LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Svetlana Paleologu-Matta: „Râul Zero şi plopul fără soţ“

Un tânăr poet îl întrebase odata pe Rilke, indecis fiind dacă să-şi dedice viata ori nu poeziei. Marele poet i-a răspuns printr-o mică carte celebră, sfătuindu-l să scrie numai dacă nu poate trăi altfel… Acest cel mai infailibil criteriu l-a intuit şi Iurie Bojoncă :

“nu se cunoaşte din ce considerente

am inceput sa scriu poezie

aşa cum aş respira

ori aş privi »

Titlul ultimei sale cărţi Râul Zero şi plopul fără soţ se revelează a fi o dublă ipostază a autorului. El  vede la fereastra locuinţei sale actuale, in Veneto, un plop care-i “pozeaza” pe malul râului Zero. Este o concentrare emblematică în felul poetic a vieţii sale. Râul Zero se referă la viaţa lui de emigrat, pe când plopul are alte valenţe de ordin profund emotiv. Plopul şi poetul au fiecare din ei ”fabricele“ lor. Unuia natura, care nu face vesuri, îi dă puful, frunze si seminţe, pe când poetul are o maşină de scris şi o altă maşină de plâns. Diferenţa între ei este esenţială. Si totuşi pe o zi de toamna, cu un soare rotund şi frumos, poetul contempla iarăşi plopul căci în el trăiesc “flori de aur” ale unui cântec sfânt: Pe lîngă plopii fără soţ... Marele Eminescu este mereu prezent în Iurie care-şi iubeşte şi onorează maestrul prin câte ceva fugar şi aluziv la opera Poetului. Prin suflul ei etern  ea dă o nobleţe şi sporeşte farmecul scrierilor lui Iurie Bojoncă.

*

Autorul îşi insereaza poemele intr-o carte de fapt epistolară. Scrisorile către  un prieten au roul de a reda, prin ochii unui “străin”, aspectele civilizaţiei Occidentului, şi în spcial ale Italiei contemporane în care trăieşte Iurie. Acestea  îi par stranii. Scrise cu mult haz la început, precum acel fragment de statuie care devenea piciorul lui pus in ghips, ori acea înmormântare din satul “Cutare”, unde se confruntau obiceiurile româneşti cu cele arabe, într-o veselie care ţinea de fapt de o nuntă, Scrisorile evolueaza spre un ton foarte grav la sfârşitul cărţii.

Genul literar epistolar e cunoscut de secole. Mă gândesc la spirituala Madame de Sévigné care scria fiicei sale măritat departe, întâmplările curţii strălucite dinVersailles pe timpul Regelui Soare. De asemeni.marele filozof politic Montesquieu a compus şi un roman satiric, Scrisorile Persane. Văzută cu ochii unui persan circulaţia la Paris pare de o inepuizabilă actualitate. Casele sunt atât de înalte de par locuite de astrologi. Oraşul tot e construit ca şi în aer, cu casele unele peste altele, încât creează o mare încurcătură. ”Pasul cămilelor noastre, scrie persanul acasă, i-ar face pe parizieni “să cadă în sincopă”…

Dar una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui gen literar este Briefwechsel (Schimbul epistolar, l897-l926) dintre Rainer Maria Rilke şi Lou Andreas–Salome, o femeie rusa foarte frumoasă. A iubit-o şi Nietzsche, cerând-o în căsătorie de două ori fără succes. Ea era unica care îl citise pe Nietzsche pe atunci ! Citez doar o mică frază : “Autorul este eternitatea care pătrunde şi domină zilele”. De ce, ne întrebăm desigur. Pentru că arta şi poezia îl depăşesc pe om. Ele depăşesc viaţa lui fiind eterne, atemporale. Ele sunt prea mari, prea grele şi  prea lungi…Dar spun adevarul. De aceea poezia nu moare niciodată…

Iurie Bojoncă ştie acst lucru şi deaceea îl sărbătoreşte pe Eminescu într-un mod foarte frumos şi original : prin două infloriri. In ianuarie, când s-a născut Eminescu, casa lui in preajma Veneţiei e plină de vase cu ramuri de flori de calicantus, în toate odăile…Iar vara , teiul “sfânt” atât de iubit de poet, cu inflorescenţa lui delicată şi “de aur” vesteşte moartea Poetului. Dar Poetul nu a murit, căci trăieşte ca un “mit”, aşa cum el voia să se vadă pe sine.

*

Sfârşitul cărţii este dedicat angajarii  autorului în drama României prin raptul istoric al Bucovinei si al Basarabiei. Fraţii lui, poeţii basarabeni, sunt sistematic deposedaţi de identitatea lor naţională prin transbordarea lor fictiva intr-o “republică fantoma”, cu scris nelatin. Poetul Iurie Bojoncă închină acestor doua regiuni “ în neagra lor înstrăinare” un foarte frumos poem începând cu

Azi ninge cu flori de cais

De parca-naltimile au plins

Ninge cu parfum de polen,

Ninge efemer si etern.

Marele Eminescu , care a suferit imens de relele Tării, vedea salvarea ei prin  « zona de cultura » în spaţiul ei. Numai mediul culturii elevate care educă în mod etic, poate combate trădarea şi semi-barbaria prădalnică care a bântuit şi pe  timpul lui – cu miniştri cu “patru clase primare”ca surogart pentru Colbert…

Daca în faţa năvălirilor Românii au ieşit, timp de un mileniu, din istorie, a fost ca să rămână în istorie. Acum, cu intrarea ca şi miraculoasă în UE, o sarcină grandioasă îi aşteaptă pe Români, aceea de a reda , prin creativitate (si nu cu imitaţii sterile), acea deminitate ancestrală Tarii, ca să o pună, prin efort civilizatoric, în rând cu celelalte naţiuni ale Europei. A fi “buni Europeni”, profetiza Nietzsche, înseamnă în primul rând două virtuţi : a şti a “scrie bine” şi a “citi bine” – căci ce fac cititorii răi “cei mai răi “? Ei procedează ca soldaţii care prada, luând de ici de colo câte ceva ce pot utiliza, murdărind şi acoperind restul cu insultlele lor”…acestia sunt “canalii” de care Nietzsche  mereu s-a ţinut departe.

Cu aceste “idei europene”, încheiem aceste scurte consideraţii, închinând un gând frumos poetului care este “indicatorul viitorului” şi care ne ajuta să vedem că un suflet mare este încă  posibil.
SVETLANA PALEOLOGU MATTA