LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~A.I. Brumaru: „Pelerin spre absolut“

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). I-a făcut atunci lui Petrache (care nu ducea defel lipsă de “portrete” faimoase) o eminentă caracterizare, de stil platonician (aprecia Ţuţea): un zeu perfid îi şopteşte adevărul la ureche şi el, gânditorul risipitor, îl împarte în vântul care bate şi duce. L-am zărit apoi pe Lemnaru după moartea unui prieten bun, colonelul Borneanu, şi el comesean la acele strălucite simposioane: era acum ca o pasăre împuşcată (în aripi mai fusese el găurit), cu ciocul lung căzut în pene, cu ochii privind înăuntru, într-un gol ce se căsca acolo şi necontenit se lăţea. Am simţit că se stinge.

Ce a fost Petre Ţuţea, m-am întrebat şi în cartea din 1995, Pariul cu legenda: mărturisitor, sfătuitor, îndrumător de spirite ? Lehrer, sau Tsadiq-ul acela al lui Martin Buber; asistentul spiritual, cel ce ne învaţă sensul duhului după scânteile divine ? I s-a zis filosof, gânditor, deşi, practic, el s-a dorit legiuitor şi a fost şi înalt funcţionar de stat, demnitar, adăugând însă îndeletnicirii birocratice, ca şi Mircea Vulcănescu, eminenţa conştiinţei teoretice. La senectute, după suferinţa anilor lungi de temniţă, pe chipul şi în cuprinsul gândului său părea să fi coborât harul proorocesc (kerigma), te duceai la el ca spre a afla vestirile şi îndreptarea. Giovanni Papini ne spune undeva ce este proorocul: nu e filosof, căci nu-i pasă de substanţa şi alcătuirea universului, ce dacă e această substanţă o vădire a focului, a apei etc.? Nu e nici poet, cu tot avântul şi inspiraţia spuselor, a imaginilor tari ce-i zboară de pe buze când realitatea îl înduioşează sau înfurie, când mânia în faţa răutăţilor şi păcătoşirii iese din lanţul răbdării şi al cuminţeniei. Nu e preot, fiindcă nu a fost miruit. Nu e rege, pentru că nu i s-a dat spada şi prerogativele, ci numai cuvântul şi scripturile muiate în lumine. Nu e, în sfârşit, nici ostaş, deşi ar fi gata să moară pentru Dumnezeu şi neam. Un fel de prooroc a vrut totuşi să fie Petre Ţuţea, în secret: tălmaci şi trimis al Cuvântului, câteodată glas supărător, glas nesuferit, zicerile lui nu sunt de înţeles totdeauna: nu pe înţelesul tuturor.

Fireşte, tocmai din aceste motive lui Petre Ţuţea i se poate spune şi mărturisitor. Sfântul Ioan ne învaţă că credinţa e inseparabilă de mărturia ulterioară pentru că harul credinţei e dat spre a fi comunicat mai departe. De aceea mărturisitorul este deopotrivă şi sfătuitorul cel bun, îndrumătorul în cetate. Acesta, în creştinism, este următor lui Christos (cartea de căpătâi a lui Petre Ţuţea n-a fost doar Sfânta Scriptură, ci şi Imitatio Christi a lui Thomas a Kempis), iar a-l urma pe Mântuitor e a simţi că L-ai primit şi că-L împărtăşeşti, cu orice risc. Este ales, aşa cum şi Iisus însuşi şi-a ales bine pescarii de oameni dintre cei răbdători, nepustiiţi totuşi de singurătatea mare a apelor, îndrumătorul e adică acela ce-şi pune speranţa în scufundarea în adânc a năvoadelor.

Totuşi Petre Ţuţea – cel ce, cum spuneam altă dată, nu accepta lucrarea naturii, el mândrindu-se adesea cu indiferenţa ce manifesta faţă de aceasta – acceptă, în orele de liniştire a duhului, triunghiul Dumnezeu, om natură, în care va considera că trebuie “gândit”, iată, şi Mircea Eliade (v. Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008), acel Eliade care, cum aminteam, îi era contrapus, de regulă, de către adepţi sau comilitoni. O natură însă – nu uită să apese – şi un om peste care stăpâneşte sacrul, adică (aşa cum îl înţelege şi ne va traduce termenul) “realul atotcuprinzător, cauza unică a tuturor lucrurilor”.

