LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Violeta Ionescu: „Poarta de aur“

Monseniorul

Split, 1893

Drumurile lui Diocleţian spre noi

încep şi se sfârşesc la Salona;

ale  noastre spre el încep la Split,

cu prima lopată de pământ dată la o parte,

şi nu se sfârşesc niciodată.

 

Când am aflat că voi pleca la Split,  să particip la săpăturile arheologice de pe lângă palatul imperial, nu ştiam despre Diocleţian mai multe decât, în genere, se ştie. Eram student în anul al II-lea la Istorie şi fusesem cooptat alături de alţi colegi de diferite naţionalităţi în echipa Monseniorului Frane Bulic. Marele Frane Bulic!

 Nu pot spune ce a însemnat pentru noi practica aceea de vară, alături de acest “De Rossi al Dalmaţiei”, cum pe bună dreptate l-a numit Charles Diehl, care şi-a dedicat viaţa celui mai important şantier arheologic din Croaţia. Venisem acolo tineri, frumoşi, zic eu, entuziaşti – în umbra lui Bulic nu încap molâii – şi în câteva luni, cu cât înaintam în adâncime, scoţând la suprafaţă câte un fragment de coloană, un capitel, o arhitravă, aproape că îmbătrânisem cu câteva sute de ani, nu ne mai păsa de bărbi.

 Omul acesta cunoştea situl piatră cu piatră, iar pe sub pământ cred că vedea mai bine decât pe deasupra. Un “duh al locului”, l-am numit, deşi nu era o fantasmă, ci un prelat profund credincios şi un om de ştiinţă lucid care se străduia să alcătuiască, din silabe sau litere sparte, o propoziţie uitată.

Seara ne strângeam în jurul maestrului şi începea evaluarea. Nu am văzut în viaţa mea bucurie mai mare ca în momentul când descoperea o părticică dintr-un mozaic de care părea să-şi amintească. Ciudat este că, datorită analogiilor pe care le făcea, cu timpul am ajuns şi eu să cred că îmi amintesc o seamă de lucruri pe care cu siguranţă nu le mai văzusem niciodată.

Exercita asupra noastră o fascinaţie aparte care se răsfângea implicit şi asupra lui. Puţini ştiu că îşi plătise faima cu preţul unor mari renunţări. Sacrifica în fiecare an câteva luni bune  venind să locuiască la Solin – antica Martia Iulia Valeria Salona, vechea capitală a Dalmaţiei – acum o mică localitate la 5 km de Split, unde ne instalasem şi noi tabăra. Aveam să aflu că locul naşterii sale era foarte aproape, la Vranjic – Vranizza sau “Mica Veneţie” –  situat în golful dintre Solin şi Split, o aşezare căreia i-am văzut  de departe căsuţele albe, părelnic acvatice.

  Prefera să locuiască singur la Solin, în casa destul de modestă din partea nordică a cimitirului Manastirine, lângă antica Basilica maior şi mormintele sfinţilor pe care le descoperise2 . Aici îşi redacta “Viesnik za arheologiju i historiju dalmatinsku ” (Buletin de arheologie şi istorie dalmată), aici îşi scria cărţile, de  aici comunica lumii descoperirile sale.

Acesta a fost, în mare, Monseniorul Frane Bulic, căruia îi datorez tot ce voi scrie aici.

 

 

Ţărmul de purpură

Poate şi pentru că vin dintr-o ţară din nord, şederea mea în acest spaţiu mirific a fost o binecuvântare. În vara aceea, cerul a ţinut cu noi. Nu a plouat  deloc, nici un strop de apă nu s-a amestecat cu praful veacurilor trecute, altfel habar n-am cum am mai fi ieşit din noroaiele acelea, imperiale sau nu.

