LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~O carte în pregătire: „Poruncile lui Aurel Pop”

prima poruncă

cititorule eu sunt poetul tău cel ce te scoate din mări de fum pe care corăbii de carne plutesc spre un ţărm alegoric o vânătoare universală epidemică noctambulă acoperă totul ca o cangrenă insectele visului câinii neantului vânătorii deşertăciunii invadează craniul lunii invadează lumina şi întunericul invadează pântecul monstruos al tăcerii şi tot universul pe care toate cuvintele vor să-l înhaţe devine din ce în ce mai ţeapăn tot mai rigid tot mai absent încălecăm în zori pe conştiinţele noastre de zgură iar seara cădem la pământ ca ceara ce se topeşte ca o umbră ce se târăşte mereu nebuniile omului sunt ca nişte mănuşi ale lumii intrăm şi ieşim din ele ca nişte ingeri pe feţele cărora sunt înscrise prostia nocturnă a stelelor şi vicleniile vulpii vrem să vedem după semne încotro merge lumea dincotro vine neantul dar nici un semn n-a răsărit încă pe cer pe cer magii şi astrologii au descifrat doar un morman de singurătăţi în derivă pe unde curge urina pe acolo se nasc şi zeii şi împăraţii şi lighioanele şi homosecsualii şi lezbienele de ce vrem atunci să găsim întuneric acolo unde este lumină şi lumină acolo unde e mereu întuneric de ce de ce de …

a doua poruncă

să nu ai alţi poeţi înafară de mine atunci când între da şi nu omul se numeşte împotrivire între răgaz şi dezamăgire omul poartă pe chip semnul punctului prăbuşit în el însuşi între speranţă şi deznădejde omul poartă pe chip şi în gură un miros de cadavru trucat undeva se arată o frunză ce cade altundeva se arată o femeie născând un nor alb pe un cer de catran ninge din când în când şi pământul se acoperă cu zăpezi carnivore umblă din când în când stelele printre noi atunci îngerii devin canibali iar noi barbarii devenim îngeri din când în când mă dilat devin fără margini fără contur şi-atunci mă clatin căci nu mai am nici mâini nici picioare de care să mă sprijin cad prăbuşindu-mă-n mine însumi din mine însumi ca şi cum aş cădea născându-mă dintr-o lume a tuturor într-o lume a nimămui singur şi de neânţeles orb şi de nepriceput deschid un ochi ca să intru în el dar el nu mă primeşte la sine decât împreună cu tot universul ar fi trebuit să mă nasc univers ca să îl pot învinge el mă vede mereu numai eu nu pot să îl văd niciodată ce văd eu eu nu pot să văd decât ce primesc de la el ce îmi aruncă el mie câte ceva din ceea ce vede câte ceva din ceea ce s-a văzut bucăţi de lună hălci de-ntuneric mări şi ţărmuri lumină şi lut măşti şi oameni oameni şi vid senzaţii îngeri năluci şi gunoaie flori şi grădini beţivi crâşme soldaţi  bordele şi …

a treia poruncă

aduţi aminte de mine atunci când o iarbă invizibilă acoperă lucrurile şi viaţa ne naştem înăuntru şi murim în afara vieţii şi morţii îl însămânţăm pe da în carnea lui nu şi aşteptăm să răsară acolo o lume în şapte volume şi patru alte dimensiuni săptămâna patimilor trece la orizont ca o caravană-n deşert în urma ei vin cele zece porunci ale lui aurel pop şi calul troian după aceea nimeni nu vine un repaos absurd ne adulmecă din neant obloanele au fost trase în ceaşca mea de cafea explodează cuvântul idee împrăştiind peste tot hărţi şi imagini de pe o altă planetă uşa se dă de perete şi în camera mea prin care cărţi hârtii creoane şi sticle goale se rostogolesc în toate părţile ca nişte şobolani speriaţi intră fraţii mei  esenin labiş dan david c. popescu  ţinând în mâinile lor luna ca pe o damigeană minoică iar în altă zi îmi purtau propiul meu craniu din care îmi dau să beau apă şi vânt aer şi moarte potenţă şi existenţă şi vinul etern  al tăcerii şi cuvântul cel de cenuşă al vieţii după aceea iarăşi se lasă în noi liniştea şi nimicul tăcerea şi fumul şi cuvinte de smoală pe care corăbii de carne plutesc spre un ţărm alegoric spre un ţărm care va fi adânc ca spaima şi frumos ca speranţa celor şapte pitici

