LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~O carte neobişnuită: Ştefan Dumitrescu – „Delirul” vol. II

Atât în literatura română cât şi în cea universală există acest obicei de a continua o carte, o idee în maniera autorului prim. În 1947 avea loc premiera piesei lui Mihail Sebastian (mort în urma unui tragic accident de automobile la 29 mai 1945), “Insula”, dramă al cărui act al treilea fusese scris de regizorul spectacolului, Mircea Şeptilici. Pentru autorul „Utimei ore”, „Jocul de-a vacanţa” sau „Steaua fără nume”, „timpul nu a mai avut răbdare”.

      Neterminat rămăsese şi „Ciocoii vechi şi noi”, publicat în 1862-63, căci în 1865, în plină forţă creatoare Nicolae Filimon era răpus de ftizie la nici 46 de ani împliniţi. Aproape peste un veac jumătate îl va continua un alt vâlcean, Dinu Săraru, în „Ciocoii noi cu bodyguard”.

      În continuarea celor 154 de sonete rămas de la Shachespeare de la începutul secolului al XVII-lea, Vasile Voiculescu a găsit cu cale nimerite alte 90, cu elemente formale asemănătoare (triunghiul pasional, luciditatea disperată, lamentaţii suave, etc) însă independente faţă de model prin tensiunea spiritului. „Ultimele sonete închipuite ale lui Shachespeare în traducere imaginară de  Vasile Voiculescu” apar după moartea autorului, sub îngrijirea lui Perpessicius, în 1964, şi se constituie, poate, ca cea mai metaforică partitură poetică de la noi.

      Şi zborul prin viaţă al autoarei americane Margaret Mitchell fusese frânt de un la fel de tragic accident auto în 1949, rămânând neterminată continuarea romanului „Pe aripile vântului”, un best-seller al anilor 36 -38 din SUA, scriere care atinsese cele mai mari tiraje din istoria romanului american. Aceiaşi poveste tristă stă scrisă şi-n dreptul francezului Albert Camus.

       La noi s-a mai încumetat într-un astfel de demers literar Ştefan Dumitrescu  (născut pe 24 aprilie 1950, în comuna Valea Mare-satul Drăganu, judeţul Vâlcea) actualmente profesor la Şcoala Normală din oraşul Tulcea, reporter la televiziunea română, autor de o fantezie creatoare puţin obişnuită în domeniul poeziei, eseisticii, reportajului, prozei de anvergură, etc) al cărui roman „Delirul, vol II”, continuare la celebrul roman „Delirul” de Marin Preda, a fost selecţionat la concursul literar „Cine scrie romanul „Delirul, vol II, aşa cum l-ar fi scris Marin Preda”, organizat în anii 1992 -1993 re revista Expres_Magazin.

    „Această carte – notează în dedicaţie autorul – a fost scrisă şi s-a tipărit întru pomenirea şi sfinţirea sufletului marelui scriitor Marin Preda, cel care – prin geniul său – va dăinui în veşnicie”. Pentru autorul „Moromeţilor”, „nicăieri nu a fost timp în cele peste o mie de pagini” ale lucrării sau  ale altor scrieri de a spune Adevărul acelor timpuri, deşi, premonitoriu, îşi alesese un dicton ca moto al eseului „Viaţa ca o pradă”. „Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate, cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea.”. „Era ticăloşilor” a trecut ca un tăvălug peste el şi neamul său şi destinul nu i-a mai îngăduit să-şi ducă gândul până la capăt.

      Marin Preda „dialogase” cu istoria, cum nimeni altul până la el nu o mai făcuse (Mihail Sadoveanu o evocase, Liviu Rebreanu o consemnase în simboluri, Lucian Blaga o pusese în metafore), decât, poate, Mihai Eminescu în ale sale articole publicate în ziarul „Timpul”, fapt ce i-a adus noaptea grea a minţii sale şi până la urmă  moartea. Poetul murise mintal la 33 de ani ca şi IIsus, lăsând în urmă o moştenire apostolică neamului său în care a crezut şi pentru care s-a sacrificat pe altarul cuvântului. Prin Mihai Eminescu şi Marin Preda s-a mai adeverit încă o dată că omul a fost strivit de istorie, fără ca adevărurile esenţiale să fie dezvăluite şi înţelese până la capăt .

