LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Cărţile lui Petru Bucinschi văzute de A.I. Brumaru

Seria romanescă a scrierilor lui Petre Bucinschi (Petru şi Pavel, 2006, Cocoşatul din muzeu, 2007,  Şarpele de cauciuc, 2007),departe de a se fi isprăvit se împlineşte astăzi cu încă o piesă remarcabilă: Depozitul de umbre. Încă de la Petru şi Pavel, scriitorul îşi însoţeşte desfăşurările epice cu avertismente sau cuvinte ale autorului: este aci, probabil, nevoia lui de autoexplicitare, sau, mai cu seamă, aceea de a îndruma, el, pe cititor pe o cale a interpretării, de a-l feri, se mai înţelege, pe acela de divagaţii ori răstălmăciri. Când, însă, avertismentul auctorial se complică aşa-zicând eseistic, el sufocă imaginaţia lectorului, îi stinghereşte reflecţiunea solitară. Din cuvântul la cartea de faţă n-am reţinut de aceea decât puţine rânduri: „Romanul Depozitul de umbre relevă „adevărul” ce ţine de existenţă, un „adevăr” pe care se clădeşte provizoriul”. Aşa este: dorinţa (ambiţia) de a se situa în durata lungă, poate chiar în eternitate, a personalităţii subliniate nu este, în realitate, decât refuzul provizoratului sau asumarea acestuia. Protagonistul Depozitului de umbre, arhitectul Luc, experimentează (aş zice mai degrabă că o practică), prin accident psihiatric, alienaţia. Mai concret, ar fi vorba de o înstrăinare a insului de sinele  autentic prin manipularea, în ficţiune, a umbrei, precum, dacă ne amintim, i se întâmpla, pierzându-şi-o, lui Schlemiel, din povestea romanticului german cunoscut. Aici, în romanul lui Bucinschi, o înstrăinare, iată, deja  ironică, dacă nu chiar (urmărind dialogul lui Luc cu psihanalistul) la limita rizibilului, a batjocurei („- Ascultă Luc, data viitoare când vei veni pentru şedinţa de psihiatrie /sic/, te rog să îmi aduci umbra pe care ţi-am dat-o azi spre depozitare. – Bine, bine, doctore ! Vrei să ţi-o aduc împachetată sau trasă în vid? – Nu, nu, adu-mi-o într-o pungă de plastic, dar să nu fie transparentă, ca să nu se vadă.” Ş.a.m.d.) Dar dialogul se întinde, se împrăştie: va fi odată al umbrelor de pe peretele biroului lui Luc (depozitul şi totodată  pupitrul, instanţa de control), sau, altădată, al acestora în provocare cu arhitectul. Nu se ştie, apoi, dacă nu cumva o umbră sau alta nu-l manipulează, ele, pe Luc. De multe ori a le refuza ori a te descotorosi de umbre, a le respinge sau nimici sunt operaţiuni ce vor necesita hotărâre, trudă,  deja violenţa.(De pildă, Luc aruncă în cutare umbră malefic sfidătoare cu ceaşca de cafea, aşa cum, păstrând proporţiile, mesianicul Luther îndepărta, în scriptorium, Diavolul lovindu-l cu călimara.)

Ideea, într-o metafizică năstruşnică pe gustul arhitectului psihanalizabil Luc, e aceasta (desprinsă dintr-o conversaţie a protagonistului cu secretara Sonia):”…depozitul meu de umbre este realitatea subtilă şi de o perfectă organizare, străduindu-mă să aduc spre depozitare umbra lumii cotidiene”. O lume vasăzică de umbre – umbre, însă, înzestrate fiecare cu trăsături şi comportamente din caracterologia curentă. O lume în care, ne avertizează autorul însuşi, nu ştim de fapt cine este umbra, cine mânuitorul din spatele paravanului; cine controlează, cine este controlatul,  cine supravegheatul; nu ştim cine porunceşte, comandă şi cine execută. Între adevărul istoriei şi cel, provizoriu, al cotidianului nu este  acum  nicio diferenţă.

Depozitul de umbre, în seria romanelor lui Petre Bucinschi, poate fi socotit aşadar, după priceperea mea, ca o parabolă politică; ea s-ar aplica îndeobşte societăţilor încă necoagulate, aflate, precum societatea românească de azi, într-o neîncheiată, pernicioasă tranziţie; o tranziţie în care se manipulează, în care, ca în jocul extrem-oriental (ca să nu zic chinezesc) al umbrelor, suntem mânuiţi.

A.I. BRUMARU

Anunțuri