LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Cleopatra Lorinţiu: „Note de spunere şi de lectură“

Apariţia celor două cărţi de proză scurtă semnate de Mariana Brăescu Mariana Brăescu- Îmi amintesc şi îmi imaginez, Editura Carpathia,2011 şi Imperfecţiuni provizorii,Editura Carpathia,2011- a fost marcată de o lansare de carte la Libraria  Mihail Sadoveanu din Bucureşti, loc ce ne aminteşte lansările şi zăpezile de odinioară.

Prilejul acesta, al apariţiei unor cărţi, e în sine un motiv de bucurie tainică  pentru autor dar la noi, la români el poate să ia  şi forma unei sărbători .Faţă de celebrele «  dédicaces des livres » cum se fac prin Occident, la noi lumea se adună, criticii se exprimă, autorul citeşte iar la sfârşit dă îmbujorat dedicaţii pe cărţi, stropite cu un pahar de vin sau de suc. Nu e aşa ?

Lansarea din 3 martie anul curent s-a remarcat prin câteva aspecte fermecătoare de altfel, căci doi actori valoroşi ai scenei şi ai filmului românesc au citit câte o povestire de-a autoarei . Mai exact Florina  Cercel şi Adrian Păduraru. Exerciţiu artistic frapant care a pus în valoare virtuţile textului.

De vorbit despre cele două cărţi publicate la mai bine de douăzeci şi ceva de ani de la elaborarea lor, au vorbit, nu critici ca de obicei ci … scriitori, ei înşişi, mai exact Tudor Octavian şi cu mine.

 

Aceste proze  scurte scrise în deceniul nouă ar putea să pară aidoma unor mesaje vârâte în sticle şi aruncate în mare, rămânând ca ele să depună mărturie despre un timp, la urma urmelor.

 

Dar ele sunt mai mult decât atât, nu doar că depun mărturie despre un tip de gândire, de provocare chiar, dar se ridică mult peste asta, căci senzaţia valabilităţii lor atemporale este evidentă.

 

E primul lucru care m-a frapat constatând  eu cu o satisfacţie nespusă că observaţia acidă a scriitoarei se aruncă spre situaţii mereu valabile, spre personaje şi stări de fapt precum dintr-o excelentă caricatură ,capabile să spună multe şi să intre repede de tot în memoria cititorului.

Cele două cărţi sunt precum feţele lui Janus.

Diferite, aparent chiar total diferite, ele se ating totuşi până la urmă într-o limită a subtilului şi poate a organizării materiei epice, căci ele sunt construite, ca stil, oarecum la fel, mizând pe o bună dozare a efectului, pe acumulare, punct culminant şi surpriză.

 

Prozele, oricât de scurte ar fi ca întindere, au dozajul şi reţeta unor piese de teatru, ceea ce într-un fel  e normal căci Mariana Brăescu s-a vrut înainte de toate, cred, dramaturg .

 

Să nu ignorăm faptul că  scriitorul intră  la noi, la români, în conştiinţa contemporanilor într-un anume fel şi se pare că adeseori aşa şi rămâne.

 

Dacă ar fi să aplic această gândire la propria şi umila mea persoană, aş spune că am debutat cu poezie, am publicat cărţi de poezie şi apoi vreme de treizeci de ani am intrat în genuri diferite, în proză, în critică, în memorialistică… în analiză geostrategică,  în documentar de film, însă nimic din ce am făcut, oricât de bine sau de mult, nu a putut să şteargă acea etichetă iniţială, anume cea de poetă.

 

Cred că şi Mariana Brăescu se va confrunta mereu cu acest lucru.

Căci pentru ea,dramaturgia a fost o fascinaţie, o chemare, poate chiar o somaţie.

Ziceam deci  că aceste proze scurte nu sunt departe de dramaturgie, de spiritul ei.

Imperfecţiuni provizorii este o carte  izvorâtă din talent pur şi din umor pur, o calitate se pare destul de rară şi mai ales imposibil de mimat.

