LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Adrian Botez: „Generaţie şi creaţie“

A apărut, în peisajul culturii româneşti contemporane, o carte-eveniment, o carte-monument: cartea postumă GENERAŢIE ŞI CREAŢIE1, de VALERIU BÂRGĂU. Are 456 de pagini: ultimele 10 pagini conţin scrisori ale celor mai importanţi intervievaţi (62 de toţi), care-şi exprimă plăcuta surprindere şi admiraţie pentru strategia şi frumuseţea incitantă a întrebărilor: „Întrebările mi-au plăcut, m-au încântat, le-am luat în serios”, mărturiseşte Gheorghe Crăciun, la 23 noiembrie 1986; „Întrebările mi s-au părut frumoase şi incitante”, declară, la 24 septembrie 1986,  însuşi Mircea Cărtărescu, cel care vânează, de-o viaţă, „incitanţa”… etc. – la care se adaugă o cu totul specială Postfaţă a MARIANEI PÂNDARU-BÂRGĂU…cea datorită căreia avem în faţă acest voluminos, unic (în felul său) şi esenţial document de epocă.

Căci, înainte de toate, cartea aceasta este un monument de fidelitate spiritual-conjugală, un monument-omagiu pios, adus, de soţie, memoriei soţului ei, în postumitatea existenţei spirituale a acestuia (important scriitor şi om de cultură moldo-ardelean, din Deva), pentru a i se linişti acestuia sufletul, în lumina cea fără de amurg – cartea fiind rezultatul unei munci îndârjite, de ordonare, editare şi tipărire a materialului rămas prin sertare, de către jumătatea rămasă în viaţă, a lui VALERIU BÂRGĂU – soţia sa, şi ea poetă de mare sensibilitate, jurnalistă de forţă şi profund om de cultură – MARIANA PÂNDARU-BÂRGĂU: “Întru respectul şi memoria soţului meu, VALERIU BÂRGĂU, am editat şi tipărit această carte, cu convingerea că el îşi dorea nespus de mult acest lucru (…). Să-i fie memoria veşnică!” – murmură ca pe-o rugă spre ceruri, în loc de Postfaţă, MARIANA PÂNDARU-BÂRGĂU.

Dar, în al doilea rând, este monumentul piramidal, ridicat de VALERIU BÂRGĂU, spre aducere aminte şi recunoaştere a frământărilor genezei, tribulaţiilor (auto)re/cunoaşterii şi (auto)definirii unei întregi generaţii de scriitori, critici, filosofi, oameni de cultură, din România  – generaţia anilor ’80: “Am fost martoră la scrierea şi pregătirea tuturor acestor interviuri, la efortul deosebit pe care el l-a depus citind toate cărţile tinerilor autori, cu care se pregătea să poarte dialoguri, străduindu-se să afle cât mai multe lucruri despre ei, ba uneori chiar adresele, telefoanele…

Generaţia ’80 a fost pentru el un miracol căruia i-a cordat într-o perioadă (1982-1987) toată atenţia sa, fiind convins că optzeciştii vor deveni adevărate repere în literatura de mâine. Şi nu s-a înşelat! Strădania sa nu a fost în zadar, convingerea sa a ajuns astăzi o certitudine.

Dându-i lui ultimul cuvânt, voi cita dintr-un interviu în care, printre altele, spunea: <<Am trăit pentru această carte nu mai puţin de cinci ani, şi am scris despre tinerii scriitori cu tot sufletul meu”>> – aduce mărturie discreta jumătate terestră a lui VALERIU BÂRGĂU.

