LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Vol. „Metaintarsii“ de Virgil Bulat citit de Daniela Gîfu

„La început n-a fost cuvântul ci fiindul – nesfârşirea esenţei.”

Când parcurgi astfel de versuri, eşti cuprins de o stare tainică şi vrei să afli cu adevărat sensul mesajului expus.

Încă de la primele pagini ale volumului de poezii Metaintarsii, autorul – deja consacrat ca un poet de o fineţe aparte – Virgil Bulat trezeşte dorinţa de înţelegere aprinsă a sinelui spiritual.

Metaintarsii ne oferă o imagine poetică a vieţii telurice, însoţită adesea de deziluzii şi trădări interioare, care contrabalansează decenţa şi curăţia vieţii edenice spre care tânjim, dar puţini ne avântăm a o înţelege şi a cuteza spre ea.

A te exprima coerent în versuri demonstrează o necontenită confruntare mentală şi spirituală ce deschide calea de comunicare cu dumnezeirea.  

Şi cum călătoria vieţii este însoţită de prezenţa duhurilor, Virgil Bulat nu poate trece nepăsător şi reuşeşte să pună pe hârtie parte din frământările sale.

Poezia de faţă, departe de a fi una uşor digerabilă, sfârşeşte prin a stârni fiecărui îndrăzneţ de mesaje metaforice, să încerce a decodifica sensul simţurilor puse în versuri.

Râvnind cu ardoare, pe tot parcursul existenţei sale, în a descifra metasensul plăsmuirii, poetul reuşeşte să creioneze, în mod inegalabil, firescul.

Avântându-se în „Spirala – şi axul ei rotitor”, Virgil Bulat pendulează simbolic între marginile universului „Înaltul Adâncul”. Nesigur pe trăirea sa, dar zgândărit dureros de gânduri, se eliberează din iţele interogărilor existenţiale care îi dau târcoale, încercând să-l provoace înspre convieţuirea banală alături şi printre semeni săi.

Cuvântul de început – al Creaţiei – aşa cum de altfel nu mai este muritor care să nu ştie, Dumnezeu, este condeiat de poet drept nesfârşita esenţă sau fiindul. Dacă Dumnezeu este Cuvântul, atunci omul este întruparea Cuvântului.

Viaţa pentru Virgil Bulat este „nevindecata Căutare a sinelui” văzut în dublă ipostază: corporală şi spirituală. Cele două înfăţişări converg, în final, înspre Integratoarea Unime.

Creaţia dăinuieşte, fiindcă nu s-a exprimat întru Totul… Înzestrată cu „aripi” este lăsată să plutească liber în căutarea desăvârşirii.

Visele, aflate într-o stare nebuloasă, chiar necontrolată, îşi lasă amprentele „fără cruţare fără de glorie hălăduind prin memorie” şi impregnând înlăuntru neîmplinirea.

Cu gândul la moartea neiertătoare, dar izbăvitoare, Virgil Bulat „trece prin lumile toate”, rezonând cu Sinele Creator.

Eliberarea se arată în strălucirea paradisiacă după înţelegerea şi parcurgerea – puţin inconştientă – a  mântuitoarei crucificări sau, cum zicea poetul:

„Euri după euri jertfite

nu doar în orbitoare / trecătoare trăire

ci şi-n neostoită căutare

în noemică re-Facere.”

Astfel sinele corporal, lăsându-se iar şi iar ispitit de braţele „banalităţii în năruire”, caută salvarea raţională. Cugetul „sumeţit în sfidare / câştigată prin jertfire de sine” redescoperă sensul sacrificiului christic ca fiind „singura cerească înseninare”.

Neîmpăcat şi înrobit de slăbiciuni, omului nu-i rămâne decât să se încreadă în şansa jertfei sacre.

Poetul nu se sfieşte să dezbată cu prietenii teme ca raportul Divinitate-Umanitate sau Sacru-Profan. Este edificatoare în acest sens ipoteza „îngândurată” emisă de poetul şi editorul Nicu Mocanu, potrivit căruia marele anonim al lui Blaga sau Dumnezeul nostru comun, poate însemna şi citatul: „renaştere / mereu reluată-a Fiindului / şi întru autocunoaştere”.

Visul dă naştere altui vis, care te miceşte în ochii Atotvăzători, devenind „ofilită petală de-nduioşare.”

Până nu se conştientizează „Visul cel Mare”, care e de fapt „Marea Chemare / Marea Trăire / Marea Izbândă”, umbletul prin viaţă devine neînsemnat şi fără rost. Dacă te deschizi trăirii magice, călătoria misionară devine ziditoare.

Treptele vieţii trebuie urcate „spre Vidul de dincolo – / care desigur nu răspunde nicicând / dar se aude scrâşnind / dezghiocând / izvodind / alte noime vechilor tâlcuri şi taine.”

Dumnezeu trăieşte în sinele nostru, dar orice stare deplorabilă a EU-lui ne face să orbecăim în neputinţă până la afundarea totală. Când realizaţi că o cale vă este interzisă sau blocată „adesea înseamnă că foarte aproape / dincolo de el / (sau de ce nu? dincoace!) / bate inima esenţei.”

Virgil Bulat vede sinele ca o „Ipostaziere a Unicului” pe care – în timpul vieţii terestre – îl putem pierde, dar – totodată – regăsi. Important este să ne preocupe.

Poetul se aventurează şi mai mult, văzând Omul – un Dumnezeu clonat, care „rămâne pentru înaltul adânc / îndurare”, o îndurare milenară pe care umanitatea o moşteneşte, urmare „a neinteligibilei culpe originare / a morţii din viaţă a vieţii din moarte.”

Omul însuşi este cel mai aprig duşman, întâlnit în viaţa lui efemeră, „cel din rătăcirea / înstrăinarea / de propriu-ţi sine.”

Cuvântul s-a întrupat, devenind „noimă / trup / mireasmă / culoare / cântec – / atotputernic algoritm de bază Unicului. / Totului”, oferind miracolul clipei fiecăruia dintre noi: şansa descătuşării „întru zâmislirea luminii”, care se află în interiorul nostru, unde vibrează Sinele Creator.

Cine nu mai speră să iasă la Lumină se va pierde în veşnicie.

„Levitaţia sinelui

în mistică splendoare înseamnă

minunare

că deşi zbori totuşi

urmele

îţi rămân adânc întipărite în lut.”

            Aşteptările Creatorului sunt nelimitate, dar ademenit de fleacurile lumeşti te prăbuşeşti în neputinţă „de nu te izbeşti cumplit! / dumnezeieşte! / de sacrul din tine.”

Conştientizarea puterilor moştenite din noi va potoli „neistovita sete de sacru. / Trăirea în stare să ne dea nume / spre renaştere –  adică oglinda singura / în care să ne putem recunoaşte.”

Înţelegerea deşertăciunilor, care se ţin lanţ, chemându-ne întru desfătare şi aruncându-ne „brusc poticnirea-n stupoare”, devine imperativă Înălţării.

Viaţa – pentru fiecare – este o colecţie de încercări „dulci – acrişoare – mâhnite” care, oricât de mult ne-ar slei de puteri, decizându-ne spre vindecare, vom afla Taina „Iubirii în Har înveşnicire augustă / în dincolo de tot ce pare că dincoace moare.”

Paşii conştienţi înspre Iluminare, vor confirma deplinătatea Trinităţii…