LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Maia Cristea Vieru: „Neamul Basarabilor“

In genere, literatura română cunoaşte romanul istoric sub aspect evocator şi

documentarist. Primul a fost ilustrat masiv de Mihail Sadoveanu, iar cel de- al doilea

de Camil Petrescu, printre atâţi alţii. Fiecare în parte străbătând la valorile artei prin

optici relativ diferite. Dar dincolo de aceasta, nu odată a fost discutată problema

dozajului documentarist, fie din perspectiva unei vădite demonstraţii a autenticităţii, fie

pur şi simplu dintr-o fobie faţă de document. Dar cum romanul istoric nu se poate dispensa de document, acesta continuă sa existe, insă într-o simbioză artistică prin asimilare şi trăire, transgresând domeniul istoriografiei, pentru a se regăsi pe teritoriul

literaturii epice. Desigur, nu e de neglijat nici aşa zisul „dozaj”, deşi rămâne numai o problemă adiacentă pe lângă imperativul legilor artistice. Şi subliniem aceasta în marginile lecturii romanului istoric Neamul Basarabilor de conferenţiar dr. Aurel Petrescu, unde dozajul documentarist e greu de descifrat din ţesătura vie a tramei epice. Cu atât mai mult

plasma epică răspunde legitătii literare, cu cât e vorba în acest roman de mai multe epoci

cu mare densitate istorică, circumscrise unei idei generatoare, a neamului Basarabilor.

E vorba pe rând , de epoca lui Mircea cel Bătrân, , Mhai Vitezul şi Constantin Brâncoveanu. Aşadar, contribuţia artistică a acestui roman stă  odată în iluzia degajării de

document, când în realitatea care nu se vede vorbeste însuşi documentul. Şi aceasta  nu numai prin selecţia materialului, cât mai ales printr-o compenetraţie a faptelor, aflarea cum s-ar spune a centrilor motori, şi-a nodurilor vitale care compun organismul viu al epocilor

evocate-puterea radiografierii, vederea simultană, dând iluzia emancipării de fatala succesiune a literaturii.

Conceput astfel, romanul în discuţie oferă pagini de atracţie pentru toate vârstele stimulând pasiunea pentru dramatismul multor momente ale neamului , pentru meditaţie,

pentru poezia naturii, ca şi pentru descătuşarea energiilor în lupta cu natura. Romanul deschide , pentru prima dată, se pare, problema răzeşimii munteneşti, adică a moşnenilor, păstrându-se fidel istoriei şi căutându-I sensurile înalte, care ţin de înţelegerea rolului activ şi civilizator al lumii. Moşnenii sunt cei care taie codrul Vlăsiei şi croiesc drumuri, ridicându-şi sălaşe Astfel  străbate din paginile cărţii un deosebit  patos al vointii de a exista, conturând  o viziune transformistă, cum numai Slavici în Vatra părăsită o mai realizase.

Personajele cărţii, uneori chiar cele negative, ascultă de vocea lor interioară, pe care o urmează cu fidelitate ca pe un destin. Când însă o presimt nefastă, se-mpotrivesc asemenea

eroilor din tragedia antică. Romanul e deopotrivă al voievozilor şi al oamenilor liberi-moşnenii care şi-au căpătat nobleţea libertăţii numai în schimbul  muncii lor titanice. E una din cele mai educative pagini de istorie ce ne parvine sub incidenţă literară.

Există în romanul Neamul Basarabilor, celebra teză a lui Hasdeu, subtextual asimilată, potrivit căreia neamul condus de Basaraba , adică voievodul, îşi are avatarul într-un strămoş comun, care este Decebal Capătă astfel viaţă, reînviind o realitate pe care istoria nu a putut să o conserve arhivistic.

Apoi, ca şi Hasdeu, autorul romanului caută obârşiile strămoşului comun în zei, şi

aceasta pentrucă laitmotivul romanului este obsesia „neamului”, dar nu a oricărui neam. Cucernicia  şi smerenia ne însoţesc din pagină în pagină ducându-ne spre idealul Unirii, câştigată şi pierdută. Toate aceste etape sunt bine prezentate ca de altfel ;i tipologia.

Voievozii sunt scoşi din harnişul istoric care-i încorseta şi schematiza, căci ei sunt înainte de toate oameni, însă cu idealurile cele mai înalte, cu marea lor putere de a se dărui. Personajele feminine urmează în ideal pe voievozi. De neuitat r[m\n domniţele Maria  şi Florica, dar mai presus de toate, Velica  simbolizând  unirea neamului şi o logodnă mistică. Autorul a ştiut să evite molozul faptelor fără însemnătate istorică. În locul lor a fost adusă pasta densă pentru culoarea epocii. Pe lângă cadrul natural apar minunate

descrieri de interior, saloanele lui Sigismund Bathory, dar mai ales Curtea imperial[ de la Praga, a imp[ratului Rodolphe II. .

Compoziţional, Neamul Basarabilor se sprijină pe numeroase structuri epice. Relativ exterioară este structura tripartită dată de cele trei secţiuni ale cărţii: Izvoarele începutului, Soarele fiinţei noastre, Dinastie şi neam. Din roman apare sublinierea ideii că

Unirea a fost pierdută pentru un timp cu atât mai lung cu cât Ahmet III a pus capăt prin uciderea întregului neam al Basarabilor. Paginile care prezintă aceste scene sunt zguduitoare şi capabile  să-ti redea drama strămoşilor şi statura lor exemplară. Dincolo de

finalul tragic, respiră în paginile cărţii acea speranţă colectivă egală cu idealul Basarabilor, de a fi făurit la sfârsitul existenţei lor o mentalitate.

Romanul Neamul Basarabilor beneficiază şi de o structură epistolară, câştigând prin concentrare şi eleganţă. Din aceeaşi tendinţă de concentrare şi esenţializare apare în cea de a treia parte a romanului, puţin sau deloc folosită până acum în romanul istoric, tehnica

„memoriei involuntare”. Domnitorul Constantin Brâncoveanu reînvie  „timpul trecut” prin amintire. Compoziţia „în rosă”, cunoscută mai mult la romanele proustiene de analiză îşi face loc în mod fericit şi aici, căpătând o forţă deosebită de perspectivare. Vălmăşagul  istoric este refăcut alături de trăirile personale prin memoria involuntară sau amintirea. Consider că acest procedeu folosit este un mijlc foarte bun de analiză pentru personajul Brâncoveanu care pătrunde astfel taina stolnicului Constantin Cantacuzino, vinovat de trădare.

De primă importanţă este şi problema limbii, reuşind să realizeze atmosfera epocii prin arhaisme, ]ntr/o frază curgătoare. Autorul a înţeles să culeagă din limbajul epocii vechi, sevele limbii, readucând odată cu personajele acea vorbire a epocii.

Toate acestea compun ceea ce trebuie să fie roman, adică o lume, sau  chiar un univers.

MAIA CRISTEA-VIERU