          Pentru a înţelege de ce s-a întâmplat aşa, Marin Preda şi Ştefan Dumitrescu s-au întors în trecutul neamului, rememorându-l şi asumându-l. Scrierea lui Marin Preda, „Delirul”, apărea de sub teascurile tipografiei în 1975, cu cinci ani înainte de tragica-i dispariţie de la 16 mai 1980. În afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza lui Marin Preda  nu ar avea nici un înţeles. Abordând teme morale sau existenţiale într-un stil epic de mare densitate, într-o literatură inspirată din realităţile contemporane Marin Preda a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei psihologice, el fiind cel mai avizat cronicar al unei epoci de tragice răsturnări sociale sub presiunile politice şi a represiunilor inchizitoriale din „obsedantul deceniu”.

   Atunci, omul s-a aflat sub transcendenţe arbitrare.. Şi nu numai atunci. Să ne aducem aminte de vremurile cronicarilor şi să adăstăm „un bob de zăbavă” în epoca lui Miron Costin, al cărui vrednic urmaş este Marin Preda. Într-o vreme de”cumplite vremi anilor noştri”, M Costin se ruga către „cinstitul „ şi „iubitul” său cititor  „să aibă vreme şi cu cetitul cărţilor”, căci ele „ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare”. Cu alte cuvinte, scrisul este dator să slujească adevărul, fiind un act de  responsabilitate istorică şi de mare forţă educativă.

       Să înţelegem vremurile şi „ să nu ne fie de mirare”. Ori tocmai acest lucru îl va conduce pe Marin Preda în toate scrierile sale, fiindcă „omul este divinitate înlănţuită de circumstanţe”. „Lepădăturile speţei umane” fac istoria şi „fapte cumplite” se abat peste poporul român îngenuncheat de tratate încheiate peste capul său. Lumea „şi-a ieşit din pepeni”. Hitler şi Mussoloni ne dictaseră la Viena smulgerea unei părţi din Ardeal. „Unii ucid ca să fie fericiţi”. În astfel de vremuri, „marile bucurii nu au glas”. „Natura barbară a expansiunii hitleriste” s-a dezlănţuit peste toată Europa şi a dat foc şi întregii lumi. Teroarea se instituise pretutindeni şi „marile nelegiuiri ale tuturor timpurilor” se împletesc cu suferinţe, sânge şi mutilări.

      A fost să fie un tânăr, Ştefan Paul Parizianul, martorul acestor crunte vremi şi corespondent de război în Rusia, după ce generalul Antonescu pronunţase faimoasele lui cuvinte : „ Vă ordon, treceţi Prutul !”.  Primul său articol intitulat „Dacă ar şti generalul” nu fusese publicat de patronul său, Grigore Patriciu, în schimb celelalte fuseseră rescrise şi de nerecunoscut la întoarcerea sa în Bucureşti.

      Ştefan Dumitrescu a căutat să înţeleagă aceste vremi aflate sub o „oră astrală”, transpunându-le într-o carte de istorie, de document, romanţată într-o poveste de iubire „care îşi strigă dreptul la viaţă”. Am scris „Delirul”, vol II, din perspectiva epocii lui Marin Preda, încercând să rămân credincios nu numai stilului, ci şi ideilor şi convingerilor scriitorului, dar – mai ales ! – străduinţei sale de a spune adevărul până în punctul unde acesta era posibil. !