Deci, cartea de faţă este şi un monument de vizionarism-profetism –  căci absolut toţi cei intervievaţi în ea au confirmat, s-au afirmat, ba chiar, mulţi, au dominat (în unele cazuri, chiar …“sufocat” – cu îndreptăţire valorică ori mai puţin…) peisajul literar-cultural al anilor postdecembrişti. Au dominat/sufocat, dar…fără direcţie morală, din păcate…

Din chiar momentul apariţiei cărţii lui VALERIU BÂRGĂU, ea a devenit instrument şi obiect de lucru/studiu, pentru cei chemaţi să devină Arheologii Spiritului Românesc – istoricii literari. Care vor mai fi fiind ei…

Într-o paranteză, am spune că un VALERIU BÂRGĂU a lipsit, teribil de mult, generaţiilor “nouăzecistă”, respectiv “douămiistă”(unei Ioana Bradea sau unui Vakulovschi, să zicem…), nu doar “spre aducere-aminte a genezei acestor generaţii”, ci, mai ales, pentru (auto)conştientizarea/(auto)definirea şi îndreptarea lor LA TIMP, spre valorile spirituale româneşti perene – iar nu să apară, în istoria literaturii române viitoare, ca nişte generaţii ale rătăcirii şi dezagregării axiologice (sub numele de “eliberare”/defulare…!!!)…ca nişte generaţii ale căutării a ceea ce optzeciştii, precum şi cei dinantea lor… – deja aflaseră, din punctul de vedere al Creaţiei! Ultimele generaţii, neavând un VALERIU BÂRGĂU în mijlocul lor, în chip de “oglindă-oglinjoară” – s-au crezut “măreţe şi unice”, dar, în general (cu excepţiile de rigoare şi perfect onorabile, ba chiar cu neascultaţii lor Profeţi!), n-au rămas decât ca generaţii de (auto)sacrificii experimentale, de experimente sortite, din start, eşecului (spune, cu înţelepciune, poetul Ion Mureşan, în interviul luat lui de VALERIU BÂRGĂU:”Cred că cei mai cinstiţi judecători ai experimentelor din toate timpurile au fost, în poezie, marii şi cei mai hazardaţi experimentatori, adică marii poeţi, care au asimilat şi depăşit toate experimentele” – s.n. – cf. p. 433) – şi de oameni/tineri rataţi în zborul lor spre Cina cea de Taină, spre Comuniunea Mistic-Spirituală cu Tradiţia şi cu Viitorul – deopotrivă, dar în diverse “doze şi concentraţii”…Foarte puţini au scăpat (şi s-au regrupat interior…cu greu…), cu sufletul şi Duhul întregi, dezastrului cultural-spiritual postdecembrist.

Singurătatea nobilă a scriitorului demiurg s-a transformat în paranoia egoistă/egotistă, din lipsa unui “spiritus rector”, a unui spirit (generos, dar DREPT ŞI PURIFICATOR!)critic şi integrator spiritual, încins de dragoste de semeni, şi care să păstreze comunitatea scriitoricească, înafara păcatelor capitale şi, totodată, aparent polare:

     a-sterilul “turn de fildeş”- respectiv

     b-gregaritatea de kabală snoabă şi/ori pseudo-cenaclistică…Dialogul cu scântei de spirit al anilor ’80 s-a metamorfozat , azi, în isteria unor monologuri paranoide, cu privirile căutându-l înnebunite pe “naşul”…(care este fie om politic, fie om de afaceri, fie fost critic, ajuns pe poziţii de satrap oriental, într-o Sahară/Gobi al lipsei de modele verticale şi de autoritate axiologică!). Criticii au “ieşit la pensie înainte de limită” – iar locul criticii autentice a fost luat de “gaşca literară” şi “oborul ţaţelor literare”…: ambele, factori degenerativi, dezagreganţi ai spiritului sacru de apartenenţă la o generaţie-stare de comuniune spirituală. Şi, pentru a spune adevărul până la capăt, trebuie să dăm mărturie că unii dintre cei care, în anii optzeci, formau o generaţie splendidă! –  în anii aceştia din urmă au decăzut până la a se implica în spiritul de baseţe spirituală, de bârfă-kabală-“obor de ţaţe”…Trei sferturi din timp şi-l pierd certându-se între ei (“care-i cel mai tare din parcare”…), iar în sfertul rămas aduc argumente de ce trebuia să se certe…!

