LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Adrian Botez: „Mărturisirea mea de credinţă literară“

Consider, ca orice scriitor normal, că, orice aş scrie, se transformă, automat, în Ţara Mea. De fapt – în Patria Mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări – este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi. Dar, evident, “Patria mea este numai a mea!”… – zic des… – însă, uneori, trebuie să recunosc, spăşit: “Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare! – este, firesc, Eminescu.

 

Nu-mi pot imagina, şi nu vreau asta! – ca Patria Mea să fie pângărită de cei ce nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Spiritul – deci, nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Frăţia întru Spirit!

 

Mai cred că Poeţii au format, deja, pe planeta Pământ, O NOUĂ RASĂ. Ei, Poeţii, nu se aseamănă cu niciuna dintre rasele pe care le ştim, din tratate – ori vestite prin Sfânta Scriptură: cred că mai sunt, ascunse, Sfinte Scripturi – pe care evanghelişti de taină ai lui Hristos au hotărât să nu le ivească decât atunci când lumea va fi ajuns la amiaza Epocii Mihaelice-Epoca Victoriei Spiritului pe Terra. Va fi ajuns la stadiul creştin autentic – adică, la Abecedarul Învierii…

 

Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată, oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la traco-geţi (sau geto-daci, cum doriţi…): într-o variantă ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre “nesimţirea”, în faţa “pericolului” MORŢII, a păstorului şi a românilor, în general…: păstorul traco-get ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!!!): “Oile, păscând, / Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” – s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997).

 

***

 

Indiferent faţă de istoricitate şi determinări, Logos-ul se exprimă: nici un individ, nici un grup de indivizi, de niciunde şi nicicând, nu aleg ei Logos-ul: Logos-ul preexistă, şi el alege, el se revelează. Nimic nu este ştiut, în sensul adevărat-suprem, dacă nu este revelat. După cum afirmă şi N. Berdiaev, Adevărul-Logos nu aparţine căutării oamenilor, ci Revelaţiei1: În ultimă instanţă, Adevărul din străfundul lucrurilor este Dumnezeu, iar Dumnezeu este Adevăr (…). Adevărul nu este o realitate, nici un corolar al realului: el este însuşi sensul realului, Logos-ul sau calitatea şi valoarea lui supremă… (Adevărul) e Dumnezeu care se revelează în cunoaştere şi în gândire, deîndată ce se prezintă sub înfăţişarea lui spirituală.

 

Mioriţa şi Eminescu nu au fost alese, ci ne-au ales, ni s-au revelat. Şi nici un interes meschin, şi nici o inducere în eroare, nu mai încap: alegerea are eternitate. Dacă pierdem alegerea, pierdem Revelaţia, îl pierdem pe Dumnezeu-Adevărul, ne pierdem pe noi, şi nu întru recuperare, ci întru neant.

 

E nevoie de inter-rezonare a Semnelor Poetice specifice, pentru a rezona la Semnul Poetic (Logos) sintetic. Semnul Poetic al neamului nostru nu rezonează, încă, suficient, cu Logos-ul sintetic, din moment ce Logos-ul-Eminescu nu beneficiază de înţelegerea-rezonare (prin traducere bună) în nici o limbă (nici o altă limbă nu şi-l asimilează, ca pe o Revelaţie-Geniu, în afară de limba română).

 

Dan Constantinescu, de exemplu, a rezonat foarte bine la Semnul Poetic-Rilke (în izotopia Semnului Poetic german). Un Semn Poetic, e clar, se identifică dublu: cu Logos-ul-Poet şi cu Logos-ul-neam. Ceea ce, până la urmă, poate deveni o echivalenţă de identificare (vezi Eminescu = Logos românesc).

 

Tot ceea ce, în poezia eminesciană, nu e eminescian (altfel spus: este ratat întru Eminescu, sunând altfel) – nu este Semn Poetic. Neincluzându-se în Logos-ul specific (dat de impersonalitatea unică, Poetul), nu funcţionează româneşte. Este ratat româneşte.

