LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~„Marele Învăţător“ – Pagini despre opera lui Antonie Plămădeala; publicăm aici o evocare de Pr. Gheorghe Naghi (SUA)

Amintiri despre Mitropolitul Antonie Plămădeală 

Am avut onoarea să-l cunosc pe Mitropolitul Antonie Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia; d. 29 august 2005, Sibiu), cu mulţi ani în urmă şi să-l întâlnesc apoi cu diferite ocazii prin funcţia pe care a avut-o. Prima oară aveam să-l văd (şi, indirect, să-l cunosc) în calitatea lui de proaspăt episcop, vicar patriarchal, cu ocazia unei întruniri ecumenice la Sibiu, în aula Institutului Teologic. Nu-mi mai aduc cu precizie anul, dar nu putea fi mai târziu de anul 1973, fiindcã acesta este anul în care mi-am terminat studiile la Sibiu. Atunci am rămas extrem de impresionat de un lucru care pare mărunt, la prima vedere, dar explică ascensiunea sa ulterioară. Erau mulţi vorbitori în ziua aceea în Aulă, unde eram prezenţi toţi studenţii, de la anul I la anul IV, şi toţi au vorbit atât de mult şi de diversificat încât îmi părea capul o baniţă plină în care nu mai desluşeam prea mult. Deci, după patru ore de discursuri ţinute de diferiţi conferenţiari,  Înalt Prea Sfinţitul Antonie, pe atunci, cum spuneam, episcop vicar şi conducătorul şedinţei, a reuşit să sintetizeze doar în 10 minute, toată discuţia, reliefând contribuţia fiecăruia în parte, cu o claritate deplin surprinzătoare pentru tinerii ascultători, obosiţi şi plictisiţi de discursurile interminabile. A lăsat astfel o impresie excepţională asupra tuturor celor prezenţi. Înalt Prea Sfinţitul era deja cunoscut şi apreciat fiindcă îi apăruse teza de doctorat obţinutã la Pontifical Heythrop College de la Oxford cu titlul „Biserica slujitoare…”, 1 teză care impresionase pe toată lumea prin claritatea şi adâncimea expunerii. Doar nu erau mulţi teologi care să fi terminat la Oxford.

Anii au trecut şi eu am ajuns acasă, în Timişoara, fiind hirotonit preot pentru parohia Pişchia, după care am ajuns la Arhiva Centrului Eparhial, datorită preocupărilor mele istorice, a propunerii istoricului I. D. Suciu şi a hotărârii Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Pe atunci Prea Sfinţia sa era la Bucureşti slujind în calitatea oficialã pe care o avea de episcop vicar şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Locuia la Mânăstirea Antim, unde am avut ocazia să-l întâlnesc din nou şi să ne plimbăm în după-amiaza aceea de Sâmbătă în grădina Mânăstirii, parcã aflată în spatele chiliei sale. Discutam pe marginea a o serie de cărţi. Lui îi apăruse deja cărţulia despre Clerici români, ctitori de limbă şi cultură românească 2 (nu se publicase încă versiunea cea voluminoasă)3 iar la Timişoara apăruse cartea lui I. D. Suciu.4 Era foarte tare interesat de apariţiile de cărţi, căci ele erau singurele care aduceau aminte statului, şi implicit poporului, că Biserica există. Din păcate circulaţia acestor cărţi era extrem de îngrădită – ele erau înmânate doar celor cunoscuţi iar de vânzare se găseau doar în incinta Catedralelor mitropolitane. Prin anii ’70 şi ’80, după cunoştinţa mea limitată, doar Sibiul avea un loc pentru desfacerea de astfel de cărţi (practic o modestă cămăruţă numită „Librărie”), în afara celui din Bucureşti. Discutam despre publicarea de cãrţi ca şi despre supravieţuirea culturală a Bisericii, chestiuni pe care Înalt Prea Sfinţia Sa le considera deosebit de importante.

În crâmpeie din amintirile sale de mai târziu putem citi că romanul său, scris şi apărut la editura Eminescu, Trei ceasuri în iad 5, nu constituia pentru el o apariţie editorială propriu-zisă fiindcă începuse să scrie cărţi încă de prin anii ’70 şi avea publicate la acea vreme vreo 40 de cărţi. Totuşi acest roman, singurul său roman, este remarcabil deoarece constituie o critică dură la adresa regimului comunist chiar dacă ea devenea evidentă doar când se citea printre rânduri.