E drept, ceilalţi, care n-au acceptat decăderea cultural-spirituală postdecembristă, s-au izolat creator, în tiraje de 200-300-500 de exemplare…Dar au pierdut ceva ce VALERIU BÂRGĂU va sublinia, mereu, în interviurile sale, şi va dezvălui, prin arta dialogului, ca fiind lucrul de fundament al unei culturi: efervescenţa credinţei în propria misiune, cât şi în misiunea CETĂŢII. Tot din limbajul interviurilor lui VALERIU BÂRGĂU, vom mai împrumuta un termen: au devenit “lunetişti” pe cont propriu…Şi, atunci, nu rămâne decât o alternativă, acestor ultime două generaţii: ori să se citească-laude-promoveze unii pe alţii, întru non-valoare spirituală, în cadrul unor cenacluri de bârfă şi maimuţăreală a vechilor şi autenticelor cenacluri – ori să-şi păstreze nebunia donquijotească a credinţei exclusiv în revelaţia postumităţii/umanităţii culturale(???) postume, asupra operelor lor…(şi asta, prin cultivarea, cu destul rictus şi exasperare –  a spiritului unor “insule”, de tot înguste, de “iniţiaţi”/refugiaţi din “dezastrul Atlantidei”!).

Pe moment, cel puţin, aceste două soluţii nu pot funcţiona drept…soluţii reale! Iar nevoia unei OGLINZI DE GENERAŢIE(ca viziune sintetică de specific şi câştig spiritual de generaţie) -VALERIU BÂRGĂU se simte, azi,  tot mai acut.

Din interviurile luate la 62 de tineri (pe atunci…) scriitori-oameni de vis al culturii-celei-preacurate-şi-autentice/autentificate-prin-spiritul-de-generaţie, de către VALERIU BÂRGĂU, curiosul şi împătimitul descoperirilor de continente spirituale – descoperim NOI, cu stupoare, că limbajul “de atunci” al tinerilor scriitori nu era DELOC “de lemn”  – şi că atitudinile rebele ale celor intervievaţi aveau o naturaleţe şi o elasticitate spirituală incredibilă! O adevărată junglă de idei (dar o “junglă”extrem de bine temperată, în pluri-ideatismul ei aproape “colcăitor” – de fapt, efervescent spre solaritate!), adevăraţi vulcani de adevăruri, spuse cu toată gura!!! E drept că, în cazul cel puţin al lui Liviu Ion Stoiciu, se menţionează (încă dintru început): ”interviul a fost complet cenzurat la vremea respectivă” – dar, în tot discursul celor 62, inclusiv (sau: mai ales!) în acela al junelui (pe atunci) LIS – nu se simte nicio notă falsă, forţată etc. – ci doar dorul după mai drept şi mai bine: acei tineri şi-au păstrat, în pofida străduinţelor guvernanţilor comunişti (ba poate chiar datorită acestor încercări de represie spirituală!…dictaturile oferă şi aceste paradoxuri fertile!), întreaga normalitate de Duh! O libertate REALĂ în exprimare şi o extraordinară prospeţime şi fierbere ideatică, la temperaturi dintre cele mai diverse (ca pentru metale preţioase, în stare lichid-volatilă!), o lejeritate, claritate, chiar clarviziune  şi luciditate de exprimare uluitoare – pe care, azi, în plină “democraţie liberală” – trebuie s-o recunoaştem, cu umilită părere de rău, nu le mai avem/aflăm, decât ca “insule”…Pe atunci, dominau  (cu excepţii notabile – dar EXCEPŢII, nu Regulă: “Când au în mână o întreagă revistă – a Bucureştiului, o întreagă editură – a Poetului – şi se pot lăfăi pentru a promova confuzia şi crisparea doctrinară, atitudinea partizană, atunci…O asemenea impostură te execută fără discuţie!” – cârtea, pe atunci, LIS, nevisând nici cu spatele ce avea să vină… – cf. p. 410) spiritele ocrotitoare ale unor lideri autentici ai culturii româneşti – lideri confirmaţi, la rândul lor, de “bătrânii” generaţiei anterioare etc. – adică, exista STRUCTURA (nu doar în formare, ci chiar în relativă expansiune!) A UNEI ELITE SPIRITUALE! (şi afirmăm aceasta, cu toată responsabilitatea: Nicolae Manolescu îşi făcea datoria, în rubrică permanentă, la România literară, Eugen Simion nu trona la Academie, dar trona, olimpian, deci fertil,  în conştiinţa studenţilor, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca se auzeau, prin Europa liberă, din diaspora etc. etc. – şi nu se permitea acumularea excesivă de gunoi inflaţionist pseudo-literar/cultural, peste valorile spirituale majore şi autentice – sub masca “pieţei culturale”…). Azi domină, suveran-despotic şi fără zare de speranţă eliberatoare de Spirit preacurândă –  NU CRITICII PROFESIONIŞTI / ONEŞTI, DE ÎNTÂMPINARE ŞI DIRECŢIE!!! – …ci confuzia, scepticismul şi prolixitatea, lipsa de orizont şi idealitate, lipsa de vizionarism şi generozitate/comuniune spirituală – nu doar în politică, ci, cu mult mai grav, ÎN CULTURĂ! (Iată ce recunoştea, cu maximă luciditate, în anii ’80, Traian T. Coşovei, dar nu numai el! – în interviul luat lui de Valeriu Bârgău:”Generaţia anilor optzeci a avut parte de o critică responsabilă, onestă, exigentă şi generoasă, deopotrivă” – cf. p. 425). Spiritul gregar (mai exact, acela de turmă atacată din toate părţile, de “factorul economic”…) şi de umilire/dezonorare profesională/de breaslă îl manifestă, paradoxal, mai curând scriitorii de azi, în eternă şi penibilă căutare de sponsori (de cele mai multe ori, nişte plutocraţi analfabeţi!) – decât “oprimaţii/persecutaţii dictaturii” deceniului opt, acela al despoţiei comuniste…Măcar unii dintre ei, neagreaţi de statul comunist, se puteau resemna, pe-atunci, cu conştiinţa persecuţiei… – cei de azi, unii cunoscându-şi (chiar probându-şi, fulgurant!), valoarea categorică, nu (mai) pot face acest lucru…Azi nu se poate invoca, credibil,“persecuţia economică”(şi nu doar! – există şi din cea ideologică, destulă – cazul lui „corectness political”, de-o pildă…) – deşi ea există din plin…

