LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Lucia Olaru Nenati: „Imaginea lui Eminescu”

Eminescul vremii noastre

         Imaginea lui Eminescu este mereu alta în fiecare vreme ce curge de la plecarea lui din lume, aşa precum un peisaj din natură, frumos, cu armonii complexe şi superbe, capătă mereu altă expresivitate  în fiecare anotimp, dar şi la fiecare trecere a lunii sau vîntului peste conturul sau. Una este o vale de vis sub scînteierea  soarelui  pe rotonda unui cer neştirbit de albastru şi alta este sfîşierea copacilor aceleiaşi văi sub biciuirea cenuşie a crivăţului nemilos.

           Aşa îmi pare a fi şi raportul lui Eminescu cu lumea ce se schimbă mereu şi care-l schimbă cumva şi pe el în transformarea ei. Altădată, pe la mijlocul secolului trecut, el devenise un mit al geniului nefericit ce tălăzuia  lacrimile miilor de admiratori pentru versurile sale melancolice, iar chipul poetului, ca reper social, străjuia, hăt!,  pînă către vremea noastră! pe culmea cea mai înaltă a preţuirii şi valorii naţionale.

Azi, în vremea unei violente despărţiri de tot ce înseamnă spirit şi valoare culturală, cînd fiecare este copleşit de imperativul cîştigului sau al supravieţuirii într-o lume tot mai nemiloasă şi, mai ales, cînd fiecare se preocupă numai şi numai de interesul propriei persoane, familii, grupări, oricît de mare i-ar fi datoria oficială de-a se ocupa de interesul colectiv, cînd importanţa componentei intelectuale a societăţii a scăzut inimaginabil, cînd în inventarul simbolic al celor „10 pentru România”, nici nu s-a calificat măcar categoria  de scriitor, interesul publicului deviind grotesc către alte categorii socioprofesionale, (chiar dintre cele ce  activează cu picioarele!), ei, bine, azi care mai poate semnificaţia idei de Eminescu ?

Dacă, dat fiind lipsa cronică de timp şi de atenţie a publicului de azi faţă de orice chestiune ce ţine de cultură, e cazul să găsesc doar una dintr-o multitudine de laturi ce altădată se exhibau copios la vedere şi defineau cu fiecare prilej aniversar personalitatea lui Eminescu, amintindu-le mereu celor prezenţi şi definind funcţia de model cultural eminescian, azi aş lumina doar un aspect aflat în raport direct cu calitatea timpului de acum. Din toate cîte s-au spus şi se pot încă spune despre Eminescu: poetul, ziaristul, pedagogul naţiunii, omul de teatru, gînditorul filozof, chiar cîntăreţul, cum în ultimii ani i-am accentuat această latură, cîntîndu-i cîntecele sufletului său şi încă altele, azi cred că cea mai importantă este calitatea lui de membru al unei categorii aflate pe cale de dispariţie. Este vorba despre categoria acelor oameni, mereu o stirpe rarissimă, dar azi aproape dispăruţi   – precum speciile rare in condiţii climatice vitrege – care pun interesul general inaintea celui personal. Cu cît îl cunosc şi mi-l apropriez mai tare pe Eminescu, cu atît îmi dau seama că poate asta a fost latura lui cea mai reprezentativă, sau şi asta. În tot ce a făcut şi a scris, ca jurnalist, în primul rînd, el a dovedit că poartă pe umeri  conştiinţa unei imense răspunderi pentru interesul colectiv, pentru binele general al naţiunii sale, al neamului său, pe care-l avea la suflet şi atunci  cînd îşi exclama năduful: „neamul nevoii!”. Nu a avut niciodată nici o funcţie electivă, nu a fost niciodată deputat sau senator sau prefect sau cine ştie ce şef de partid care să aibă datoria oficială de a duce grija ţării, a fost doar scriitor şi jurnalist, intelectual român adică, dar această atitudine de altruism şi răspundere permanentă îi era parcă structurală. Articolele lui despre orice chestiune sunt scrise invariabil de pe poziţiile absolut sincere şi nedemagogice ale unui „avocat al poporului”, toate invectivele lui adresate în polemici jurnalistice sau în pamflete şi satire poetice diferiţilor indivizi aveau drept cauză păcatele acestora contra acestui „neam al nevoii” pe care îl apăra el neplătit de nimeni. Nu e timpul acum, dar ideea se poate aprofunda şi extinde (şi nu o dată am făcut-o în alocuţiunile mele!), asupra tuturor slujbelor pe care le-a îndeplinit şi din care nu a făcut niciodată sinecuri, ci a căutat să îndrepte răul funciar pe care-l descoperea şi să reformeze fundamental domeniul respectiv, tot in interesul aceluiaşi bine colectiv al naţiunii.
Să mai aduc doar un exemplu revelator al acestei aserţiuni. Atunci cînd, tînăr student,  se ocupa de organizarea Serbării de la Putna, s-a ocupat de toate aspectele acesteia, aşa cum se face azi un proiect cultural, de la marile jaloane ideologice şi de conştiinţă, pînă la coptul colacilor la Crasna şi cazarea participanţilor. S-a trezit abia la sfîrşit că doar de un singur lucru nu se ocupase: de propria lui cazare şi nu mai avea unde dormi. Drept care s-a culcat în podul cu fîn din turnul mînăstirii, care poartă de atunci caratele acelui „staul sfînt” de care vorbeşte Giovanni Papini.