     Toate firele romanului de circa 450 de pagini sunt ţesute pe seama destinului ziaristului Ştefan Paul Parizianul, un nepot de-al lui Ilie Moromete, din satul Siliştea – Gumeşti. În  „Viaţa ca o pradă”, Martin Preda aşternuse pe hârtie chinurile facerii romanului „Moromeţii” ;  aici , în „Delirul „ vol II, Ştefan Paul „mai avea puţin şi avea să termine romanul în care apărea mareşalul Ion Antonescu şi în care personalitatea acestuia era privită din toata unghiurile.” Concluzia la  care ajunge Ştefan Paul, după căutări şi implicări dramatice, este pusă pe seama visului său, în care apărea „Moromete,, care aducea cu chipul lui Moise…Cine l-a omorât pe Mareşal, a trădat şi a tras primul glonţ în ţăranul român. „

      Conştient că afirmaţiile sale pot şi acum (!) să şocheze sau să lezeze demnităţi labile, Ştefan Dumitrescu admite că „Ion Antonescu a făcut greşeli. Ceea ce poate să fie adevărat. Da, dar aceştia uită că Mareşalul a condus ţara – cu o siguranţă, cu o artă şi cu o ştiinţă perfecte – din mijlocul uraganului, al cancerului social – istoric care cuprinsese lumea, în anii 1939 -1945. Atunci România a fost condusă magistral de un Conducător, în  momentul cel mai greu din istoria ei.” Şi autorul continuă : „Cine cunoaşte bine istoria celui de-al doilea război mondial şi personalitatea lui Ion Antonescu, îşi dă seama imediat că fostul mareşal este un fel de „cheie” şi de „simbol” în istoria românilor.”

   Două „ore astrale ne-au schimbat istoria : 23 august 1939, când a fost semnat pactul Ribbentrop – Molotov, şi când ni s-au răpit vechile teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina şi a doua oară, la 23 august 1944, când a fost arestat mareşalul Ion Antonescu. „ Amintindu-şi Crucea pe care el o văzuse pe cerul capitalei, cu mareşalul răstignit pe ea, Ştefan Paul se mai gândea şi la altceva. Mareşalul fusese un fel de „trimis” în istoria poporului român, aşa cum a fost Domnul nostru Iisus Christos în istoria omenirii…Fusese deci un om curat şi credincios, şi ni-l trimisese Dumnezeu ca să ne scape.

   El ne scăpase, era la un pas sa ne salveze, dar noi, păcătoşii, ce-am făcut ? L-am trădat. Cum l-au trădat pe Iisus. După această trădare ne-a cunoscut Domnul. Şi pentru că am fost păcătoşi,  ne-a dat cei 50 de ani de gulag comunist. Dacă noi nu l-am fi arestat pe Ion Antonescu, am fi fost un neam salvat. Si am fi salvat o dată cu noi şi Europa de Răsărit de iadul comunist.”.

       Multă istorie, multe documente intră în scrierea lui Ştefan Dumitrescu. Colaje întregi, cu datări pe zile şi ani îşi fac apariţia la tot pasul. Între ele amintim filipicele mareşalului Ion Antonescu împotriva spiritului politicianist mărunt şi inconştient, din 29 octombrie 1942, o adevărată carte cu peste…70 de  pagini bătute la maşină şi adresate lui Brătianu”, „o adevărată carte de conştiinţă, un document profund şi zguduitor.”

   Sentinţele autorului sunt directe şi cutremurătoare : „Politicianismul românesc este cancerul poporului român. Politicianismul şi Axiofagia, boala asta a sufletului românesc, care ne face să ne omorâm geniile, conductorii mai buni pe care-i avem, geniile…”În lungul şir al crimelor, început cu Burebista, îl aşezăm pe Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Horea şi câţi alţii.

   În această lume bântuită de vanităţi, răzbunări, moarte şi boli, condamnări arbitrare şi mutilări de tot felul, un „om cinstit şi curat” îşi trăieşte intens clipele tinereţii, ştiind că „istoria este o cursă”. El este Ştefan Paul, iubit de trei femei deodată, toate curate şi cinstite”.

     Cu fiecare în parte e o poveste fascinantă de dragoste. Şi de-ar fi numai ele, Ioana, prima lui iubire, Didina lui Aristide, primarul din satul său, Anghelina, zisă şi Linuţa. „Ţăranul român n-a fost niciodată un Don Juan”. Îndrăgostindu-se Ştefan Paul are senzaţia că se risipeşte, că îşi pierde identitatea. La poarta sufletului său vor bate şi alte fete : Zizi Fotiade, pictoriţa, Zizica Negroponte, despre care în lumea bună  a Bucureştiului s-au spus atâtea, Lola, unguroaica dactilografă, Magda Spurcaciu, Nora, Luki, Cora, şi tare ne temem să nu fi uitat pe careva. Două dintre ele îşi botează copiii cu numele de Ştefana şi Ştefan, ca semn al preţuirii lor.