S-au creat exact aceleaşi premize spirituale despre care vorbea Eminescu, în Epigonii anului 1870 (“simţiri reci, harfe zdrobite(…)/Dumnezeul nostru – umbră, patria noastră – o frază(…)/Voi credeaţi în scrisul vostru – noi nu credem în nimic!”), dar nici măcar un “zvâc” de nădejde, ca premiză pentru iscarea vreunui “Eminesc” izbăvitor de Neam Metafizic…Şi totuşi, dacă Eminescu este geniu naţional – ŞI ESTE!!! – înseamnă că însăşi această lungă paranteză sceptică a noastră (deci, şi a culturii româneşti actuale/contemporane!!!) este rezultatul, firesc, al lipsei de orizont şi luciditate şi vizionarism… – IAR REVELAŢIA EMINESCIANĂ URMEAZĂ!!! Să dea Dumnezeu să fie/rămână numai vina afirmaţiilor noastre de mai sus…!

Revenind la subiect, care este MONUMENTUL-CARTE A(L) LUI VALERIU BÂRGĂU: între primul interviu şi ultimul, adică între ieşanul Liviu Antonesei şi târgmureşanul Lazăr Lădariu – se întind interviurile luate unor Nicolae Băciuţ, Mircea Cărtărescu, Mihai Coman, Ion Cristoiu, Gabriel Chifu, George Cuşnarencu, Nichita Danilov, Eugen Dorcescu, Ion Zubaşcu, Adrian Dinu Rachieru, Daniela Crăsnaru, Gellu Dorian, Elena Ştefoi, Mihai Sin, Ion Simuţ, Mircea Nedelciu, Constantin Sorescu, Radu G. Ţeposu etc. etc. etc.– care, fiecare dintre ei, s-ar fi putut erija în “lider de generaţie”… – dar ce le-a lipsit? Probabil ceea ce aprecia Traian T.Coşovei: “responsabilitatea, onestitatea, generozitatea”…Şi sentimentul necesarei coerenţe cultural-spirituale a României! Fiecare în parte, este o valoare – dar cultura unei ţări este “UN SPORT DE ECHIPĂ”, şi mult mai puţin o etalare de talente individuale relative şi dezarticulate (deci, necesar să fie relaţionabile…). Iar Geniile – nu se nasc o dată la o generaţie, ci o dată pe secol, DACĂ!!! Deci, ies dintr-o discuţie…”onestă”…

Interesant de observat că, deşi, toţi, foarte vivaci şi locvaci, nu toţi optzeciştii se încumetă să-şi proclame spiritul de “echipă”/generaţie, cu bucurie – ci, unii, manifestă o veritabilă circumspecţie, faţă de conceptul de “generaţie literară”, ambiţionându-se, foarte “liberal”, să-şi apere “singurătatea fertilă”…”Volens-nolens mă integrez” – spune Victor Atanasiu – continuând, însă:”Referitor la promoţia ’80, este normal ca un critic să fie interesat de ea, din moment ce cuprinde autori remarcabili”(cf. p. (cf. p. 20) – …astăzi, acest argument se dovedeşte futil…”Am oscilat între a fi convins sau nu că a apărut o nouă generaţie de poeţi”(cf. p. 24) – mărturiseşte Nicolae Băciuţ; ”Sunt sastisit de problema homerică a generaţiilor”(cf. p. 38), glosează Mircea Cărtărescu, nu chiar la fel de arogant ca azi, de sub aripa (cu “ecartamentul”suspect de redus…) a  lui N. Manolescu…Mult mai expliciţi, nuanţaţi şi mai profunzi în explicitarea cvasi-metaforică, sunt Gabriel Chifu şi Adrian Dinu Rachieru, apărând “solitudinea demiurgică” a Poetului/Creatorului: “Mult mai interesanţi sunt poeţii când fiinţează nu în grup, ci în solitudine. Când îşi asumă abisul(al verbului, al existenţei) fiecare de unul singur, până la capăt”(cf. p. 86) – afirmă primul – „Prea mulţi corişti, când ştie toată lumea, literatura are nevoie de solişti. Prea mult entuziasm sănătos şi zgomotos, şi prea puţină rectitudine etică”(cf. p. 232) – grăieşte al doilea – şi cât de bine s-ar potrivi spusele lui Rachieru, dacă ar fi repetate azi, în anumite medii pseudo-culturale!!! Mai sofisticat-abstractizant, cam preţios – Ion Simuţ(cf. p. 356): ”Generaţia literară este o noţiune operantă în teritoriile istoriei literare, nu ale criticii literare a actualităţii. Faptul că îl calificăm  astăzi pe un poet ca optzecist este aproape inutil, dar poate fi o informaţie utilă pentru o situare de istorie literară”.