Peninsula, ca şi întreaga coastă până la râul Cetina, este ţinutul unei vieţuiri calme şi împăcate. Între lunga insulă Bua şi ţărm, Adriatica scobeşte adânc golful Castella, o mică mare interioară, liniştită de obicei. Vânturile meridionale cu nume pitoreşti, Ostro şi Garbino, stârnesc uneori panică printre ambarcaţiunile uşoare, săltându-le în înălţimi şi doborându-le cu  putere neaşteptată. În rest, pe mare calmă, cred că nu există loc mai încântător pe tot ţărmul dalmatin.

Solul roşiatic dă ţinutului un aspect de amurg fără sfârşit. O purpură naturală menită să amintească mereu că aici s-a născut, a revenit în amurg şi a murit un mare purtător al purpurei.

Spre vest se vede orăşelul Trau – anticul Trogir/Tragurion – cu case înalte. În fundal, garda înălţimilor muntoase Kozjak şi Mosor din lanţul dinaric păzeşte ţărmul de vânturi puternice – un vast amfiteatru de munţi pleşuvi cu coamă tăioasă – o spumă albă pe creasta unui val de piatră care a măturat cândva Salona şi a rămas suspendat acolo, sus, între cer şi mare.

Dimineaţa devreme, când aveam răgazul, curiozitatea şi binecuvântarea Monseniorului să urcăm în turnul Campanilei pentru a descoperi mai devreme soarele, vedeam insulele Ciovo şi Solta, alburind. Mai sus de câmpia Castella am văzut şi o peşteră, o adâncime la care nu ne-am propus  să ajungem.

Noi, deocamdată, priveam în jos, căutând statui şi inscripţii rătăcite pe sub pământ. Unele au fost transportate în secolul al XV-lea la Veneţia, altele au fost folosite ca material de construcţie pentru palatele noului oraş. Don Frane Bulic mai speră ca săpăturile arheologice  să scoată la lumină şi alte preţioase relicve. Uneori aveam noroc, alteori ne întoarceam seara în tabără vlăguiţi, cu mâinile goale.

– Oriunde veţi săpa, ne încuraja Monseniorul, veţi  avea parte de o surpriză. Pe vulcanul care a erupt acum milioane de ani, creşte iarba. Sub ea, întâmplările stau şi tac. Uneori este nevoie să îndepărtezi multe straturi de tăcere până la primul cuvânt.

 Mi se părea o aventură fantastică să cauţi ceva fără să ştii bine ce. Dar s-a dovedit că numai noi nu ştiam. În scurtă vreme, la Split, am descoperit, la numai un metru şi ceva sub picioarele noastre, piese din pavimentul original al incintei palatului lui Diocleţian. Iniţial, ele au acoperit toată strada de la nord la sud, o ramificaţie mergând spre gineceu – apartamentul femeilor din partea de est a locuinţei imperiale. Multe lipsesc, au fost scoase şi amestecate cu mortarul cine ştie cărei construcţii. Dar am refăcut traseul exact pe care a călcat  împăratul. Bineînţeles, nu a scăpat ocazia să ne amintească de ce este nevoie de arheologie:

– Cu toţii suferim de “complexul Toma”. Până nu pipăim şi nu vedem, nu credem. Este nevoie de arheologie, pentru a dovedi că faptele istoriei nu sunt rodul imaginaţiei noastre. Până la Schliemann, cine credea în Troia? A fost Schliemann un om norocos? A căutat Troia în “carul cu fân”? A visat Troia? A găsit Schliemann Troia, sau Troia l-a găsit pe Schliemann? Este posibilă vreo descoperire neîngăduită de Dumnezeu? Hristos însuşi a luat degetul lui Toma şi l-a pus pe rănile Sale, a îngăduit această experienţă, tocmai pentru ca Toma să vadă şi să creadă. Ca să te edifici, trebuie să cobori în adâncul cercetării,  să dai la o parte cu grijă, strat după strat.

– Până unde? (era firesc să întreb, nu?)