Mi-a promis că, dacă va fi ales episcop pe undeva, o să-mi ofere o parohie. Era un om de mare cuvânt şi, prin urmare, după ce a fost ales episcop al Buzăului în 9 Decembrie 1979, m-a chemat de Crăciunul anului 1981 şi, după o întrevedere scurtă şi la obiect, mi-a oferit o parohie la Bălteni. Astfel l-am urmat, pe drumuri de câmpie, în eparhia Buzăului. Când am ajuns la Bãlteni, înfrigurat, pe timp de seară, începuse să fulguie uşor pe un vânt ascuţit care te lega definitiv de vreo sobã dacă o aveai  Parohia se afla undeva pe drumul ce ducea la Brăila, la vreo 40 de km de Buzău, aproape de Pogoanele, pe o şosea secundară. Trebuie să precizez că orice întâlnire cu Antonie Plămădeală era întotdeauna la „obiect”, fiindcă cu el nu puteai vorbi despre „toate şi nimic” ci trebuia să fii extrem de exact şi precis, adânc concentrat la cele ce aveai să-i spui, ştiut fiind că era extrem de ocupat (ceea ce se putea uşor vedea chiar în timpul discuţiei purtate cu el – în continuu scria, însemna, citea, se mişca imperturbabil, cu o discreţie care niciodată nu te jignea, el fiind de o fineţe rară. Parcă nici nu observai că nu era decât parţial atent la tine – părea (şi era) perfect concentrat asupra subiectului în discuţie. De ai fi spus că era un „mic Napoleon,” n-ai fi greşit prea mult. Era de o inteligenţă sclipitoare, descifrându-ţi tainele împrejurului tău şi făcându-le clare ca apa cristalină de izvor.

Dar foarte curând avea să se retragă Mitropolitul Ardealului Nicolae Mladin (1967-1981) la Mânăstirea Sâmbăta (unde va şi muri la 1 Iunie 1986). Mitropolia Ardealului, de o importanţă covârşitoare, nu putea să rămână mult timp vacantă. Iar cine era mai nimerit şi fără egal, în rândul clerului înalt, prin inteligenţă şi pricepere în gospodărire, combinate cu o ţinută demnă, cu un har deosebit şi cu o personalitate apreciată deopotrivă de cler, de popor şi de partidul şi statul comunist, prin relaţiile pe care a ştiut cu înţelepciune să le construiască de-a lungul vremii, decât Dr. Antonie Plămădeală, la acea vreme episcop al Buzăului? Va fi deci ales în 1982 ca Mitropolit al Ardealului. Singurul mare dezavantaj pe care-l prezenta însă Antonie Plămădeală era că locul său natal se afla în afara hotarelor României de atunci. Acest lucru a produs multă supărare fiindcă era total inoportun (şi mai ales deranjant) pentru partid şi stat ca să se scrie în biografia înaltului ierarh, care trebuia să apară în presa bisericească, că era născut în U. R. S. S., marele „prieten” de la Răsărit, unde se afla Stolniceniul. Prin urmare s-a ales varianta cea mai comodă de a nu se pomeni nimic despre locul naşterii sale. Dacă totuşi a trebuit să se menţioneze această informaţie biografică, s-a păstrat grija ca publicarea ei să se facă în reviste inaccesibile publicului larg.