      Nu puţine sunt clipe petrecute de autor la Capşa sau prin redacţiile unor ziare, unde îşi face apariţia şi discută evenimentele la care sunt martori : Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Ion Caraion, Eugen Jebeleanu, Mircea Eliade, Ion Barbu, Cezar Petrescu, Ion Vinea,  Vasiliu Birlic, Silviu Brucan şi mulţi alţii.

   După toate cele spuse şi nespuse, cum se poate descifra metaforistica acestui titlu, „Delirul” ? Ne ajută Nora, „păpuşa” de  lângă Mareşal, cea cu care îşi va uni destinul Ştefan Paul : „Mareşalul, regele şi România, neamul românesc, sunt victimele celor care au regizat şi au declanşat din umbră această nebunie, îţi aminteşti cum spuneai tu, Delir ? Al doilea război mondial a fost, Ştefane, un mare delir al Europei şi al lumii întregi, dar acest delir a fost regizat din umbră. Criminalii care au făcut lucrul acesta sunt de o mie de ori mai mari decât cei pe care noi îi credem cei mai mari nebuni şi ticăloşi ai lumii, Hitler şi Stalin ! Doamne, când vor afla popoarele adevărul acesta îngrozitor ?”

  Vânzarea ţărilor Europei de Răsărit, Rusiei Sovietice, lui Stalin se făcuse la Ialta, de către Roosewelt şi Chrurchil. Ei „n-au vrut să încheie…Armistiţiul cu noi…Pentru că eram demult vânduţi…Planul era demult făcut. Deşi ăştia sunt cei care l-au omorât pe Mareşal înainte de a-l trăda pe  rege, şi la rândul lui regele şi Maniu vor fi şi ei victime, dar mai încolo ”.

  La 1 iunie 1946, când a fost executat Mareşalul, „poporul român şi-a luat crucea în spinare şi a pornit cu ea către Golgota lui. Acolo pe vârful Golgotei va fi răstignirea lui. Iar domnul Mareşal este crucea pe care neamul acesta o va duce în spate până când va fi răstignit”.

   Cu conştiinţa împăcată că „ei şi-au făcut datoria faţă de  el…şi faţă de ţară”, Ştefan Paul şi Nora pornesc în viaţă împreună. Într-un final adânc documentat şi interpretat, Ştefan Dumitrescu se mai întreabă încă o dată „dacă poporul român este pregătit să cunoască adevărul despre el însuşi, aşa cum Einstein, în urma eşuării experimentului Philadelphia a spus că omenirea nu este pregătită să cunoască unele adevăruri !”

 „Delirul” vâlceanului,  „nu strică… faimei” lui Marin Preda, ci o completează fericit într-un omagiu al împlinirii destinului unei opere şi vieţi într-o veşnicie literară asigurată, aşezându-i pe amândoi între marii creatori ai genului.

 

 

Note bibliografice :

Ştefan Dumitrescu, „Delirul”, vol II, continuare la celebrul roman „Delirul”, de Marin Preda, Editura Fortuna 2004, p  4, 6, 84, 105,  252, 258, 269, 316, 136,  438, 442, 446, 448.

Marin Preda, „ Viaţa ca o pradă”, Editura Cartea Românească, 1979.

Miron Costin, „De neamul moldovenilor”, vol „Opere”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p 241 -244.

Marin Preda, „Delirul”, Editura Cartea Românească, 1975, pag 73, 292, 371, 397, 412.

Vasile Voiculescu, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shachespeare în traducere imaginară de  Vasile Voiculescu”

 

                         Prof   Emilai Popescu Diculescu şi  Marin Popescu Diculescu

 

 În REVISTA DIDACTICA NOVA,  NE 4-5-6, PE 2006, CREAIOAVA