Sunt adevărate bijuterii de proză, pornind de la nişte situaţii îndeobşte imaginare dar care pleacă dintr-un resort al realităţii.

Iar ea, realitatea, e plină de nebunie, de râsu plânsu, şi autoarea ştie cu prisosinţă ca dintr-un sâmbure de real să creeze o întreagă poveste făcând să sară copcile acelui real, iar graniţa aceasta dintre real şi absurd imaginar, care are o miză, ei bine, săritul peste această frontieră nevăzută, se petrece pe nesimţite, de unde senzaţia halucinantă că aluneci pur şi simplu dintr-un tablou în altul.

Povestirea în care, într-o comună, funcţiile sunt schimbate, dând fiecăruia dreptul orgoliului său, vechea nomencaltură e abrogată şi foştii grăjdari devin miniştrii oilor şi toţi cetăţenii sunt ei înşişi mari şefi, directori este , dincolo de hazul absolut nebun, şfichiuitor de-a dreptul, halucinantă şi internaţional valabilă.

Ea poate fi tradusă în orice clipă într-o limbă de mare circulaţie căci iată, în Franţa de azi nici o femeie de servici nu se numeşte aşa ci este …«  technicien de surface  ».

Uluitoare e şi povestea despre profesorul universitar doctor docent care ajunge să dea în patima romanului poliţist, sau absolut nebuneasca povestire despre vizitele scritorilor iubitori de vin în satul Udriştea sau povestea cititorului de contoar care bifează un amor şi o căsătorie ca şi cum ar bifa o rubrică pe nişte registre de evidenţa electricităţii consumate .

Sunt personajele acestor schiţe doar caricaturi de oameni ? E greu de spus ; cert e că situaţiile sunt inventate de aşa natură încât să poată ieşi la suprafaţă ironizarea lor. E evident însă că personajele sunt aşa pentru că trăiesc o vreme, un timp reducţionist care le şi împinge să facă anumite lucruri, şi că pînă la urmă hibele epocii sunt aruncate în văzul nostru.

Important este că asta se face cu maliţie, cu haz, cu ironie acidă dar în fine, cu mijloace literare care să facă lectura plăcută, uşoară.

Descrierea personajului cade cu o exactitate extremă şi cu o capacitate de mare desenator de-a face din câteva linii, un crochiu reuşit. Iată : « Doamna Katz este o femeie ordonată. Ca şi numele,obiceiul ordinii sunt moştenite de familie. Doamna Wilma Katz este,bineînţeles , nemţoaică !Când o nemţoaică trebuie să rezolve un lucru ,evident îl rezolvă. Nu e vorba de perseverenţă, cum cei mai mulţi ar putea crede. Nu. Dar orice lucru care iese din rutină o incomodează atât de tare încât singura soluţie este să scape de el. Cu răbdare şi tenacitate doamna Katz studiază şi asediază situaţiile insolite  încât ele cad istovite una după alta. »

Iată cum în « Un scop în viaţă » din nou ironia scriitoarei se îndreaptă către relaţii aparent legate de iubire .

Este oarecum obsesivă ideea că personajele nu sunt în stare să iubească cu adevărat ci doar îşi imaginează,  trăiesc  după un proiect, după scheme, se prefac pentru că aşa trebuie, aşa dă bine, aşa e gândită societatea  în care trăiesc .

Un vid sufletesc , un handicap, o limitare sufletească, o micime consubstanţială  în derularea acestor trasee de viaţă ? Greu de spus dar din aceste situaţii şi personaje îndeobşte atinse de o infirmitate sufletească sau dintr-o slugărnicie socială, iese umorul, adeseori unul foarte crud, de-a dreptul dureros.

Sunt şi proze care într-un chip hilar pun degetul pe rană mai cu seamă faţă de raporturile din societate, proze cum a spus autoarea însăşi în festivitatea despre care am început să vă povestesc, de «  nepublicat » într-o lume a dictaturii precum « Văduva veselă ».

