LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~A.I. Brumaru: „Între litere şi filosofie“

Nu cred că i-ar plăcea astăzi (dar cine se poate lăuda că-l cunoaşte bine pe Ion Papuc ?) să fie socotit personaj, să i se spună astfel. Însă el era deja personaj chiar peste voia lui, fusese adică ispitit şi confiscat de poveste, căutând-o şi adresându-i chemarea nu va fi fost, totuşi, el însuşi autorul personajului ? Este adevărat, la început, diferenţa, distanţa dintre cei doi (ceea ce, adică, dă măsura dreaptă a observaţiei, obiectivitatea) nu era mare, autorul, atunci, era ascuns în spatele personajului, povestea care începuse a se ţese îşi ignora autorul. Mereu însă, în acest raport enigmatic, va fi dăinuit complicitatea. În fond, cine anexează pe cine ? De aceea, cred, mult timp povestea – poate chiar legendele, unele preţioase şi mirabile – personajul, ce putea fi însă văzut şi provocat, era adică disponibil convorbirilor nesfârşite şi împărtăşirii ideistice, au rezistat autorului; nu au marcat diferenţa, intervalul. Câte nu s-au vorbit despre el în perioadele juneţii, ale studenţiei goliardice clujene, apoi ale aşezării pe chei dîmboviţean: despre boemul şi laboriosul Ion Papuc, despre spiritul căutător şi totdeodată profund, dar şi despre risipitorul şi rătăcitul între ceţurile unei existenţe ce sfida precarităţile, absenţele ? La maturitate, după o căsătorie fericită cu artista Valentina Boştină, şi în pragul senectuţii, recules (poate şi resemnat ?), Ion Papuc a renunţat la socratismul catedrelor improvizate oriunde (o vorbă a lui Petre Pandrea adresată lui Ţuţea), el s-a lepădat totodată de peripatetizarea insomniacă de-alungul Bucureştilor, lăsând va să zică autorul să-şi aproprieze povestea, să-şi asume, cum s-ar zice, personajul. Cunoştinţele – rare şi felurite – însuşite în biblioteci (Ion Papuc reuşind să împace cafeneaua cu biblioteca, necedându-i defel celei dintâi voluptatea secretă a scufundării în misteriile cărţii, ale cuvântului ce întrupează duhul), lucrarea unei inteligenţe necontenit scormonitoare, ca şi capacitatea de a lega în sinteze esenţiale efectele răzleţe ale cunoaşterii, lirismul subiacent (cunoaşterea neexpropriindu-l vreodată) prind, iată, acum, să se învedereze deplin în operă, să se isprăvească. Îi vor apărea, începând cu 1978, Poeme (la Cartea Românească), apoi Scwarzenacker (30 de exemplare in-folio, în germană, în versiunea Helgăi Fessler, fiecare exemplar cuprinzând şase poeme reproduse în facsimil în româneşte şi câtre trei desene originale de Valentina Boştină – Edition Monika Beck, Homburg/Saar, 1979), Scurtă călătorie în Grecia, două ediţii, 1982, 2003 (Cartea Românească şi Aritmos), Foc vegetal, versuri (Editura Eminescu, 1983), O teorie a libertăţii azi şi alte însemnări (Editura Eminescu, 1991), Cu faţa spre trecut (Editura Vergiliu, 2005) şi Litere şi Filozofie, eseuri (România Press, 2007).

Cu excepţia, fireşte, a versurilor, cărţile eseistului îşi fac lucrarea la confluenţa literaturii şi a filosofiei, mai degrabă, cum scrie autorul însuşi, ar creşte „doar în marginea care desparte cele două domenii”, acoperind fără îndoială ambele teritorii. Litere şi Filozofie din 2007 continuă volumul Cu faţa spre trecut din 2005, fiind şi acesta, ca precedentul, subliniază Ion Papuc, tot un ansamblu de portrete şi ideologii, chiar dacă,  în volumul de faţă s-a renunţat la subtitlu. Textele din cuprins nu se dedică, precum într-o anume parte a critici literare sau de idei, aprecierii valorice, judecăţilor adică de tip axiologic, autorul nearătând interes esteticii şi stilisticii, iar eventuala capodoperă va fi tratată, zice el, în chip egal cu un text obscur, dar care demonstrează „ceva în desfăşurarea unei ţesături ideatice”. El va apela, prin urmare, doar la acele „realităţi spirituale” ce ar putea deveni, prin analiză şi dezbatere, „termeni ai unor teze ale autorului cărţii”. „Tot astfel – continuă Ion Papuc – evocările unor personaje din trecut sunt convocate în aceste texte doar pentru a ilustra mai convingător o susţinere teoretică”.