Cu Mircea Eliade, Petre Ţuţea (a observat bine îngrijitorul ediţiei, Tudor B.Munteanu, fiul scriitorului Aurel Dragoş Munteanu, unul dintre apropiaţii de vază ai gânditorului) nu a plănuit să redacteze o monografie, se va reflecta, cred, mai degrabă pe sine în reprezentantul cel mai isprăvit al generaţiei sale, poate se va fi regândit pe sine în acela. Savantul şi gânditorul, istoricul religiilor ca şi scriitorul prodigios sunt, de pildă, cercetaţi şi calificaţi în indistincţia numitorului comun iar nu în baza specificităţii, a diferenţei, în întinsul eseu Mircea Eliade e judecat aşadar (Petre Ţuţea, iată, nu se dezminte) sub porunca şi controlul, aş zice directiva, conştiinţei teoretice ordonatoare – criteriul estetic să spunem, îndeosebi în aprecierea prozatorului, este astfel ignorat, ceea ce va conta în viziunea autorului va fi, se înţelege, numai respectarea dimensiunii ideistice (în special a spiritului religios, apropriat de gânditorul nostru în chipul realismului scolastic al lui Anselmus, Raymundus Lullus sau Albertus Magnus). Ţuţea însuşi va recunoaşte, fără de vreo sfială metodică, aceasta:”Metafizician, om de ştiinţă şi artist, unind aceste trei dimensiuni ale conştiinţei sale teoretice în sfera completitudinară a gândirii religioase – acest gânditor român, prin omul religios etern, a dobândit certitudinile pierdute de omul istoric care se mişcă asimptotic spre ideal. Meditaţiile religioase l-au adus la natura esenţială a arhetipului, deosebit de modelul formal, util sau gratuit logico-matematic”. Prin urmare, vizând opera lui Mircea Eliade, Petre Ţuţea nu va izola niciodată literatorul, artistul de metafizicianul sacrului,  de “omul religios”, în conştiinţa căruia s-ar împleti fără rest iniţierea, căutarea şi inspiraţia. Eliade ar fi deci o “conştiinţă teoretică polivalentă”, “neexistând aici – scrie el absolut memorabil – o altă poziţie pentru un învăţat-artist care-şi poate permite mişcarea spirituală în timp şi-n spaţiu, sau situarea platonico-creştină, supraatemporală sau supraspaţială, privilegiu al omului religios, de a trăi liber inactualitatea mistică”.Pe acest teren de corespunderi enigmatice, literatura eliadescă (proza îndeobşte, celelalte genuri, încercate doar sporadic şi nesemnificativ, teatrul de exemplu, nesolicitându-l) nu ar fi decât terminaţiile unui singur nucleu eidetic. “Când – zice Ţuţea – un gânditor ca el constată că realul s-a depărtat de ştiinţele naturii şi ca lucru în sine constituie obiectul metafizicii, poate medita mistic asupra lui, iar ca artist poate practica, detaşat de prejudecăţi ştiinţifice, un joc magic întins peste toate fenomenele lumii metapsihice, cum a făcut în arta lui literară, ştiind că vraja fantasticului nu priveşte lumea ideilor, a supranaturalului, ci natura nedescifrată încă”.

Fiind, în concluzia eseului, “atitudinal întreg în orice înfăptuire”, distingându-se astfel, prin conştiinţa teoretică, de toţi scriitorii români “din vremea lui”, lui Mircea Eliade, gândirii lui (mistice, o “mistică platonico-creştină”) i se poate aplica – crede Petre Ţuţea – o “schemă” ce “exprimă structura conştiinţei teoretice”, prezentă însă “şi-n opera lui literară”. Aceasta, în capitolul Concepţia teoretică a scriitorului, ar cuprinde, în mare, modurile cunoaşterii (inspiraţia, căutarea etc.), treptele cunoaşterii, văzute de sus în jos (ontologicul, logicul etc.), şi cunoaşterea văzută de jos în sus (conceptul formal, mozaicul de imagini şi reprezentări etc.). Aplicarea ei la textele literare ale lui Mircea Eliade  lipseşte însă, s-ar zice din păcate, din cuprinsul eseului, dar aceasta, cum ne încredinţează curatorul ediţiei de faţă (întâia a aparţinut, în 1990, revistei “Familia”), pentru că autorul nu era “interesat de idei şi referinţe, ci de recunoaşterea adevărului”. Fireşte, ea n-ar fi trebuit, totuşi, să absenteze dintr-un demers critic cât de cât canonic. Dar, te poţi întreba – cum se va fi întrebat şi Tudor B.Munteanu -, cu Mircea Eliade, Petre Ţuţea îşi va fi propus ori a dezvoltat un demers de acest fel ? Intenţia lui a fost desigur alta. El spune, într-o Încheiere, acestea: gânditorul mistic “nu trebuie privit în plan pur estetic”. Dacă din tinereţea lui Mircea Eliade, continuă Ţuţea, “încercarea construcţiilor fantastice (…) cu senzorialitatea lor stranie, s-a prelungit până azi, literatorul transformându-le în manieră artistică, convins fiind de forţa lor atractivă, mai ales pentru cititorul setos de lucruri tari”, astăzi, “luat întreg, Mircea Eliade depăşeşte exerciţiile literare, dominând momentul mistic purificator, căruia i se supune complexa lui tematică”. Q.E.D.

A.I. BRUMARU

Anunțuri