 Ei, bine, acest reflex comportamental este general pentru el de-a lungul întregii sale vieţi, atît de scurte,  dar şi atît de pline. Şi mă gîndesc că, dincolo de toate motivele ce au hrănit pînă acum preţuirea lui – uneori cu encomiasme din care alţii aveau a-şi trage „smîntîna” -,  azi s-ar cuveni parcă să-l punem într-un fel de vitrină  unde  să se poată admira o specie quasidispărută într-o lume sălbatecă şi lipsită de lumina spiritului: omul  total lipsit de egoism, chiar de reflexul minimei previziuni a zilei de mîine, care n-a avut niciodată ca avere decît două lăzi cu cărţi, care n-a avut niciodată o locuinţă şi o familie a lui – deşi de frica virulenţei lui jurnalistice tremurau mulţi! – dar care a fost animat pînă la patetism de grija semenilor săi, a „neamului„ său pentru a cărui prosperitate a fost mereu gata să se lupte cu oricine -„cîştigîndu-şi„ o grămadă de duşmani! – ca un sublim Don Quijote pentru Dulcineea lui.

De fapt, daca am dus discuţia către ţărmul hispanic, să mai întîrzii un minut doar cît să mai spun că Eminescu a fost şi un om ce punea la foarte mare înălţime axiologică onoarea, precum cavalerii spanioli. Sau, ca să parafrazez o aserţiune a lui Cioran, pot spune că Eminescu a indus onoarea şi absolutul în aerul pe care-l respirăm. E şi asta ceva atît de rar şi ,vai, atît de necesar cum nici nu ne dăm seama! Nici nu ştim cîtă nevoie avem de onoare şi cît de jos a coborît viaţa noastră din cauza  lipsei acesteia. Iată deci, cîte lucruri ce nu ţin neapărat de partea creatoare, ci de cea ontologică, sau general umană şi de caracter, poate reprezinta azi Eminescu pentru noi, deşi în ultimii ani nu au lipsit cei dispuşi să afirme că Eminescu nu mai reprezintă nimic!

Îmi imaginez, prin absurd! cum s-ar fi luptat azi un Eminescu, de pildă, în chip de negociator al acestei naţiuni la intrarea în Uniunea Europeană, cum ar fi apărat el fiecare palmă de drept românesc, fiecare întreprindere, fiecare bucată de avere, reuşind să nu irosească nici un fir din ceea ce se cuvine să fie al acestui neam! Iar dacă cineva l-ar fi adulmecat cu gînd să-i bage în traistă vreun plocon, pardon! comision, ca să–i slăbească vigilenţa şi să se poată privatiza mai lesne şi mai profitabil vreun domeniu strategic, atunci cunoscutele lui invective vitriolante ar fi stîrpit de îndată pofta imprudentului şi l-ar fi făcut de rîs în toată presa.

         Sau poate ar fi mai bine să fie depozitat într-un fel de bancă a tezaurelor, ca un fel de sămînţă de aur din care    pornească vreodată revigorarea acestui soi de oameni fără de existenţa cărora o naţiune regresează cu timpul şi rămîne cel mult o populaţie.