii oameni mai smeriti stateau in biserica toata noaptea la priveghi, pazeau “Pastele” adica anafura, sa nu fie furata de varcolaci. “Maica, daca stam in priveghi la mortii nostri, cum sa nu stam si la Domnul nostru Iisus Hristos” mi-a raspuns odata o batrana. La miezul noptii asteptam cu multa emotie sa il auzim pe popa Ilie sau pe popa Jan batand de trei ori in Portile Imparatesti spunand: ”Deschideti portile”. Mergea apoi preotul singur in biserica si aprindea lumanarea de la o candela, in timp ce noi asteptam cu rasuflarea parca oprita de incordare si emotie, iesea afara si apoi auzeam chemarea: “Veniti de luati lumina!” Cantecul Invierii “Hristos a inviat din morti…” izbucnea din toate piepturile si o alta unda de emotie ne lumina fetele inscriindu-se pentru totdeauna in adancul sufletului nostru ca un moment de inaltatoare si deosebita frumusete. Satul rasuna de cantecul slobozit parca din adancul sufletului. Incepand de la preot, luminile palpaind se raspandeau in valuri-valuri in marea masa de oameni. In drumul spre casa mergeam cu mare atentie sa nu se stinga lumanarea, ca sa ne mearga bine tot anul. Incepand din aceasta noapte si pana la Inaltare, oamenii se salutau numai ”Hristos a inviat!”, “Adevarat a inviat!”. Acasa, ciocneam oua rosii dupa un ritual bine stabilit. In semn de respect, cine era mai mic ca varsta, astepta ca sa-i fie ciocnit oul de catre cel mai mare, femeia, de catre barbat, cel mai mic in rang, de catre cel superior lui.

Pana nu se lumina de ziua, femeile porneau spre cimitir. Puneau lumanari si flori la morminte, mai smulgeau cate o buruiana, tamaiau, mai vorbeau cu vecinele si apoi isi aduceau aminte si de cei dusi si incepeau bocetele si jalea de rasuna in tot cimitirul de se auzea pana in sat, caci raposatii trebuiau jeliti bine. Chemau mortii pe nume si le spuneau necazurile lor si si ii informau cu cele intamplate in ultima vreme. Pentru tarani, moartea era impletita cu viata si la cimitir, ca si in toate evenimentele vietii si ale mortii, taranii nostri din Tiganesti traiau toate evenimentele de-adevaratelea, cu toata fiinta lor, cu adanca patima, ca intr-un roman fantastic in care faptele de viata se impletesc cu cele ale mortii intr-un tot unitar. Dupa ce imparteau ce au adus in cosuri, pe la ora 9-10 se introrceau acasa si mergeau pe la vecine cu strachina cu “de-mpartit” si cu cana in care puneau vin si o lumanarea aprinsa, ca sa fie primit de “sufletul mortilor”. La amiaza faceau masa mare cu familia reunita, caci marile sarbatori adunau intotdeauna oamenii la biserica, in jurul mesei sau la hora. Dupa amiaza se mai odihneau, se primeneau, cei tineri plecau la “la lume”, la marginea satului. Adultii si varstnicii ieseau la poarta ca sa ciocneasca oua rosii cu vecinii sau sa schimbe pareri cu cunoscutii care treceau pe drum si sa vada lumea trecand “la lume”.

Traditia cerea ca de aceste sarbatori sa aiba toata lumea haine noi. Aceasta traditie mai este vie si acum, chiar daca nu in aceeasi masura ca atunci sau cu bucuria gustata ca in acele vremuri. Oamenii cautau sa fie in concordanta cu natura care se reimprospata in fiecare primavara, caci dintotdeauna taranii au simtit ca sunt parte integranta a ei. Toate si tot ce te inconjoara iti transmit bucuria de a trai si de a te reinnoi si pe dinauntru si pe din afara.

Intre noi, copiii, ciocneam oua rosii cu intelegerea ca cel care a avut norocul sa-i sparga oul adversarului sa-si insusesca oul spart. Cum-necum, dar copiii mai mari, se cam alegeau cu ouale celor mai mici si se mai isca si cate o incaierare intre baieti. Dar ouale rosii mai aveau si un alt farmec. Cu ele ne puteam plati datul in tiribomba, ori in lanturi, ori calusei, depinde ce soseasca in sat pentru aceste sarbatori. Unele erau asa de rudimentare, incat erau puse in miscare de bratele oamenilor, dar pentru noi, ele tot erau o mare atractie, motiv pentru care ne indemna Naiba sa sterpelim oua de acasa. “Intram la ambitie” si voiam sa ne laudam de cate ori ne-am dat in tiribomba. Spre bucuria noastra, la tiribomba erau primite si ouale sparte. Lanturile erau cele mai spectaculoase si ne dadeau fiori de ghiata. Lanturile astea erau de fapt, niste scaune ca vai de ele, legate cu lanturi, de unde ii venea si numele, lanturi foarte lungi, poate chiar de 10 metri lungime. Aveau si ceva viteza si ne duceau prin aer invartindu-ne la inceput in toate directiile, apoi prin miscarea centrifuga spre exterior. Masura de siguranta era doar un lant pus pe dinaintea abdomenului. Unii, ca sa isi arate vitejia, se lasau cu tot trupul doar pe acest lant, fluturandu-si tot trupul in aer. Acolo sus ni se facea inima cat un purice, mai ales daca vecinul de scaun se prindea de lantul nostru rasucindu-ne si balambanindu-ne ametitor in aerul de la inaltime unde ne zvarlea viteza. De sus priveam lumea parca altfel.

In intruchiparea unui vis despletit in lumini de soare, ce frumos ar fi daca am nimeri intr-o tiribomba a timpului care prin invartirea ei sa ne duca inapoi macar pentru o clipa in lumea copilariei noastre! Cate oua rosii n-as pregati pentru aceasta tiribomba si cat de infrigurata as astepta-o!

Visez, de ce sa nu visez? fiindca nici acum nu sunt convinsa ca visul este o utopie, un paradis al prostilor. Mai de graba cred ca visul este o gandire lucida. Visele de aceea sunt facute, sa ne aduca imaginar ceea ce dorim si eu de ce sa ma lipsesc de asemenea frumuseti!? Si pentru ca viselor asta le sta in putinta, eu ma lupt ca ele sa nu se destrame. 

(fragment din volumul “Gand purtat de dor”, o monografie sentimentala a comunei Tiganesti din judetul Teleorman ) 

ELENA BUICA – Toronto

Anunțuri