a patra poruncă

cugetă şi lasă-te înşfăcat de credinţă şi aşteptare cugetă ca să redevii întuneric iar lumina să cadă pe tine ca o zăpadă sălbatică însămânţind în tine extazul poesdându-te şi deposedându-te clădind în tine eternităţi şi urnind de pe tine neant bestia din tine se va retrage în minţi la trezeci şi trei de ani vei fi mai bătrân cu două mii de ani decât fraţii tăi vei fi mai frumos dar nu mai înţelept decât frumuseţea vei redeveni iarăşi copil complicând lucrurile sau vorbind lucruri trăsmite combinând explorând ca o maree se va ridica spre chipul tău lumini întodeauna a fost aşa înainte şi după aşa a fost întodeauna humă şi bucurie pământ natal zămâslire şi rezămâslire mai gândiţi-vă  uneori şi la cetatea de pe ţărmul străvechi unde-şi dau din când în când întâlnire trecutul şi viitorul şi mai gândiţi-vă şi la cei ce au murit înaintea voastră la cei ce au plecat şi n-au sosit încă nu s-au întors la cei ce vor pleca şi nu se vor mai întoarce şi la ceilalţi pe care îi vezi zilnic pe stradă ori în vis ori altundeva cugetă ca să nu cazi în genunchi pe propiul tău adevăr pe propiul tău cadavru fiincă e greu să faci rost de altul gândiţi-vă mai gândiţi-vă mai gândiţi-vă …

a cincea poruncă

nu ucide cuvântul cel cea ne-a dat nouă viaţă şi umbră în care se scaldă tot pământul umbra perpetuă foşnind cu umilinţă sub stelele deznădejdii voi cântaţi iar eu îmi întorc ochii şi gura de la faţa tăcerii încât vorbesc şi spun ceea ce n-ar trebui rostit decât în mormânt alunecăm şi nimic nu ne împiedică să alunecăm în conştiinţa unui inferm ce nu  ne mai aparţine pe care din lumină l-am smuls ca pe o mască şi ni l-am pus emblemă în gură ca să cunoaştem gustul cel de cenuşă al apocalipsului gustul cel mort al iubirii iar noi să nu fim decât păcatele adunate de veacuri pe creştetul unui popor impotent opulenţi somnambulici orbi şi surzii acestui meleag în care totul se poate dar nimic nu se poate şi totuşi se poate doar cu şpagă după care topim milionul de lei la crâşma din colţ cot la cot cu ţăranii şi clasa mincitoare cu tristeţea şi bucuria haide cu toţii la crâşmă până nu-i prea târziu căci vine un timp să ne ne împărţim singurătatea noastră-n două aşa cum des se mai întâmplă mâini pustii îmi pun pe taler echilibru între zăpezi şi vina de la tâmplă

a şasea poruncă

să n-ai încredere în nimeni tu să nu faci ca ei să nu curveşti că lumea asta-i plină de curve lumea asta-i plină de  cititori care în faţă îţi  binecuvântează  poezia şi doar atât iar pe la spate ţi-o bârfeşte că aş-i omul de aceea poetul trebuie să fie pregătit oriunde oricând dar nu oricum deoarece în ochii lui lumea alunecă aşa de frumos de parcă nu o aşteaptă nici o cădere între vis şi lucruri prea puţini ar alege visul şi-ar respinge chinul aşa cum între om şi umbră va scădea lumina cum se strânge crinul singurătatea lui rămâne undeva în munte sus deşi floarea o vom aduce jos atunci când cineva îmi trimite tot mai negre veşti ochii ninşi mă vor nimici cândva copilule din mine te strâg dar nu mai eşti de când un flutur lumea o gândea mi-e ruşine de mine că fac parte dintr-o generaţie care a stat o jumătate de veac cu căluşul în gură jur dar în curând  îmi voi lua un alt aurel pop  unul mai tânăr dar nu mai frumos unul cu sânge în instalaţie care să ştie ce vrea  dar până atunci întocmiţi-mi o listă cu toţi cei care vor să mă huiduiască să mă-njure să…

Din volum aflat în pregătire: „poruncile lui aurel pop”

Aurel Pop.