– N-aş şti să vă spun. În această aventură a cunoaşterii,  recunosc, eu nu prea am ştiut unde să mă opresc, nu am avut limite. Măsura în toate este înţelepciunea oamenilor normali – în sensul unei normalităţi suficiente. Probabil, eu am avut  o doză în plus sau în minus de normalitate, altfel nu se explică de ce mi-am lăsat cărţile acasă pentru a-mi întâlni eroii în călătorii subterane.

– Ce speraţi să mai găsiţi, l-am întrebat într-o zi pe maestru, în măruntaiele acestui oraş, după şaisprezece secole?

– Palatul acesta a fost ridicat pe ruinele  altuia, mai vechi, mi-a răspuns. Este o ipoteză pe care aş dori să o verific. Nu am descoperit încă vechile temelii, dar dacă cineva va avea noroc vreodată, le va găsi.

 Enigmele pentru el nu existau decât pentru a fi dezlegate. Acum ne punea să căutăm cu îndârjire vechea aşezare grecească Aspalathos, notată Spalathum pe hărţile romane. Nu avea date certe, dar ştia el că se află acolo, ne argumenta cu toponimia locului:

Aspalathos este o plantă foarte răspândită în zona aceasta. Cuvântul e de origine illirică, grecizat. În latină i se spune convolvulus scoparius, lignum Rhodianum. Localnicii o folosesc la prepararea unguentelor, a vinului, a uleiului, sau la vopsit. Are flori mici, de un galben aprins, care  înfloresc primăvara devreme. Regret că nu v-o pot arăta decât în picturile de pe vase.

  Mi-o imaginam în ghirlande, la gâtul fetelor…

 – Credeţi că această floare a dat numele locului sau invers? l-am întrebat.

– O floare apărută spontan printre ruinele unui vechi palat nu se putea numi altfel  decât aspalatahos, nu?

Disputa a mai continuat un timp, până când am auzit deodată:

– De ce n-o întrebaţi pe fiica lui “Doklecijan”, care trăieşte încă şi poate să vă spună mai multe despre aceste locuri?

Vorbise Zizic Antonio, custodele săpăturilor. Se făcu linişte.

– Glumeşti?! Pe cine să înrebăm?

Monseniorul se simţi dator să intervină:

– În Dalmaţia, legendele sunt foarte bogate, iar bătrânii… o “carte vie”!

– Da, numai că ar trebui să vă grăbiţi. Ei nu trăiesc, ca ea, veşnic…, continuă imperturbabil custodele.

Diocleţian şi fiica lui muriseră de şaisprezece secole, iar Antonio ne îndemna să ne grăbim. Monseniorul tăcea semnificativ, nu părea deloc contrariat.

– Ce vrei să spui, Antonio? am întrebat.

  Ei, pe aici circulă o mulţime de poveşti despre împăratul cu cap de porc şi urechi de măgar, care omora creştinii…

Eram şocaţi. Ne-am uitat la Don Frane Bulic, aşteptând să intervină. În sfârşit, a făcut-o, cu precizările de rigoare:

– Antonio ştie că Doklecijan este numele  dalmat al lui Diocleţian –  nu Dukljanin, cum greşit consemnează cărţile de şcoală din Croaţia! Corect, în croată i se spune CRNI BOG. Şi mai ştie Antonio că am început de câţiva ani să culeg informaţii de la localnici despre persoana împăratului, locul  naşterii  şi familia sa. Am constatat că unele legende apar într-un loc şi dispar într-altul, aşa că trebuia să ne grăbim pentru a le fixa şi publica.  Cu ajutorul studenţilor de la şcoala medie din Split sau a tinerilor de la gimnaziul inferior din Podgorica, Muntenegru, am cules din gura ţăranilor vârstnici şi analfabeţi din Salona şi câteva sate din est şi nord-est de Spalato, tot ce memoria populară a păstrat în legătură cu împăratul Diocleţian.

– Credeţi că exagerările ajută la ceva?

– În primul rând, reflectă interesul tradiţiei croate faţă de această personalitate.