Mai mult decât atât, demersurile teoretice din ambele cărţi ar fi, deja sunt, ne asigură eseistul, deopotrivă un protest: Ion Papuc contestă aşadar moartea, recent aclamată, a ideologicului, ba chiar „a ideologiilor”, cum apasă el, condamnă va să zică „necesitatea abolirii totalităţilor organice, stigmatizate ca fiind reziduuri tribale, forme ale laşităţii”. Suntem, în acest caz, în plină modă negativistă. Preocuparea de idei ar fi, astăzi, un fastidios nărav, când nu lasă şi urme malefice, ideologia este de prost gust de nu cumva şi o emfază nefolositoare, sistemele filosofice sunt vinovate de relele lumii, eroii lor sunt patibulari, fundamentele acestora ar trebui, în fine, dinamitate. „În linia unui nihilism enorm – scrie Ion Papuc, nerefuzându-şi aici nota patetică şi pamfletul -, ni se propune o alienare definitivă, deconstrucţia, renunţarea, pentru ca exclusiv cu un creier mai degrabă vid, să orbecăim pe superficia vieţii, eficienţi însă precari. Este uimitor cum a alunecat omul, îndeosebi în secolul recent, în derizoriu, în neînsemnătate”.

Este aşadar vorba, atât în Cu faţa spre trecut (vezi aci, de exemplu, Un manifest şi urmările lui), cât şi în Litere şi Filozofie, de resuscitarea interesului pentru dimensiunea ideologicului. Am dezaprobat şi eu, în altă împrejurare (era în 1998), renunţarea, adeseori ţâfnoasă, la aceasta, chiar dacă, după discreditarea ideologiei în leninism, abandonarea termenului părea justificată. Pledam însă pentru recâştigarea demnităţii filosofice a conceptului şi a funcţiunilor sale în lucrarea raţiunii. Modul în care ne situăm în istorie, a sesizat cu îndreptăţire Paul Ricoeur, spre a indica şi stabili trecerile între aşteptări (orientate de regulă spre viitor), tradiţii (urcând din trecut) şi iniţiativele lucrătoare în prezent, funcţionează ca un imaginar social: o conştientizare în imaginaţia individuală şi deopotrivă în imaginaţia colectivă. Acest imaginar operează aidoma sub forma utopiei, sub forma ideologiei. Există însă, cum am arătat pentru speţa marxist- leninist-comunistă, o patologie a acestor funcţii ale imaginarului: ideologia e minată de disimulare (de exemplu când ne ascundem nouă înşine, spune hermeneutul francez, obârşia de clasă şi poziţia în aceasta), ea devenind atunci o minciună socială sau o iluzie cu scopul de a proteja un statut social – privilegiile şi injustiţiile lui. Cel mai elocvent exemplu de îmbolnăvire a conceptului de ideologie e la Marx (în Ideologia germană), aci el şi-a pierdut rangul pe care-l avea, de pildă, la un Condillac: viaţa reală ca „praxis” e, la întemeietorii comunismului, reflectată falacios, cu capul în jos, în lumea mentală; o lume distorsionată. O terapie în această ordine e totuşi cu putinţă, dar primii paşi (ca să revenim) ar fi, după Ion Papuc, să găsim anume fisuri în „blocajul nihilist” ce anulează orişice iniţiativă ideologică. Prin ele, crede eseistul şi gânditorul, am mai putea privi, „fie şi doar din depărtare, marile construcţii ale intelectului”. Cu scopul de a obţine – ca efect al acelora – „o atitudine abstractă în care sunt exprimate viu raportările proprii la o presupusă problematică a lumii” (ceea ce „în accepţiunea paginilor de faţă”, ne încredinţează autorul, „înseamnă ideologie”).