O întâlnire memorabilă pentru mine a constituit-o audienţa de la Sibiu, în vara anului 1982, nu mult după ce Mitropolitul fusese înscăunat în jilţul lui Şaguna. Înaltul Antonie m-a primit, cam dupã ora prânzului, într-o cămăruţă cu fereastra spre stradă, înspre Catedrală (strada Mitropoliei – pe atunci Str. 1 Mai). Biroul la care şedea el îmi venea pe partea stângã. În timp ce, parcă nevăzut, lucra de zor, purtam o conversaţie interesantă privind situaţia românilor din părţile Covasnei şi Harghitei, de care se pare că era extrem de îngrijorat, întrebându-mă dacã nu aş accepta să merg într-acolo. Lucrul era imposibil deoarece casa mea era la Timişoara. Referitor la acest impediment, Înaltul Antonie mi-a zis că „imposibil” este o noţiune absolut imprevizibilă potrivit Scripturii, pentru că ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu. Mi-a exemplificat cu propria lui viaţă: cine ar fi putut crede că un om cu trecutul lui (la vremea aceea nu ştiam că fusese închis) va ajunge într-o asemenea poziţie – de Mitropolit al Ardealului. Şi atunci, luat de valul amintirilor, mi-a povestit că, pe timpul când era la studii în Anglia (la pregătirea doctoratului), a fost rugat de cineva să-l înveţe pe un student român, limba engleză. Ceea ce a şi făcut. Când, mai târziu, părinţii studentului au venit în vizită, au rămas miraţi de frumoasele progrese ale acestuia în privinţa limbii engleze şi l-au întrebat, de sigur, cum de s-a întâmplat acest fenomen. Studentul le-a mărturisit că l-a învăţat un călugăr român. Cu gândul să-i aducă mulţumirile adecvate – ca orice părinte bucuros de progresul odraslei sale – importantul tătic, care nu era altcineva decât cunoştinţa noastră comună al acelui timp, Nicolae Ceauşescu, a mers mai departe cu întrebările: „Dar ce face pe aici?” „A rămas pe aici”, a sosit răspunsul nedumerit a lui Valentin. „Dar de ce nu vine înapoi în ţară?” „Pentru că îi este frică”, răspunse din nou vlăstarul. Şi acuma vine oferta ademenitoare, nerefuzabilă, dacă ne gândim la cine a spus-o: „Să vină înapoi în România, pe garanţia numelui meu„. Iar Prea Cuviosul Ieromonah Dr. Antonie Plămădeală a luat-o de bunã şi s-a întors pe garanţia numelui său. A câştigat astfel ţara, a câştigat Antonie, au câştigat creştinii. A câştigat Biserica Ortodoxă Română un om de o inteligenţă sclipitoare, care va fi un slujitor devotat Bisericii şi Ţării sale. Evenimentul s-a petrecut la începutul lui Decembrie şi, nu mult după aceea, la mijlocul aceleaşi luni ajunge Episcop vicar şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.

Poate nu mi-aş fi adus aminte de toate acestea dacă nu mi s-ar fi părut cel puţin stranie afirmaţia lui Mircea Dinescu, pentru eliberarea căruia făceam demonstraţii în centrul oraşului Aachen din Germania la sfârşitul anului teribil care a fost 1989. Îmi aduc chiar aminte că, într-o poză apărută în ziarul local Aachener Volkszeitung de atunci, de apăream după demonstraţie împreună cu poza poetului. Se bucura de o mare simpatie în Germania. Ce mult timp a trecut de atunci. Parcă nu-l mai recunosc pe Mircea Dinescu. Am convingerea cã tot ce spune el referitor la Antonie Plămădeală este simplă fabulaţie. Întrebarea care se pune este: de ce se referă el numai la scrisoarea Mitropolitului Antonie şi nu aminteşte şi de alte scrisori? Să admitem oare că în corespondenţa lui Ceauşescu existã o singură scrisoare? Şi tocmai aceea de la Mitropolitul Antonie? De ce nu aminteşte şi de alţi expeditori, laici nu prelaţi? Atâtea întrebări fără rãspuns, la care, se pare, doar trecerea timpului şi istoria le va răspunde.