La polul opus se situează exuberanţa, plină de încredere şi căldură, probabil şi sinceră (dar ce bine ar prinde, oricărei generaţii, mai ales zurbagiilor de azi din cultura română, dacă atitudinea modelar-idilică, despre care face vorbire interlocutorul, ar fi /deveni şi una reală! – …unii dintre “supravieţuitorii Atlantidei” zic că, da, a existat, în “illo tempore” al optzeciştilor, un astfel de paradis… – şi dacă da, atunci înţelegem ce anume a făcut ca impostura cultural-literară să nu se impună ca REGULĂ…”mod de existenţă”…: SOLIDARITATEA, LEGENDARA ŞI ONESTA SOLIDARITATE DE BREASLĂ PROFESIONAL-ARTISTICĂ – “proximitatea lui Dumnezeu-Comuniunea Creaţiei”!!! – iar nu egocentrismul de Luciferi în mizerie, care funcţionează azi…), ne referim la mărturia oferită nouă, prin ispitirea lui VALERIU BÂRGĂU, a lui George Cuşnarencu(cf. p. 95) : “Suntem prieteni, , ne bucurăm de apariţia unei cărţi,  ne place să recunoaştem talentul, vorbim aceeaşi limbă. Da, suntem o promoţie, ţinem la ea. Dar o generaţie? (…) Suntem o generaţie despărţită de prea multe speranţe. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri care ne leagă: uneori casele. Aerul neoficial. Ne leagă orele, zilele, spiritul neconformist(…): avem aceleaşi idei sănătoase, iubim cinstea, curăţenia sufletească, trecem strada în grup, nu-i înghiţim pe cei corupţi, deşi putem fi înghiţiţi oricând (n.n.: iată aspecte ale eroismului cotidian, inobservabil…), avem privirea deschisă şi caldă, avem studii superioare de specialitate şi ştim despre ce vorbim, avem simţul umorului(suntem nişte fiinţe vii), gustul ironiei(…), iubim fără să fim lubrici, ne place limba română oricum ar suna ea, fie şi invers, pentru că orice sunet, orice cuvânt sau sintagmă este de aur(…), nu ne plac medicamentele, doctorii şi lozincile, iubim orice creator tânăr(…) pentru că suntem de acord cu Sir Arthur Conan Doyle care spune: <<Mediocritatea nu vede nimic deasupra ei, numai talentul recunoaşte imediat geniul>>”…Aproape că ne vine să murmurăm, dimpreună cu paşoptistul Grigore Alexandrescu: ”Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au fost”… –  şi-au vorbit aşa! Dar, după ultimele cercetări arheologice – se pare că da, AU FOST!…şi tocmai aşa vorbeau…!

La întrebările, aproape infinit modulate şi nuanţate, ale lui VALERIU BÂRGĂU, despre problemele Creaţiei, se obţin mărturii interesante, dar care nu schimbă fundamental datele problemei Demiurgiei Poetice Terestre…Cu aere serioase, de alchimişti, optzeciştii rotesc cuvintele (unele cu aripi, altele doar cu…aer – ca-n toate timpurile…), încruntaţi, firoscoşi şi nespus de serioşi şi importanţi…S-au mai rostit vorbe, precum ale lor, şi pe timpul lui Aristotel – dar aşa le stă bine, totdeauna, tinerilor, să creadă că au “atins luna cu mâna”…Ce-i rău în asta, când totul se păstrează între limitele unui joc decent, cu respect faţă de Creaţie şi Creator şi, mai ales, faţă de Cititor?! – comparativ cu scârboşeniile pe care le toarnă, azi, pe toate canalele mass media, “ai noştri tineri”…De la ifosele suportabile (pe-atunci…) şi cam…bombastice şi ”truistice”, ale lui Cărtărescu (cf. p. 37) :”poeticile îmbătrânesc, mor şi intră în putrefacţie, pentru ca din huma lor să se ivească altele noi. Poezia este, cum spunea cineva, <<o parazitare de limbaj>> şi nu limbajul însuşi” –  până la cultivarea, sufocant de intensă (lectorul mărturiei se sufocă!) a misticii iniţierii întru Creaţia Poeziei, zbuciumată şi ciudată, a lui Ion Zubaşcu – precum un ritual tribal, căruia i-am uitat înţelesurile sacrale , şi am fi tentaţi (greşit!) să zâmbim îngăduitori, ca în faţa poznelor teribiliste ale unui copil; nu, mistica lui Zubaşcu îi angajează acestuia ÎNSĂŞI ONTOLOGIA, pune drept gaj, către înţelegerea Creaţiei ARTEI (chiar dacă rezultatele finale ale “experimentului”sunt mediocre sau chiar îndoielnice…) , precum un devot antic, PROPRIA VIAŢĂ, propria structurare întru echilibru a vieţii – ceva în genul “autodereglărilor senzoriale” ale lui Rimbaud: “…mi-am părăsit (prin bună înţelegere) familia, soţia şi cei patru copii, slujba, Maramureşul, tăindu-mi toate crengile de sub picioare. Am venit în Capitală(…) o cameră doar cu pat şi masă, în care m-am închis cu vreo câteva zeci de cărţi, izolându-mă doi ani de zile(…) Am găsit Poetul(…)Ion Mircea – i-am învăţat cartea pe de rost, Copacul cu 10.000 de imagini, adormeam şi mă trezeam cu poezia sa în celulele mele(…) aş fi vrut(…) să-l imit, să fiu un umil plagiator al său, un ucenic pe viaţă şi pe moarte(…) Manuscrisul meu esenţial e chiar destinul meu, viaţa aceasta pe care mi-o trec scriind(…)” – cf. p. 214.