Directorul general al « celui mai mare Combinat de profil din ţară şi din Europa »( vezi cultul exageraţiunii, mania grandorii care făcea purici în epoca de aur dar de care nu ne-am lăsat defel noi românii, se pare că e una din metehnele tiparului nostru naţional) e străbătut de o bruscă idee culturală şi cere bilete la spectacolul de operetă care vizitează urbea, cu « Văduva veselă ».

Comicul vine aici din slugărnicia dusă evident până la absurd căci cei cinci mii de angajaţi slugarnici şi dezorientaţi stau în faţa sălii în aşteptarea directorului, de teamă ca eticheta să nu fie ignorată sau cumva , vreo probă de respect să nu fie la înălţimea situaţiei. Cântăreaţa cântă singură pe scenă, într-o sală complet goală iar oamenii aşteaptă în continuare şi după spectacol, toată noaptea,până a doua zi căci, vai, directorul uitase vină la spectacol. E rândul acestuia să-şi ia câmpii a doua zi dimineaţa când găseşte combinatul complet gol şi află de la portar (aici umorul e de-a dreptul nebun !) « Că toţi plecaseră, încă de ieri,încolonaţi la o văduvă, în oraş. »

Finalul găsit este simpatic şi blând căci « În clipa aceea,directorul  fu sigur că şi-a pierdut minţile şi că tot ceea ce i se pare că vede şi aude este rezultatul acestei nebunii. Se linişti brusc, lăsă şoferul în plata Domnului şi plecă spre oraş, plutind uşor, fericit,recunoscător că, slavă Domnului,lumea e sănătoasă,dar aşa-i viaţa,există şi excepţii ».

De observat faptul că exact ca în proza realismului magic ilustrată strălucit de literatura sud-americană  a secolului XX, totul începe cu detalii precise, cu evenimente plauzibile şi aparent banale ca pe parcurs să apară un sâmbure de idee, o sugestie, un te-miri-ce care face ca totul să balanseze şi din ceva banal şi aparent foarte obişnuit ,povestea să ia o turnură halucinantă.

În cazul acestor povestiri, o turnură  halucinantă agrementată de  o doză mare de humor. Procedeu folosit şi în cinema, ca să nu amintesc decât filmul classic al lui Jean Marie Poirie :”Papy fait de la Resistence”(1983) în care evenimentele pleacă dintr-un real posibil ajungând prin exagerare şi denaturare folclorică să devină imposibile, groteşti dar şi cumplit de amuzante.

Tehnica autorilor din vremea imposibilităţii de a spune devenise, să recunoaştem, extreme de sofisticată şi de eficientă cum de altfel a şi subliniat scriitorul Tudor Octavian în evenimentul de lansare a cărţii, amintind cu har şi umor unic, situaţii tragi-comice, halucinante şi în acelaşi timp de-o anume amărăciune din anii cenzurilor tematice şi ideologice în care existau liste de cuvinte şi expresii interzice.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în America de Sud cu care ne asemănăm pe multe paliere printre care şi acesta, al tehnicii tematice găsite pentru a putea spune ceea ce e greu de spus dar uşor de ghicit căci toată lumea ştie.

Deci meritul acestor proze care nu au apărut atâta vreme în volum este unul în sine, de pură calitate literară,  şi mai există un altul, legat de indiciile pe care ni le dau asupra unei epoci despre care nu s-a spus şi nu s-a scris tot, din varii motive.

 

Las cititorului deliciul întâlnirii cu aceste povestiri, (cartea se autosubintitulează :povestiri satirice) degustarea acestor eşantioane de privire acidă, ironică uneori cu tandreţe faţă de personaje, alteori cu biciuitoare neîngăduinţă în diferitele registre, de la ironia ludică ,la registrul sarcastic.