Dar injuriile aduse de poetul Mircea Dinescu, apărute în presă prin anii ’90 şi mai recent, aduc în inimile iubitorilor Bisericii Ortodoxe Române o undă de adâncă tristeţe şi un gust amar. I s-au mai adus acuze (întemeiate sau nu, numai Dumnezeu ştie)7 de către un scriitor talentat al Exilului – Sergiu Grossu, trăitor la Paris şi supărat că nu i-a permis Antonie (basarabean ca şi el) sã-şi dea examenul de licenţã, deşi avea studiile făcute.8 Aceeaşi meteahnă de a vorbi de rău pe cineva după moarte. Oare ne stăpâneşte ea într-atâta încât să nu fie leac să ne stăpânim? Am mai întâlnit-o deseori la cine te aştepţi şi, mai ales, la cine nu te aştepţi. Fiindcă ce poate fi aceasta decât o boală atunci când ne grăbim să acuzăm pe cineva, fără nici o dovadă pusă în faţă. Or Mircea Dinescu doar face afirmaţii şi nimic mai mult? Cum este posibil ca un om, aşa de talentat, să poată aduce astfel de acuzaţii grave, fără acoperire? Avem boala imaginarului belicos? Când vom deveni şi noi serioşi, cu o înaltă conştiinţã, să afirmăm ceva doar pe baza unor documente? Mai ales când acuzaţia vizeazã cariera şi viitorul unui om. Afirmaţia din Cotidianul este de o uluitoare gravitate şi cu atât mai mult trebuia sprijinită de dovezi. Ea se referă la faptul că Înaltul Antonie ar fi fost colonel de Securitate şi că el i-a cerut lui Ceauşescu, printr-o scrisoare, de-un 23 August, să fie înaintat la gradul de general.9 Dinescu nu produce dovezi şi nu intră în detalii ceea ce îl descalifică (deocamdată). Biserica comite o teribilă greşeală, fiindcă în loc să ceară hotărât să se facă lumină şi să se îndepărteze dubiile pentru a dovedi, prin biroul de presă al Patriarhiei,  buna-credinţă în acest necesar proces de curăţire, ea nu face decât să-şi majoreze capitalul de antipatie în rândul presei şi să crească suspiciunea în rândul intelectualităţii şi al unei părţi a populaţiei care nu este indiferentă la cine o cârmuieşte spiritual. În general, Mitropolitul Antonie este destul de limpede în cugetarea sa, expusă încă în romanul Trei ceasuri în iad, despre strategia pe care a aplicat-o, strategie acoperită pe deplin de Sfânta Scriptură, întrucât a recomandat-o Însuşi Mântuitorul nostru Hristos: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urãşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouã: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vã pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Cãci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Mt. 5, 39-48).

Într-un interviu dat lui Dan Pavel, Mitropolitul este si mai clar, afirmând: „Noi ne-am străduit să păstrăm vie conştiinţa de neam şi să promovăm valorile lui nemuritoare. Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură dată, ceea ce era inutil, iar mulţimea credincioşilor avea nevoie tot timpul de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu”.10 Strategia a fost, după cum am spus, adoptată de întreaga Biserică, prin rezistenţă din interior, cu plecare de la Patriarhul Justinian, ceea ce întâlnim şi la Antonie încă din 1970.11 Interesant este că Mitropolitul Antonie Plămădeală adoptă politica de aparentă pasivitate drept unica posibilitate de a învinge regimul politic totalitar, sugerând inactivitatea societăţii comparativ cu Mitropolitul Andrei Şaguna care adoptase activismul. Modul de gândire al Mitropolitului Antonie apare concludent într-un episod din viaţa sa povestit de Sorin Dumitrescu.  Un scriitor i-ar fi reproşat mitropolitului faptul că Biserica Ortodoxă Română a practicat compromisul şi nu a reacţionat la demolarea bisericilor ei. Conform mărturiei lui Sorin Dumitrescu, Antonie Plămădeală ar fi ripostat prin următoarele cuvinte: „Dumneavoastră aţi scos o carte de curând. (…) Este forma iniţială pe care aţi dat-o la tipografie?” I s-a răspuns: „Nu!”. „Păi, dacă dumneavoastră pentru o carte aţi făcut compromisuri, eu, care răspund de un teritoriu enorm din Transilvania, nu trebuia să fac compromisuri la fel de mari? Am schimbat eu ceva din doctrină? Am cedat eu ceva din dogmă? Am cedat eu ceva din dreptul canonic?” Scriitorul a rãspuns: „Nu!”.12 Postum, Mitropolitului Plămădeală i s-au recunoscut meritele incontestabile pentru binele Bisericii într-o carte care i-a fost închinată: In memoriam. Din ea remarcăm studiul semnat de Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula (Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului — model de ierarh, ecumenist şi om de cultură) şi cele semnate de Prea Sfinţitul Casian, de Vasile Gordon, Valer Bel, Ion Vicovan, Gh. Petraru, Ion Băjău, Lucian Farcaşiu,  Teofil Pârâian, Adrian Nicolae Petcu şi Paul Brusanowski.13