Dacă în Cu faţa spre trecut latura aşa-zicând literară e mai pronunţată (în aspectul portretistic şi evocator, vezi de exemplu: Monseniorul (legendă la o imagine), Petre Ţuţea, Poetul ca un seismograf al eşecului, Un sonetist al zileleor noastre: Dinu Dumitrescu, Sub prestare de jurămât: George Boitor, Al Evei trunchi de fum, Bucureşti, oraşul blestemat, Profesorul Al.Ciplea etc.), în Litere şi Filozofie precumpăneşte aspectul filosofic. În eseul Câte ceva despre adevăr, conspectând cursul universitar heideggerian Parmenide (în traducerea recentă semnată de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric), Ion Papuc reconstituie în termeni accesibili întortocheatul şi nebulosul discurs al gânditorului secolului XX despre aletheia (ascunsul/neascunsul, adevărul), o temă dezvoltată de Martin Heidegger şi în lucrarea din 1930, însă aci şi pe alte coordonate filosofice, Despre esenţa adevărului (Vom Wesen der Warheit). Va insista însă asupra „orgoliului” gânditorului tedesc de a nu „tânji” după noutate, cu alte cuvinte după reformularea originală, atâta timp cât „gândirea esenţială trebuie să rostească constant şi în mod incipient doar unul-şi-acelaşi-lucru, adică ceea ce este vechi, ceea ce este cel mai vechi, ceea ce este incipient” – o exigenţă pe care Ion Papuc o va mai găsi, într-o formă radicală, „năucitoare”, doar la autorul indian al Bodhicaryavatarei. („În ceea ce mă priveşte – scrie în caz Ion Papuc -, nu am găsit o mai radicală extirpare a orgoliului de a fi original/…/opţiunea pentru cea ce gânditorul german numea gândirea iniţială, singura cu adevărat valabilă în absolut”.) Nu e nicidecum aci smerenia, constată autorul nostru, e însă (la Martin Heidegger) „profunda convingere că adevărul este unul şi acelaşi dintotdeauna şi la îndemâna tuturor. Unul, şi în absolută singurătate ca fiinţa parmenidică”.

În Naşterea unui Mântuitor, dacă se cunoştea, de pildă, că gândirea socratic-platonică vestea „plinirea vremii”, va să zică promisiunea veterotestamentară a Dumnezeului lui Moise, venirea Fiului, noutatea e dată acum de descoperirea ipotetică a aceluiaşi anunţ divin în a patra eglogă, enigmatică, a Bucolicelor romanului Vergiliu. Comentariul lui Ion Papuc se sprijină pe consideraţiile în domeniu ale eruditului german Ernst-Robert Curtius sau pe constatările unui Jerome Carcopino care, în final, sunt, totuşi, departe de a proba, în chestiune, vreun „raport de la cauză la efect”. Limba lui Dumnezeu, unul din eseurile tari ale volumului, reface traseul gândirii newtoniene în scrierile misterioase, postume, ale savantului şi filosofului englez. Inventatorul mecanicii clasice, după care se conduce şi astăzi lumea noastră sublunară, scria în apropierea moţii, sub urgenţă, o Ştiinţă exactă a profeţiei, un Tratat despre Apocalipsă, consultând însă apocrifa Carte a lui Daniel. Issac Newton abordează aşadar Apocalipsa, aşa cum ar aborda teoriile privitoare la seriile infinite, la teoria culorilor etc. „E aici, scrie memorabil Ion Papuc, nu bănuiala unei psihologii abisale, ci dibuirea unui limbaj al lui Dumnezeu”, pentru că „Fiind însăşi veşnicia, adică situat pe un alt palier al existenţei decât cel pe care ne aflăm noi, chiar dacă nu pe un complet altul, despre Dumnezeu ni se dau adesea asigurări că, totuşi, ar transgresa, uneori, bariera dintre eternitate şi temporal şi ni s-ar adresa direct, vorbindu-ne.”

A.I. BRUMARU

Anunțuri