LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Antonia Iliescu: „Singurătatea şi Monada”

Singuratatea, din fericire, sau mai curand din nefericire, tot omul stie ce  inseamna. Monada insa este o notiune mai complexa si mai greu de definit.

Termenul “monada” vine din grecescul “monas” care inseamna unitate. Leibnitz, parintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (redactat in 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, in afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigura stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Forta nu este decat un gand indreptat catre cer si Leibnitz l-a gandit !

Atunci cand spune ca “monada este unitatea fiintei”, aceasta “unitate” o putem interpreta in dubla sa acceptiune: aceea de unitate de masura a profunzimii fiintei, dar si de forta de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monada este “o forta ireductibila”, care cuprinde deopotriva planul, sursa care  a creat planul si rezultatul lui, adica  increatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibila sau “subtila”. Monada este unul in toate si toate in unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], pasind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA  in Dumnezeu, care este “unul si intreit”:

“Sfantul Maxim Marturisitorul spune: „Dumnezeu este impartit, dar neampartibil… El este unit in chip impartibil”. Si apoi incheie spunand: „Din aceasta pricina, atat impartirea, cat si unirea sunt un paradox”. Sfantul Thalassie scrie acelasi lucru: „Monada miscandu-se catre triada ramane monada; iar triada adusa din nou la monada ramane triada; ceea ce este un paradox”.

Monada este omul ca parte  a divinitatii, omul-carne si omul-spirit in continua unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborarea in adancuri tulburi, in acea “vale a plangerii”. “Doar in lacrimi poti sa-ti regasesti fata” – spune Cioran, dandu-i suferintei un sens, iar acest sens este  spre cunoasterea de sine. Nu ma plang, Doamne, dar plang… Acest lucru se face departe de lume, daca urmarim  atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odata ce i-am strigat numele, poate fi imblanzita in folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un imblanzitor de singuratate, caci ce altceva sugereaza fraza “Singuratatea nu te invata sa fii singur, ci singurul”?  

Filozoful, poetul cauta uneori singuratatea, fugind de lume, dar fuga vine abia dupa ce a experimentat-o, dupa ce a gustat din amaraciunea acelei singuratati. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tacere, fiindca atunci cand el isi scrie pe suflet, isi scrie sufletul. Iar atunci cand isi scrie sufletul, incearca sa se acordeze cu unda divina, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevarat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numeasca-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din rautate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit isi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turma devine, fara voia lui si chiar fara stirea lui, pastor.

Un asemenea pastor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni – filozofi, poeti, artisti in general, – acei “iluminati” pe care i-a dat lumea in tumultoasa ei existenta, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populeaza Shambala, sunt cei ce vad fara a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le inteleg si le raspund, fiecare in limbajul care ii este propriu, – poezie, proza, muzica, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om in interactia lui cu divinitatea din launtru si cu lumea din afara, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporara si aparenta din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis painea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singuratate, necesare, caci artistul experimenteaza singuratatea pentru ca apoi sa o transforme in sursa de inspiratie, acele exercitii deci, odata sfarsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a pastra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonanta cu cei din jur, ramasi in urma, ca evolutie spirituala. Ion Deaconescu, sesizand cu subtilitate acest aspect al insingurarii nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, ca s-ar putea sa nu intre nimeni”.

Monada nu are o forma ci toate formele. Monadele sunt deopotriva singularitate si pluralitate in unitate, in sensul complementaritatii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtila, invizibila si imobila, dar vie, in continua sa lucrare de transformare a omului. Aceasta transformare se face, dupa Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii inconjuratoare si a celei nevazute. Ea atinge, tangential, deopotriva pe om si pe Dumnezeul din el, atat cat incape El in om. De aici toata suita diversificarii in natura si a ierarhizarii monadelor. Nici o monada nu seamana cu alta, dar toate impreuna refac intregul. Monada sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treapta mai sus, avem o alta perspectiva, iar mintea si sufletul se imbogatesc intru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionata scara este important, ci numarul de trepte de urcat.

Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decat mic si mai mare decat mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodata. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit in oglinda timpului.

            Si acum, de la monada la monada, haideti sa ne privim mainile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mana, atatea cat sa numere perioadele de evolutie a pamantului, a vietii si a  materiei din univers. Iata monada! Ce ar fi mana fara cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fara legatura lor cu palma? Ce ar fi palma fara trup si trupul fara creier? Ce este omul fara Dumnezeul din el? Este antimonada, este  trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort” care poarta doua brate ce se termina cu doi pumni, gata sa loveasca. Iata si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

Omul, ca monada si totodata parte din Monada, oscileaza intre omul ca “zeu cazut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limita pentru delirul inimii”.

23 iunie 2006


[1] Mitr. HIEROTHEOS VLACHOS: Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa