LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Radu Căjvăneanu: „Pe drum de război în Moldova”

Reportaj cu explozie întârziată

Raioanele Anenii Noi—Căuşeni despre care, probabil, aţi citit sau aţi auzit câte ceva – formează amândouă un adevărat ghimpe înfipt în coasta separatiştilor de tot nea­mul.  În planurile strategice ale nacealnicilor Armatei a 14-a a clocit mereu ideea unirii cu fracţiunea antiromânească a găgăuţilor. Asta pentru a despresura Tighina din cleştele sufocant al moldovenilor şi a da răgaz Tiraspolului să răsufle. Poate aşa s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi ridicat, ca zidul de piatră, voinţa românilor moldoveni din Căuşeni !

Drumul de la Chişinău la Căuşeni cu sinuoasele sale ocolişuri este, prin urmare, vi­tal pentru supravieţuirea între­gii zone. Tocmai de aceea a fost supranumit „Drumul vie­ţii”. Unii îi mai spun „Drumul surprizelor”. De ce?  Fiindcă circulând pe “Drumul vieţii” mereu ai parte de “surprize”. Ba apare  un blindat, ba scapără un foc de armă, ba se mai plantează un baraj de beton sau o mină.

Pentru misiunea de ajutoare trimise de Prefectura judeţu­lui, „Drumul vieţii” a însemnat de fapt un traseu mai lung: Botoşani — Că­uşeni Echipajul botoşănenilor s-a alcătuit din voluntari : ing. Nicolae Balanovici, din partea Prefecturii, Mihai Ştefan, delegat din partea unei societăţi comerciale botoşănene, Şte­fan Goşu, conducător auto şi subsemnatul, în calitate de autor moral şi  cronicar al expediţiei .

Pe parcurs ne-am confruntat cu situaţii mai mult sau mai puţin prevăzute : am fost continuu suspectaţi de transport de armament, vizaţi prin lunetă, ameninţaţi cu po­liţia secretă, scotociţi, urmăriţi în noapte, blocaţi la marginea drumului. Nu odată  ni s-a arătat, demonstrativ pistolul mitralieră şi  am fost la un pas de a primi un snop de gloanţe în caroserie. Dar n-am rămas nici noi datori: am vorbit în gura mare prin  locuri publice despre unirea cu România, am luat la rost  cete de rusofoni cuminţiţi de nevoie,  că de ce nu  vorbesc româneşte, am recoltat, ca pe nişte neasemuite omagii,  semnele  victoriei, cu două degete în formă de V,  de la vitejii români moldoveni întâlniţi pe traseu. În final am fost  daţi dispăruţi la Radio Chişinău. Pentru ca la redescoperirea noastră să ni se dedice, pe acelaşi post, o emoţionantă me­lodie : „Niciodată să nu-i ui­tăm pe cei mai trişti ca noi”.

Din câte ştiu am fost prima misiune românească de ajutorare trimisă în zona conflictului transnistrean; posibil şi singura. Prin hotărârea unui par­lamentar moldovean — dom­nul Husac —- şi dispoziţia mi­nistrului moldovean de interne, furgonul botoşănean cu ajutoare a por­nit în ultima etapă, pe „Dru­mul vieţii” propriu-zis, în seara zilei de 5 mai, ajungând la des­tinaţie către miezul nopţii. A doua zi ajutoarele au fost îm­părţite nemijlocit celor care aveau nevoie: luptători din primele linii, familii ale victimelor, refugiaţi.

Acum, după încheierea mi­siunii putem spune că drumul vieţii fraţilor noştri a devenit şi drumul vieţii noastre.

Iată câteva crâmpeie din jur­nalul de bord al expediţiei :

– O adus arme…

– Da, precis aduc armament.

Botoşani,   5  mai   1992, orele 9,10

 

Plecare fără ceremonii. Punctul vamal românesc de la   Stânca,  ora 11,15—13,15.

Staţionare si  control.

Punctul vamal Costeşti, orele 13,30—14,30  Suntem supuşi unui control extrem de minuţios. Alături de vameşi participă la inspecţie, cu un zel deosebit şi o parte din grănicerii din post. Ofiţerii parcă străpung cu privirea căp­tuşeala maşinii. În schimburi­le precipitate de replici revine cuvântul „arujie” (arme). Aveam să-1 auzim şi mai târziu. „Pe cine verifică ? — nu se poate stăpâni să întrebe dom­nul Balanovici Şi cui raportea­ză ?”.

Dincolo de gardul de sârmă ghimpată. La un popas, luând aminte la numărul maşinii, număr de România, doi localnici discută cu absolută convingere :

— O adus arme…

Da, precis aduc armament.

Ca să vezi !

 

Răsplata domnului Mihai  Eminescu

Localitatea Recea

— Luaţi apă şi beţi de la domnul Mihai Eminescu, ne în­deamnă un moldovean blajin şi binevoitor.

Pe marginea şoselei se află într-adevăr un izvor, având dea­supra durerea lui Mihai Emi­nescu sculptată într-un baso­relief. Numai că cineva a zvârlit cu noroi în chipul poetului. Cu anumite sforţări, urcându-ne unul pe spatele altuia, izbutim să desprindem bulgărele de tină de pe obrazul de piatră. Apoi ne ‘potolim setea cu apă rece şi plecăm.

… Către noapte, în plină pus­tie  şi beznă,  pe un  drum  de coşmar,  bustul lui  Eminescu, răsărit  luciferic  în  faţa  şcolii   Troiţa   Nouă,   între două

sate cu nume pravoslavnice, avea să ne lumineze blând adâncul sufletului tulburat de zvârcolirile spaimei.

 
Voi nu  ştiţi  că pe-acolo umblă noaptea gardiştii

Intrarea în Chişinău, orele 20,00—21,15

Odată cu apropierea de ca­pitală barajele se întăresc şi privirile se întunecă. La punc­tul de control de la intrarea în oraş camionul se opreşte defi­nitiv :

— Ce-aveţi acolo? întreabă un tânăr poliţist cu ochi reci şi inexpresivi.

— Asta şi asta.

— Actele de marfă !

— Dar nu-i marfă de vândut, sunt ajutoare. Poftim hârtia.

— Da’ dar de ce-aţi venit în­coace ?

— Să mergem la Căuşeni.

Ce să cătaţi voi acolo ? .

— Să împărţim ajutoarele, asta-i bună !

Lucrurile ameninţă să se complice. Unii poliţişti ne aruncă binecunoscute priviri sus­picioase. Alţii ne zâmbesc în­curajator.

Domnul Balanovici simte că a venit momentul să pună în funcţiune maşina de relaţii : va interpela Parlamentul.

Intre timp facem o recunoaş­tere a terenului. Trei baraje succesive de beton obligă la o circulaţie strânsă în S. Un foc stins pe marginea drumului. Voluntarii moldoveni care di­rijează cu siguranţă traficul. Ei ne spun să fim atenţi la poli­ţiştii care ne caută pricină, fi­indcă „pot fi periculoşi”. Ală­turi de camionul românesc un tânăr halucinat şi-a instalat o măgăoaie cu cântece de stepă şi repetă dezaxat o melodie din care înţelegem doar refrenul : „Anatema”.

Iată şi unul de-ai noştri care vine direct de la Cocieri – dintr-o zonă de lupte crâncene. Are un chip spiritua­lizat, ca un Hrist. Ieri noapte au înfruntat un nou atac. Duş­manii îi provoacă, încep cu lu­nete cu infraroşii, apoi cu ar­mament greu. Ai noştri sunt bi­ne adăpostiţi şi rezistă. Umblă vorba că, de la o anumită uni­tate militară, chiar alături de locul unde a fost oprit camionul nostru,  se transmit infor­maţii. Tânărul nostru — care doreşte să rămână anonim — a fost trimis să efectueze unele investigaţii.

În sfârşit noutăţi :

— Plecăm seara asta la Cău­şeni !

Nu se poate! Credeam că înnoptam la Chişinău, să călătorim la lumina zilei. Dar călăuzele noastre şi-au făcut anumite calcule…

Noaptea se face dintr-o dată foarte neagră. În spatele nostru virează bont un Jiguli cu nu­măr mic din care coboară un căpitan iritat şi după el un sublocotenent palid şi crispat strângând automatul în mână.

— Voi nu ştiţi ce e pe-acolo? Voi nu  ştiţi  că pe-acolo umblă noaptea gardiştii, că pe-acolo se trage ?

Nouă ne-a cam pierit piui­tul.

— Poate a vrut să glumească — ne încurajează de alături un moldovean hâtru.

— Nu ştiu,că  la noi poliţia nu glumeşte.

 
Dă-mi măcar o puşcă să nu mor ca prostul

Traseul   Chişinău-Căuşeni, orele 21,30—24,00

Traversăm Chişinăul ca mel­cul. La ieşire, lângă un mon­stru blindat, căpitanul opreşte, se dă jos din Jiguli, vine la noi  şi  izbuc­neşte :

— Mă,  dacă trag în noi, eu mă duc şi vă las să vă împuş­te. N-am de gând să fiu găurit pentru conservele voastre!  (am „plivit” expresia de felurite or­gane şi funcţii  cu care era împă­nată).

— Dă-mi măcar o puşcă să nu mor ca prostul, insistă Mihai Ştefan.

— Şi mie ce-mi rămâne ?

— Hai atunci înapoi, dacă nu-ţi poţi îndeplini misiunea !

— Dacă mă-ntorc, mă-mpuş­că ministrul !

Ce-o fi vrut dumnealui, că­pitanul ? Noi să ne întoarcem din proprie iniţiativă şi el să raporteze „n-au mai vrut ăştia să meargă”. Nu, că  asta nu se poa­te !

Şi am pornit-o înspre raioa­nele Anenii Noi — Căuşeni pe un drum pustiu şi întunecat. Pe parcurs poliţiştii au mâncat jăratecul câtorva pachete de ţi­gări iar noi am umplut o ca­setă audio cu amintiri. Şi-i drept că ne-au condus atât de bine la destinaţie încât toţi ne-au pier­dut urma.  Până şi ai noştri!

 
La o adică, toată Odesa „va învăţa a vorbi româneşte într-o lună de zile”

Căuşeni — 6 mai

In mod (aparent) paradoxal moldovenii din zona conflictu­lui sunt mai radicali, mai cate­gorici şi mai puţin concilianţi decât confraţii lor din interior. Ei îşi cunosc adversarul şi so­cotesc că nu mai e demn de încredere. La pretenţii exage­rate răspund cu pretenţii exa­gerate. Vor separatiştii Transnistria — atunci vrem şi noi Moldova până la Bug. Că aşa-i separatistul : dacă i-ai ce­dat Tiraspolul, vrea Tighina ; i-ai scăpat Tighina, ar vrea Chişinăul ; de-ar ocupa Chişinăul — s-ar lăţi din nou pe Moldova. Şi aşa mai departe. Lăcomia-i boală rea : nu digeră bine ce a înghiţit şi mai vrea să înghită. De aceea, Românii de pe-aici, de la Căuşeni,  nu se gândesc la Transnistria nici măcar ca la o monedă de schimb într-un eventual târg. Nu!  Ei vor totul până la Bug! Şi ţin morţiş că pe acolo au stăpânit moldoveni. Pas de-i mai con­vinge că nu-i aşa, acum, când sunt porniţi. Ei ţin una şi bună: că, la o adică, toată Odesa „va învăţa a vorbi româneşte într-o lună de zile”.

Pentru moldoveni, tot răul spre bine. I-a trimis tătucul Brejnev în Afganistan carne de tun ca să-i cruţe pe-ai lui ? Acolo au deprins arta dură a războiului de gherilă, au dobândit o extraordinară pregă­tire fizică şi psihologică pe ca­re o folosesc acum, la nevoie.

 
Scoatem noi sârma de la hotare , dar nu ştim încă unde s-o punem…

Un dialog de dimineaţă al primarului de Căuşeni, Vladimir Eugen Pîslariu, deputat al Parlamentului, sună cam aşa :

— O zis el că n-are „pasport”, că  are armă şi dacă nu-ţi convine îţi pune un glonte, în frunte ? Ei las’ c-am să vin eu la voi şi-am să vă pun la fiecare câte două gloanţe în frunte, ai în­ţeles ?

Nici n-ai zice că omul măcinat de griji şi neodihnă pe care-1 ai în faţă a străbătut lu­mea în lung şi-n lat şi a citit toate constituţiile şi codurile

funciare !

— În momente de criză ca acesta e obligatorie — ca ni­ciodată — fermitatea. Cauza pe care o servim ne cere să luptăm până la capăt. Am dobândit independenţa — trebuie s-o apărăm. N-are dreptul ni­meni s-o cedeze… Diplomaţia? Bună şi ea ! Dar noi avem prea multă bunătate, prea suntem oameni de suflet şi ei pro­fită, văd în asta o slăbăciune şi cred că ţi-e frică. Eu înţeleg diplomaţia aşa: respectul cuvântului dat;   nu azi spui una şi mâine dai înapoi. Când arde tara trebuie să fii hotărât… Noi, urmaşii poetu­lui Mateevici,  suntem primii care am redobândit demnita­tea, — limba si grafia latină. Să pierdem acum ce-am câştigat ? Nu se poate! Nici azi, nici mâine şi niciodată. Prin poziţia noastră — ca raion — am suferit multe încălcări ale legilor omeneşti, ale legilor juridice. Ne-au asasinat poli­ţişti în exerciţiul funcţiunii, au ucis cu premeditare un co­pilaş de 10 ani… Dar s-au ri­dicat, de la mic la mare,  toate satele, nu-i unul  să refuze să participe la apărare, au simţit-o gardiştii pe pielea lor. Pentru mine, ca om născut în judeţul Hotin, aproape de Darabani, Botoşanii e sfânt ca poetul nostru Mihai Eminescu. Ştiu că avem mulţi oameni de cultură născuţi la Botoşani. Putna şi Suceava sunt aproape, Când am fost la Botoşani nici n-am simţit că am trecut ho­tarul. Au fost şi botoşăneni pe aici şi s-au aventurat acolo unde alţi „şefi” n-au îndrăznit să ajungă. L-am dus pe Bal­tă (Mihai Baltă, subprefectul judeţului) până la Cetatea Albă. Şi-a scos batista şi a în­ceput a lăcrima. Credem că, în timp, cât mai mulţi  oameni din România vor veni să vadă pământul istoric al Românilor. La vară luăm măsuri pentru ca lumea să ajungă la Cetatea Albă. In economie, cu părere de rău, relaţiile sunt mai slabe dar cu roadă de la toamnă credem că se vor îmbunătăţi… Ne strânge şi pe noi acest hotar atât de straşnic şi atât  de bine amenajat cu România.  Zic să-l scoatem, nu-i forţă să ne oprească. Din patru rânduri de sârmă ghim­pată vom scoate mai întâi un rând, apoi al doilea, şi aşa mai departe. Dacă se dă alarma că ne-am atins de sârmă e sigur că nu mai sună la Moscova, sună la Chişinău… Scoatem noi sârma, dar nu ştim încă unde s-o punem… In ce priveşte primul transport de ajutoare nu ne-am aşteptat şi vă mul­ţumim! Cea mai mare valoare e că dumneavoastră aţi avut bărbăţia, curajul să veniţi la noi în “timp militar” (stare ex­cepţională — n. red. ). Dacă spui că prietenul la nevoie se cu­noaşte, la noi e nevoia în casă iar dvs sunteţi prieteni ade­văraţi !

 
Acolo unde toate loviturile sunt permise

Intre combatanţi    6 mai

Războiul din Moldova e un război ciudat, cu fronturi ne­sigure ca nisipurile mişcătoare, cu vicleşuguri, incursiuni, ata­curi şl contraatacuri cumplite de ambele părţi. Lupta se duce fără nici o  regulă aparentă; toate loviturile sunt permise. Morala creştină îi obligă pe ai noştri la câteva restricţii autoimpuse. Nu maltratează, nu distrug inutil, nu jefuiesc, nu trag In civili neînarmaţi Credinţa le dă în schimb tăria şi iertarea. Prin­tre adversarii lor s-au pripăşit oameni fără nici un Dumnezeu, care-şi caută tăria în vodcă şi-şi îneacă păcatul în beţie.

De partea noastră, luptă, în mare, trei forţe.

Prima : poliţia moldoveneas­că, aflată într-un proces con­tinuu de purificare şi remodelare. Poliţia acţionează în numele legii iar prezenţa ei  este cel mai des invocată. Pa­ralel cu misiunile de luptă re­zolvă şi probleme curente de competenţa sa.

A doua forţă e OPON-ul „detaşamentul poliţiei pentru misiuni speciale” sau «forţa mobilă de descurajare”, OPON are  o compoziţie multietnică, do­tare excelentă şi înalt nivel al pregătirii de luptă. Vorbind cu câţiva dintre membrii săi, am desluşit în comportarea lor cristalizarea unor convingeri anticomuniste, o năvalnică do­rinţă de renaştere şi eliberare spirituală şi — contrar unor previziuni pesimiste — interes şi chiar simpatie pentru ideea unirii cu România.