 

Orice Logos specific are ratările lui, altfel nu s-ar putea vorbi de expresie: tocmai ratările-de-Logos reprezintă expresia Logos-ului specific, ele fiind ratări întru Logos-ul specific, ratări care s-au ratat tocmai tinzând, intuitiv, către Logos-ul specific.

 

Eminescu este – prin excluderea tuturor celorlalţi indivizi, poeţi sau nu: în-fiinţarea Eminescu-Logos specific exclude-suprimă falsa multiplicitate-expresie, activând funcţia de recuperare a Logos-ului sintetic (divin). Iată cum Logos-ul-Eminescu, tocmai prin suprimarea-excluderea noastră (întru impersonalitate, ratare-epigonism etern), mântuieşte. Cei inţiaţi-întru-Eminescu îşi sacrifică ratarea-fiinţare neîmplinită, devenind devoţi-sacerdoţi ai lui Eminescu, dizolvându-se (transgresând) în starea de Eminescu. (Eminescu este marele mister, în sensul de ritual sacru, al românilor).

 

Eminescu non-ratarea Logos-ului specific – este prin Revelaţie. Oamenii-indivizi nu fiinţează (decât în falsul înţeles al cuvântului: ei figurează, ca nişte umbre proiectate pe mai mulţi pereţi – în funcţie de unicul obiect-cu-umbră-proiectată). Ei sunt, ca frânturi colate ale unor gânduri Logos, ratate în demersul de împlinire întru Logos (la treapta de iniţiere Logos specific).

 

Cel revelat de Logos şi, deci, anonim (uneori, paradoxal, un anonim cu nume; e vorba, deci, de anonimitatea întru divin, recuperatoare – iar nu de banala anonimitate social-civilă), exclude, în mod firesc (excludere acceptată de jertfele înseşi – de fapt, ratările ce-şi conştientizează ratarea, nu mai sunt ratări, ci revelaţii ale împlinirii întru Logos-impersonalitate), orice existenţe colaterale, false (demascate, ca act revelatoriu, de maximă seninătate – ca fiind false). Eminescu transformă în existenţe epigonice nu doar toţi poeţii, ci, în primul rând, sinele-său-căutător-de-sine – şi, evident, pe toţi cei care ratăm-întru-româneşte (dar sperăm întru rezonarea-Logos specific-Eminescu). El şi-a asumat Responsabilitatea Logos-ului, deci şi-a asumat toate eurile-de-criză2, trecând, cu Curajul Logos-ului Asumat, în El Transcens (El Adevărat). Trecând, cu iniţiaţii întru Logos, în eternitatea (ritualică) a Logos-ului Sintetic (Divin), soteriologic.

ADRIAN BOTEZ

________________

 

1 Cf. N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Editura de Vest, Timişoara, 1993, pp. 23-49.

2 Eu – este starea de limitare expresivă a lui el/ea (vezi M. Şora, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Cartea Românească, Buc., 1990): el/ea este infinitul amorf-neiritat, suficient sieşi, neutral. Eu: a) deschidere nostalgică în faţa originarului (el/ea), pentru a activa funcţia de recuperare a Logos-ului, b) închidere temătoare întru un sine ciuntit, niciodată suficient sieşi, totdeauna marcat de starea de criză (eu-de-criză), de groaza responsabilităţii de a-l exprima-cuprinde pe nemărginitul el/ea; rezultă o permanentă teroare a laşităţii: atât groază faţă de responsabilitatea expresivă, cât şi groază faţă de renunţarea recuperatoare întru divin – activarea funcţiei expresive a Logos-ului. Tu – este zona de fugă laşă de responsabilitate, a lui eu, un refugiu temporar, până la curajul de a se re-dizolva în neutralitatea el/ea.

 

Anunțuri