Este ca şi acuma, în zilele noastre, când, în loc să mulţumim lui Dumnezeu că avem un om talentat de o inteligenţă rară, alături de care greu găseşti un egal, precum Înalt Prea Sfinţitul Daniel al Moldovei, om cu patru doctorate, renumit încă din tinereţe pentru viaţa sa cuvioasă ca ucenic al Părintelui Cleopa de la Sihăstria, un om dedicat studiului intens încă de pe băncile şcolii, pe care vreme de trei ani cât am fost în aceeaşi instituţie nu l-am văzut decât în Biserică şi în bibliotecă, citesc unele aberaţii înspăimântătoare prin ziare care-l acuză de toate nimicniciile lumii acesteia. Am convingerea că, în subconştientul lor, toţi detractorii Înalt Prea Sfinţitului Daniel al Moldovei recunosc că este singurul îndrituit la treapta de patriarh. O fi şi Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu vrednic chiar dacă singura piedică este vârsta. Care să fie cauza atitudinii lor? Lipsa de educaţie, invidia? Poate ar trebui mai bine să mulţumim lui Dumnezeu că Biserica noastră mai are încă asemenea oameni!

Pr. GH. NAGHI

________________________

 1 Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură  Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană.  Teză de doctorat Bucureşti, 1972, 344 p. (şi în ST, an.  XXIV, nr. 5-8, 1972, p. 325 -625); ediţia a II-a, Sibiu, 1986, 325 p. Afirmaţia Arhim. Roman Braga că ar fi o teză marxista este gratuită fără să se purceadă la analiza ei în amănunţime.

2 Clerici ortodocşi români, ctitori de limbă şi cultură romănească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1977, 69 p.

3 Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, 547 p.;

4 Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, 313 p. 

5 Trei ceasuri în iad, Bucureşti, 1970; (ed. a II-a), Bucureşti, 1993, 303 p.

6 Mărturisirea de credinţă literară, Ediţia Artur Silvestri, Editura Carpathia Press, Vol. I, Bucureşti, 2006. p. 8-9 

7 Sergiu Grossu, Curajul unei hotarari salutare. Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală, in România Liberă» din 25 noiembrie 1997 şi «.Cuvântul Românesc»(Canada) de pe luna decembrie 1997; Apud Iisus Biruitorul(Paris), 1976, Nr. 1/ Ianuarie-Martie; Se poate vedea si «Areopagul Luminii», 2001,nr. 3/ iulie-septembrie; Asupra problemei prezentate de Sergiu Grossu mai vezi si Ierarhi si victime in «Cuvântul Românesc», februarie 1994;