– Doar pentru că are „cap de porc” şi „urechi de măgar”?

– Este cea mai răspândită legendă în Dalmaţia actuală!

– Ce valoare istorică au poveştile astea?

– Nimic nu conservă mai bine o persoană damnată, ca memoria populară. Nu am intrat în cercetarea mitologiei conţinute în ele, care ne-ar fi condus departe, fiindcă ar fi trebuit să aducem cu noi specialişti să le prelucreze. Am reţinut însă că fiica lui Diocleţian, ieşind din întunericul carcerei şi alunecând într-un car de aur, tras de cai fermecaţi, poate fi o ipostază a zeiţei tenebrelor (încarcerată de CRNI BOG),  care iese la lumina zilei ca  Aurora, însoţindu-se cu zeul Sol, reprezentat printr-un gentilom (om nobil). Este o interpretare.

– Şi prinţul tenebrelor poate fi un gentilom, am remarcat, citându-l pe marele Will. Chiar a supravieţuit tatălui ei?

– Într-un fel  da, fiindcă a murit la câteva luni după el. Dacă decojeşti “migdala”, dai de miez.

Dădea crezare unor bătrâni analfabeţi? Eram uluit.

– Faptul că sunt transmise de oameni în vârstă şi fără carte, nu vă face mai circumspect?

– Desigur, îmi garantează caracterul lor veritabil, nealterat, confirmă el zâmbind. Vă asigur că am întâlnit şi exagerări “culte”, mult mai sofisticate şi mai greu de descifrat.

– Bine, dar tinerii trebuie să cunoască adevărul!

Revolta mea era, cred, îndreptăţită. Nu m-a contrazis.

– Generaţia tânără  din  satele Kucine, Libovac, Mravince, Zrnovnica şi Solin, preia legendele chiar de la sursă. Mai nou, şi din manualele şcolare!… Unele au o valoare artistică deosebită. Bunăoară aceasta, cu fiica lui Diocleţian, este una din cele mai frumoase, rosti maestrul cât se poate de serios.

Nu mi-a venit să cred. Aşa se scrie istoria la Split? M-am interesat, oarecum neliniştit, despre fiica lui Diocleţian.

– Trăieşte, v-o spun eu! Susţinea Antonio cu convingere. Unii mai norocoşi au şi văzut-o… Era o vreme când venea o dată la o sută de ani. Acum vine mai des, o dată pe an… La o serată, cineva îmi spunea că anul trecut a fost văzută de trei ori: la Crăciun,  în Vinerea Seacă şi la Naşterea Fecioarei, pe 8 septembrie.

– Şi cum…“vine”?

– Uite-aşa, la miezul nopţii, cu mare alai, într-o caleaşcă de aur trasă de cai zburători… Iese din palat prin “Poarta de Aur” şi trece pe podul de piatră peste râul Jader, spre Solin. Cam peste o oră, se întoarce. Se spune că este însoţită de un domn elegant, un demon care o stăpâneşte, întări Antonio, şi cine se va încumeta să o sărute, o va elibera, iar ca recompensă va descoperi comoara tatălui ei şi va fi  toată viaţa fericit. Merită să încercaţi!…

– Bine, bine, Antonio, îi opri avântul Monseniorul. Un sfat bun, dar, atenţie,  nu prea înţelept!

 N-are rost să vă spun că au început tot felul de glume, care de care mai proaste. Tot Monseniorul ne-a potolit.

– Dacă vă plac poveştile,  puteţi să mă  însoţiţi  când voi reîncepe excursiile de documentare prin împrejurimi. Şi să notaţi tot! Cât despre demoni, vedenii şi alte năzbâtii dintr-astea, dacă vă ispitesc, vă invit să treceţi pe la confesional…

VIOLETA IONESCU

(din romanul DIOCLEŢIAN, FIUL LUI JUPITER, vol I, Ed. Phoebus, 2006)