 

Şi mă întorc spre cealaltă carte de proză extrem de complexă, cu accente de oniric, cu un abur de plonjare într-un timp nedefinit amintind marea tradiţie a prozei moldave.Autoarea însăşi le intitulează de astă dată, povestiri vrăjite.

Despre ea am mai scris la Vatra Veche,mai demult, la rubrica mea Dulce harababură ,o notaţie intitulată Prin lentila pe care sarea s-a cristalizat…

(fiind vorba acum despre o reeditare), şi am remarcat nu odată farmecul scriiturii, capacitatea de a crea atmosferă, personajele suprinzătoare, descrise viguros şi care ajung să te urmărească, să te obsedeze .

Grecoaiaca, spre pildă , pe care am reascultat-o la lansare în rostirea Florinei Cercel, mare doamnă a teatrului românesc, este o povestire  de-o tensiune rară, în care personajul descris  este obsedant, dotat cu însuşiri  halucinante , un soi de putere feminină devoratoare, capabilă să subjuge bărbaţii ca mai apoi să îi consume, să îi devore şi să îi vlăguiască.Descrierile sunt acaparatoare şi dovedesc un talent năvalnic. Ultima victimă a personajului malefic, acaparant şi nimfoman, este un băiat de liceu, un adolescent căzut pradă farmecului nebun al grecoaicei iar descrierea ravagiilor acestei boli de patimă de dragoste nesănătoasă şi asasinantă este remarcabilă :  « Îndrăgostitul,nefericitul băiat, grec şi el, nu se mai dezlipea cu ochii de balconul grecoaicei ; ochii lui negri căpătară cearcăne grele tot urmărind , zile şi săptămîni în şir, cum urcă tot cu altul, cum se aprinde lumina putredă a lampadarului după perdeaua de mătase galbenă şi cum ieşea, felină pofticioasă, duminică de duminică ,ţintuindu-şi victimele după evantaiul de mătase. Au încercat să-l ia cu vorba,cu forţa. Nu s-a putut. Grecul era bolnav : trupul lui de băiat a început să se subţieze,să se topească, faţa să capete paloare şi ochii să se năruie şi să facă să crească hăul din pupilele lui negre şi îndurerate. »…Şi într-o dimineaţă,primii trecători au văzut îngroziţi că din îndrăgostit, din băiatul de liceu, grec şi el, nu rămăseseră decît ochii lipiţi de zid ,ca-ntr-o fotografie ».

Veţi remarca aşadar aceeaşi tehnică a realimului magic, a lucrului imposibil şi halucinant care înseamnă trecerea unei graniţe nevăzute între real şi ireal, între posibil şi imposibil, prin halucinant, de astă dată aplicată unor subiecte cu tentă diferite, poveşti de viaţă , de dragoste şi de moarte care pleacă din întâmplări îndeobşte din orăşele uitate de lume, în timpi auctoriali imprecişi tocmai pentru a sugera valabilitatea generală, tot atemporală a unor teme şi motive.

Tonul este mereu dezinvolt, bazat pe repetitivităţi şi pe descrieri în care o scenografie anume crează un cadru, evident cinematografic sau dramaturgic căci şi aceste proze au dimensiunea de care vorbeam la început, pot deveni sugestii de scene, de întâmplări dramatizabile.

Întâlnirea cu proza Marianei Brăescu, adunată de astă dată în două elegante volume publicate de Editura Carpathia, este o bucurie din mai multe puncte de vedere ; întâi de toate, aplecându-ne asupra lor, facem un gest de dreptate literară căci restituirea după mai bine de 25 de ani are totdeauna ceva tulburător. În al doilea rînd, cărţile o aşază în rândul prozatorilor generaţiei sale aşa cum se cuvine, demonstrând faptul că cenzurile, chiar atunci cînd încearcă să înăbuşe un talent real, nu reuşesc.

Iar ideea asta ne poate da de gândit şi ne poate face pentru o clipă,brusc, fericiţi.

CLEOPATRA LORINŢIU

 

 

Anunțuri