8 Sergiu Grossu, renumit scriitor al Exilului (n. 1920 la Cubolta), cu o rubrică permanentă la Cuvântul Românesc din Canada în care explica pericopa evanghelică magistral A scris mult fiind un anticomunist convins care a revenit de la Paris în România, la Bucureşti în anii din urmă. Nous attendons une Nouvelle Terre (In asteptarea unui Nou Pamant), La Pensee Universelle, Paris, 1971; Un Rayon de soleil (O raza de soare), poeme, Debresse-poesie, Paris, 1971; La Chaine (Lantul), poem de inchisoare, Les Paragraphes litteraires de Paris, 1971; Catacombes 1973, (Almanah al Bisericii Tacerii), Catacombes, Paris, 1973; Derriere le rideau de bombou. De Mao Tse-toung a Fidel Castro (In spatele cortinei de bambus. De la Mao Tzedung la Fidel Castro), Catacombes, Paris, 1975; The Church in Today’s Catacombs (Biserica in catacombele actuale), Arlington House, S.U.A., 1975; Au fond de l’adime: Le regne de la haine (In strafundul abisului. Domnia urii), Apostolat des Editions, Paris, 1976; Vania Moisseieff – Le Jeune Martyr de Volontirovka (Vania Moiseev – tanarul martir din Volontirovka), Catacombes, Paris, 1976; Les Enfants du Gulag (Copiii Gulagului), o cronica a copilariei oprimate in U.R.S.S., France-Empire, Paris, 1979; Le Calvaire de la Roumanie chretienne (Calvarul Romaniei crestine), France-Empire, Paris, 1987; Maitresse, Dieu existe. Les enfants dans l’etau de l’atheisme sovietique (Tovarasa profesoara, Dumnezeu exista. Copiii in menghina ateismului sovietic), Fayard, Paris, 1988; L’Homme interieur. A la recherche de notre plenitude spirituelle (Omul launtric. In cautarea plenitudinii noastre spirituale), Resaic, Montsurs, 1997; L’Eglise persecutee. Entre Goulag et societe opulente (Biserica persecutata. Intre gulag si societatea opulenta), L’Age d’Homme, Lausanne, 2002; Plaidoyer pour l’Eglise du Silence (Pledoarie pentru Biserica Tacerii), Resaic, Montsurs, 2003; Mustar, epigrame si epitafe, Editura Bucovina – I.E. Torontiu, Bucuresti, 1940; Pietre de aducere aminte, poezii religioase introduse clandestin in tara, editia I aparuta in R.F.G., in 1971, sub pseudonimul Simion Cubolta; editia a II-a semnata Sergiu Grossu, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2002; Calvarul Romaniei crestine, Editura Convorbiri Literare, Iasi, 1992; Inscriptii pe un vas de lut, poezii, Editura Roza vanturilor, Bucuresti, 1994; Univers simfonic, poeme orale create intr-un lagar din balta Dunarii, Editura Roza vanturilor, Bucuresti, 1994; In sfichiul ironiei, poezii satirice, Editura Hrisovul, Bucuresti, 1996; In asteptarea unui nou pamant, Editura Duh si Adevar, Bucuresti, 1998; Chipul omului dinlauntru, Editura Duh si Adevar, Bucuresti, 1999; Apocalipsiada, epopee crestina in 12 cantari, Editura Eminescu, Bucuresti, 1999; Fiul cel pierdut, trei poeme dramatice de inspiratie religioasa, Editura Eminescu, Bucuresti, 2000; Banul, poem oral, Editura Eminescu, Bucuresti, 2000; Copiii Gulagului, Editura Univers, Bucuresti, 2000; Imi bate inima la Bug. Din problemele Transnistriei, Editura Museum, Chisiuna, 2000; Roada anilor tineri, versuri si proza: 1940-1954, Editura Museum, Chisinau, 2000; Vania Moiseiev, Editura Museum, Chisinau, 2000; Evanghelia exilului, Editura Duh si Adevar, Bucuresti, 2001; Aparand adevarul (Ganduri vechi la inceput de nou mileniu), Editura Duh si Adevar, Bucuresti, 2002; Mai tare ca moartea, poeme de dragoste, Editura Eminescu, Bucuresti, 2002; Cercetati si vegheati. Mic vocabular al Oastei Domnului, Editura Traian Dorz, Simeria, 2002; Cu gandul la Basarabia, Editura Museum, Chisinau, 2003; Datoria amintirii: Calendarul persecutiei religioase in tarile comuniste, Editura Masina de scris, Bucuresti, 2003.  

9 Dan Duca, Mirela Corlatan, „IPS Antonie i-a cerut lui Ceausescu sa-l faca general„, în Cotidianul din 9 August 2007

10 Antonie Plămădeală, Nu am avut curajul să fim martiri, interviu realizat de Dan Pavel, în „22„, 1 (20 ianuarie 1990), p. 14.

11 Singura prezentare a vieţii Mitropolitului Antonie Plămădeală se datorează lui Violeta Pătrunjel, Înalt Prea Sfinţitul Plămădeală la 75 de ani. O seamă de nobile şi frumoase cuvinte, în Buletinul Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna (Sfântu Gheorghe), 1998, 2, p. 111-114 în afară de Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Enciclopedică, Ediţia a doua revăzută şi întregită, Bucureşti, 2002, p. 366-368 

12 Sorin Dumitrescu în 2002 apud Dr. Bogdan Aurel Teleanu, în studiul Dublul limbaj, consecinţă a rezistentei interne practicata de Biserica Ortodoxa Romana in fata regimului comunist, în Opinia creştină (22 Noiembrie 2005) face o analiză demnă de luat în seamă a Mitropolitului Antonie faţă de regimul comunist

13 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, a trecut la cele veşnice, în Telegraful Român (Sibiu), 2005, CLIII, Nr. 33-36, 1, 15 Septembrie, p. 1, 3. Tot aici se află o succintă schiţă biobibliografică, Redacţia, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Antonie Plămădeală. Scurtă schiţă biobibliografică, în Telegraful Român(Sibiu), 2005, CLIII, Nr. 33-36, 1, 15 Septembrie, p. 4-5.