Foarte temută e, însă, a treia putere” sau „forţa fără nume”, alcătuită din moldoveni care luptă cu arma în mână pentru împlinirea idealurilor de liber­tate şi unitate naţională.

Ai noştri luptă, prin urmare, pentru nişte idealuri nobile. Chiar dacă idealurile nu se suprapun în totalitate pentru fiecare. Duşmanii — înarmaţi până în dinţi — sunt împinşi la acţiune de o răsplată (din ce în ce mai iluzorie) în bani sau în natură sau manipulaţi prin teroare. De două ori pe zi populaţia din zona ocupată este îngrozită prin exerciţii de alarmă de tipul  „vin moldo­venii şl vă omoară”, «trupele noastre eroice I-au respins pe

moldoveni”. Alarme false, bineînţeles, fiindcă moldovenii nu atacă populaţia civilă. Pentru întreţinerea „spiritului com­bativ” un gardist suspectat de atitudine şovăielnică a fost executat în faţa frontului. Smirnov — care seamănă în chip izbitor cu Lenin — este păzit cu străşnicie — ştie el de ce. El descinde la tratativele de la Tighina dintr-un blindat, ceea ce i-a dat prilejul unui căusenean să-i ureze în barbă : „toată viaţa să o trăieşti într-un blindat”. Gazdele ne-au relatat cu indignare că, în cinstea zilei de 9 mai, Smirnov a dat ordin ca satele ro­mâneşti să fie „rase de pe faţa pământului”, altfel gardiştii nu-şi mai primesc leafa (la noi, TVR. anunţa cu pioşenie, de 9 mai, depunerea de co­roane de flori la mormântul ostaşului sovietic !).

Străbătând zona conflictului am avut prilejul să intrăm în contact cu reprezentanţi ai ce­lor trei forţe.

Poliţistul moldovean auten­tic e hotărât, nepretenţios, co­municativ şi fără complexe. Soarta tragică a colegului Tudor Buga — asasinat mişeleşte în post de un grup de gardişti aflaţi într-o maşină — a pie­trificat pur şi simplu moralul poliţiştilor din Căuşeni care-şi văd de treabă cu acelaşi calm profesional acţionând — după cum ne-am convins cu ochii noştri — cu o remarcabilă ra­piditate. (Soţia poliţistului ucis, mamă a doi prichindei a pri­mit din mâna botoşănenilor cele mai alese ajutoare). Ion Ciobanu împreună cu ai săi a rezistat două luni de zile în mijlocul Tighinei, încercuiţi de separatişti. Ieşit din acest infern, poliţistul moldovean are, despre rezolvarea politică a conflictului, o părere foarte personală: e greu de înfăp­tuit, fiindcă de cealaltă parte nu sunt oameni de bună cre­dinţă. Poliţistul care ne-a con­dus la ieşirea din zonă, un Piedone pasiv şi jovial, a transmis colegilor săi din Ro­mânia să-i ajute cu niscai… fluiere din metal! Atât şi ni­mic mai mult ! –  deşi nevoile sunt mult mai mari. Noi cre­dem că poliţiştii români — şi nu numai ei, s-a înţeles ! — puteau (şi pot) face infinit mal mult pentru colegii lor aflaţi la greu.

Conversaţia cu băieţii din    trupele OPON e deosebit de succintă:

— Gogpodin   jurnalist    are pasport ? — întreabă an voinic, pe ruseşte.

— Are fireşte că are, are şi reportofon şi aparat de foto­grafiat.

— Se poate vedea ce a în­registrat ?

— Se poate dar nu-i o pier­dere de timp ?

Probabil că inspirăm oare­care încredere iar interlocu­torii noştri n-au timp de pier­dut.

Băieţii, sunt unii  mai lungi, alţii mai laţi în spete. Fiindcă n-au simţit nevoia să-şi de­cline identitatea, hai să le dăm noi câte un nume : „Ursul” (după îmbrăcăminte şi privirea tăioasă ca o lamă de baionetă) „Sportivul” (îmbră­cat în trening) „Scorpionul” (după amuleta cu zodia), „Ste­luţă” (după insigna din piept), „Tăcutul”, „Făt-Frumos”… În privirea lor citeşti că au dat moartea şi că ştiu s-o primească. Când umblăm prin buzunare să ne extragem uneltele pro­fesiei, în mâinile lor răsar, ca din întâmplare, un pumnal cu lama nesfârşită, care gustase desigur sânge de om şi două pistoale negre şi urâte. (Că­lăuzele noastre având, proba­bil, treburi mai importante s-au făcut între timp nevă­zute). Până la urmă se leagă un început de conversaţie şi ne dăm seama că stăm de vor­bă cu nişte băieţi minunaţi. Povestesc cu zgârcită modes­tie despre luptele de la Coşniţa dar se bucură ca nişte copii când află că unul din blinda­tele lor, cel cu inscripţia „Moarte ocupanţilor” a făcut carieră în toată presa româ­nească. La înapoiere urcăm în maşina cu ferestre fumurii. Stau cu armele la îndemână şi ochii prin ambrazură iar mo­dul cum se înţeleg din priviri, fără nici-un cuvânt, ne creează  cconvingerea că avem de-a face cu un echipaj perfect omogen.

„ Dirijorul” să-i  spunem aşa este conducătorul  unui grup de comando moldovenesc numit cu respect de către ad­versari „Panterele negre”. Cu câteva zile în urmă, „dirijo­rul” a regizat şi pus în scenă o acţiune temerară, încunu­nată de succes. Totul a fost gândit cu precizie de ceasornic: recunoaşterea terenului, locul, ora, traseul, semnalele con­venţionale, iar rezultatul a fost că două grupe de gardişti s-au duelat straşnic, în timp ce moldovenii, profitând de ză­păceală, au asaltat un punct vi­tal al sistemului inamic. Ac­ţiunea în sine are o desfăşu­rare deosebit de palpitantă dar autorul ne-a sugerat să n-o dăm deocamdată publicităţii, fiindcă scenariul s-ar putea repeta cu mici modifi­cări.

Cumplită îndârjire şi tena­citate se ascunde în sufletul moldoveanului ajuns la capătul răbdărilor — de altfel blând şi sensibil prin structura sa. Numai pătrunzându-te de voinţa lui neînduplecată realizezi grozăvia răului ce i-a fost  dat să îndure.

Şi, întorcându-te în ţară, nu poţi să nu observi starea de mizerie morală in care unii se bălăcesc. Oameni buni, în Basarabia curge sânge şi lacrimi, fraţii noştri se odihnesc cu arma la căpătâi! Dacă nu putem fi la fel de viteji ca ei, să fim măcar mai oneşti !

 

Replici pe traseu

Nicolae Balanovici: • «Vrei să vezi un gardist ? Ieşi din tranşee şi strigi: „Trăiască România ” • Toţi sunt corupţi, în afară de mine!” • „Să sperăm că acest reportofon nu va juca rolul cutiei negre de la avion” • „Prima dată când iubim poliţia şi o urmăm cu plăcere”.

Ştefan Mihai : • „Asta-i drumul crucii!” • „Daţi-mi o armă să nu mor prost” • „La drumul ăsta ne trebuia şi un sobor de preoţi”.

Ştefan Goşu: • „S-ar putea să avem şanse să ne mai în­toarcem” • „Intrăm într-o zonă unde nu se trage, decât s-a tras” • „Parcă merg cu ochii legaţi”.           

 

Gazeta de Botoşani

Nr. 582

16 – 17 mai 1992

 
Addenda

Câteva lucruri pe care nu le-am scris la data publicării reportajului dar care nu se pot uita:

– La plecare, un coleg de breaslă, cu vajnice  antecente d în apărarea valorilor internaţionalismului proletar, mi-a făcut o urare plină de învăţăminte: „ Să-mi  aduci şi mie o fotografie.  Cu un glonţ văzut din faţă”. N-am putut să-i îndeplinesc îndemnul tovărăşesc dar nici n-am fost prea  departe.

– Cu o zi înaintea plecării  m-am închinat la Biserica „Cuvioasa Parascheva” iar în timpul slujbei s-au rostit  fierbinţi rugăciuni pesntru fraţii de peste Prut. Mi-a fost de mare folos!

– Comandantul acelui grup de moldoveni Panterele negre supranumit  Dirijorul era profesor de litere –  filosofie. Tactica secretă cu care a reuşit învrăjbirea celor două grupuri de separatişti a fost, din câte îmi aduc aminte,  plasarea… unei momeli feminine şi aţăţarea patimilor  de gelozie ale adversarilor!

– La întoarcere,   cineva m-a rugat să transmit patru cereri ale moldovenilor din zonă, acolo unde cred că s-ar putea face auzite şi îndeplinite cumva. Era vorba de nişte lucruri care să fie duse în Moldova şi  „măcar lăsate la marginea drumului, că le luăm noi de acolo”. Prin voia bunului Dumnezeu am putut transmite rugăminţile moldovenilor  chiar în seara sosirii la Botoşani unui om în care aveam mare  încredere, încă dinainte de 1989, colonel de artilerie, actualmente decedat, mare patriot. Urmărind evoluţia ulterioară a evenimentelor ceva mă face să cred că măcar o parte din aceste câteva cerinţe au fost îndeplinite. Să nu mă întrebaţi despre ce este vorba. Or fi fost nişte fluiere de metal, nişte veste de semnalizare sau nişte lanterne,  nu mai ţin bine minte…

– Materialul cuprinde şi o referire indirectă la  activitatea unor anumite servicii româneşti care, clar, nu şi-au făcut simţită prezenţa în miezul evenimentelor. Ulterior am remarcat o anume mişcare, dar, după umila mea părere, timidă şi  total ineficientă.

– A fost bruiată la telefon, în schimb, cu mare   eficienţă  convorbirea pe care încercam să o duc cu fraţii de peste Prut. Cine o fi fost  – nu ştiu: ai noştri sau ai lor. Sau poate şi unii şi alţii! Cert este că sunetul de bruiaj semăna perfect cu cel pe care l-am auzit în  noaptea de 22 / 23 decembrie, când încercam să dezamorsez zvonul  despre aterizarea unui elicoper  cu  terorişti pe stadionul din Botoşani.

– Consider că starea de spirit pe care am întâlnit-o atunci în Moldova era absolut favorabilă unirii cu România. Moldovenii erau în ofensivă, puternici şi motivaţi  iar rusofonii –  descurajaţi şi resemnaţi. Între timp s-a întâmplat ceva . Să fi fost trădaţi moldovenii, să fi fost nişte calcule, să fi fost planurile „chirurgilor” – cine ştie?

Oricum, cred că  un asemenea context nu se va mai repeta identic. Momentul a trecut, trebuie găsită o altă cale.

– Până la urmă subsemnatul a plătit scump „obrăznicia” de a-l deranja pe Moş Martin prin preajma bârlogului ( e drept, nu la fel de scump ca alţii care au sfârşit accidentaţi mortal  sau îmbolnăviţi subit). Câteva articole mai îndrăzneţe, o campanie absolut  singulară împotriva umilitorului tratat cu Ucraina,  au condus la suprimarea prin ordonanţă prezidenţială, a ziarului pe care îl conduceam, în cadrul unui „proces” de o josnicie fără seamăn.

Iartă-i, Doamne, pe cei care şi-au pierdut minţile! Dar câţiva dintre noi ne-am pierdut slujbele, sănătatea şi speranţele.

 
– Acum, la 15 ani distanţă, mă gândesc, totuşi, că nu se putea altfel. Realizam noi unirea, dar, vorba lui Eugen Vladimir Pîslaru – unde puneam hotarul ? Poate a fost mai bine aşa… Poate „chirurgii” au preferat amputarea membrului sfârtecat în locul unei vindecări spontane , care putea fi urmată de o infecţie gravă. Şi, în vederea amputării,  au anesteziat şi au omorât  „nervii” ( a se citi conştiinţele), aşa cum faci când vrei să tratezi un dinte bolnav. Dar aceasta nu înseamnă că „nervii”au  fost vinovaţi cu ceva. Fiindcă datoria „nervilor” este să doară!

Acum, în anul 2006, acele  lucruri minunate pe care le-am simţit ca pe o adiere nu ar mai fi posibile. Valul entuziasmului a trecut şi a fost zdrobit de vânturi necunoscute sau de stânci  invizibile.

Rămâne doar amintirea lui şi – cine ştie ? – puterea de a renaşte.

Radu CAJVANEANU

15 aprilie 2006