O altă formă de zbucium creator-iniţiatic, mult mai puţin atroce, mai suportabil, deci, la lectură (?!), dar la fel de serios, aflăm şi la Lucian Vasiliu (cf. p. 341):” Astfel s-a născut Să alergăm împreună, carte neterminată (susţin acum, după ce am publicat-o), carte care m-a sacrificat pe altarul multor nopţi albe. Scriind-o, m-am descoperit mai bine, mai fericit, dar mai vulnerabil…Deşi am lucrat cinci ani la ea, mereu nemulţumit, simt nevoia de a o rescrie, de a o amplifica, de a o aprofunda(…). M-am convins că poezia e zbor, că proza e mers pe jos, iar critica literară imersiune. Toate trei, forme de existenţă superioară”.  Nu-s chiar de colea, rezultatele acestei iniţieri-întru Creaţie –  extrem, martiric de oneste…

N-am vrea să încheiem excursul nostru (limitat de raţiuni tipografice), pe marginea “recoltei” de idei şi trăiri ale optzeciştilor, obţinută de trudnicul şi harnicul, neobositul, care din oboseală şi-a făcut rost şi fericirea/sensul vieţii sale – VALERIU BÂRGĂU – fără a ilustra viziunea autenticilor creatori optzecişti (cât spirit/HAR vizionar i-a trebuit lui BÂRGĂU pentru ca, din unu-două volume publicate, de către intervievaţii săi optzecişti, până la data interviului, să intuiască „Întregul”, VIITORUL CREATOR!!! – precum paleontologii, când, dintr-un fragment de os, ghicesc, ba nu, CHIAR REFAC, întru fiinţă, ditamai dinozaurul Trecutului! – VALERIU BÂRGĂU acţionând invers: dintr-o carte, a citit Viitorul şi destinul unui om şi ale unei întregi falange de luptă, necruţătoare, pe-atunci, cu Daimonul Creaţiei, îmblânzindu-l şi domesticindu-l, la modul orfic!!!) – deci, fără a ilustra, rapid, viziunea optzeciştilor asupra parazitului “fruntaş” al creaţiei originale: IMPOSTURA ARTISTICĂ. Impostura poate dărâma încrederi şi imperii – poate crea molime apocaliptice! – …vedem noi, cei din 2008…Ce/cum vedeau lucrurile optzeciştii?! Păi, nu mult diferit, dar…mai curând teoretic, ei nefiind siliţi să intre direct în infern (precum cele două generaţii următoare…), ci oferindu-li-se şansa catolică a Purgatoriului…Arşi de Foc, ca de otravă – dar cu speranţa revederii (dincolo de caloric…) a Luminii Mângâietoare/Atotizbăvitoare a Focului…Iată ce zice Mircea Nedelciu, cu mare îndreptăţire şi reflectând, sintetic, crezul mai tuturor celor intervievaţi (cf. p. 371): “Cred că impostura este, în primul rând, o carenţă a funcţionării criticii literare (n.n.: nici nu ştii câtă dreptate aveai pe-atunci, pentru acum, monşer… – …Constantin Sorescu chiar supralicita, dar cu dreptate, şi el: “Un critic n-are voie să creadă fără a cerceta; nici măcar în opiniile confraţilor săi, care înfruntă aceeaşi interdicţie. Prin însăşi esenţa fiinţei sale, el supune judecăţii totul: literatura, ca şi metaliteratura” -. cf. p. 377 – din păcate, Sorescu Constantin a fost depăşit, demult, în anii din urmă, de inflaţia de literatură…de impostură…). De la necunoaşterea sau nefolosirea unor metode noi în critica literară contemporană, până la insuficienţa spaţiului tipografic acordat criticii, de la folosirea unor criterii neliterare şi abordarea operelor – până la existenţa grupărilor şi alianţelor între critici (n.n.: acuma, nici măcar asta nu-i vina: criticii, în iresponsabilitatea lor şi crasă, şi grasă, preferă ipostazele de “lupi singuratici”, care nu împart cu nimeni prada…) sau, de pildă, stabilirea de tiraje care nu urmăresc  cererea reală a publicului cititor de literatură “(n.n.: asta s-a rezolvat azi, prin re-analfabetizarea populaţiei  României, în sensul propriu, dar şi prin narcoticele Televiziune şi Internet…) avem un evantai larg de condiţii favorizante pentru impostură. (…) Declar că nu ştiu cu ce ar trebui început în combaterea imposturii – dar cred, pe de altă parte, că marea literatură se apără şi rezistă, pe când impostura, după o scurtă strălucire artificială, se stinge de la sine “( n.n.: s-o crezi dumneata, musiu…: şi Gulliver, cât era de mare, şi tot l-au legat burduf mulţii…pitici!!!).

Asta e. Dacă ar fi, azi (şi, mai mult ca sigur, vor fi!) confruntaţi cu propria lor fiinţă gânditoare şi (foarte)vorbitoare, de acum mai bine de 20 de ani, mulţi dintre cei 62  vor strâmba din nas…cam stingheriţi…

VALERIU BÂRGĂU, să ştii, de dincolo de moarte, că te-ai depăşit şi ţi-ai depăşit cu mult “target”-ul: voind să faci radiografia unei generaţii puse bine pe picioare, ai dezgropat un mormânt cu rahitici…Voind să ispiteşti misticele resorturi ale Creaţiei Regale şi Imperiale – ai dat de instalaţia sanitară, făcută praf, a “ strălucitorilor regi ai Franţei”…

Oricum, cartea lui VALERIU BÂRGĂU va sta, până ce cărţile terestre se vor face pulbere, ca un deget acuzator: “Uite cât de frumoşi eraţi, ori puteaţi fi, CREZÂND!!! – şi iaca ce prăpădenie aţi obţinut, îngrăşându-vă şi spurcându-vă din/întru necredinţă!”…

Chiar dacă aceste aspecte apocaliptice nu erau explicite, în demersul său incipient, de ispititor al lumilor spiritului – oricare Geneză presupune şi finalul, Escatologicul-Apocalipticul…Ba chiar şi scatologicul, în escatologic..Aşa că monumentul lui VALERIU BÂRGĂU, imposibil de dăruit omenirii româneşti, fără jertfa de sine a soţiei sale (jumătăţii sale androginice) – rămâne şi ca un memento, pentru “Noul Ierusalim”(sau „Rinascimento”!) al literaturii şi criticii româneşti…în care noi credem! Un monument, cu “bătaie dublă” – dinspre Trecut spre Viitorul…”rozaliu”, dar şi dinspre Viitor, spre judecata Trecutului  donquijotesc… – precum statuia lui Ianus bifrons. Un monument/document pentru MUSTRAREA celor nesilitori ori silnici (ajunşi, din trecutul atât de războinic întru Duh şi senin-promiţător, în prezentul făcut, şi de unii dintre ei, atât de exasperant!  – …şi tentând, cu sfruntare, spre un viitor pe care ei îl cred al Nemuririi Personale – prăduite hoţeşte! – iar el, de fapt, este al prăpădului întru pojar şi cenuşă, al morţii de Duh!) – fără conştienţa necesităţii responsabilizării lor mironcostiniene, în faţa paginii de hârtie – dar şi pentru SPERANŢA VIITORULUI – …mai depărtată sau mai apropiată, după cât de degrabă-conştienţi vom fi/deveni,  de ratarea misiunii/misiunilor noastre terestre, după acest semnal de alarmă. – tras, dinspre eternitate,  de “Stăpânul Oglinzilor”(…oglinzi/oglindiri inevitabile pentru ÎMPĂRATUL GOL andersenian!) – VALERIU BÂRGĂU.

ADRIAN BOTEZ

Anunțuri