~Adrian Botez: „Les Trois Grâces”

„LES TROIS GRÂCES”, de Mircea Eliade:
ARTA POETICĂ ELIADESCĂ . IMPRESIONANT IMN DE SLAVĂ, CĂTRE NEAMUL ROMÂNESC 
A-PRELIMINARII PRUDENTE…
            Am ajuns la un text pe care, de obicei, marile lucrări critice îl ocolesc – iar cele mici nu fac excepţie…

Eugen Simion, care are, indiscutabilul merit de a-i fi editat (şi postfaţat) lui Eliade, în România anului 1981, o carte foarte reprezentativă pentru proza acestuia – În curte la Dionis – afirmă, într-un articol din ziarul Ziua, din 3 aprilie 2007, că, pe atunci, „statutul lui Eliade în România era, în continuare, nesigur. Nesigur politiceşte. Prozatorul avea, în conducerea PCR, un mare şi incoruptibil duşman, Gogu Radulescu, un om, altminteri, cultivat şi cu multe simpatii în viaţa culturală. Pe Eliade nu-l putea însă ierta în nici un chip, pentru nu ştiu ce declaraţie făcută în anii ’30. Am discutat, într-o împrejurare oarecare, acest subiect cu personajul citat mai sus şi mi-am dat repede seama ca idiosincraziile sunt grele şi de nereconciliat. Nu era singurul care manifesta aprehensiuni faţă de cazul Eliade, asa că nu puteai fi niciodată sigur că un studiu predat azi la editura poate să apară în anul viitor, cum s-ar fi cuvenit. Putea interveni totdeauna ceva şi numele lui Eliade sărea din sumar. Am trecut chiar eu, la sfârşitul anului 1976, printr-o experienţă de acest fel, cu volumul II din Scriitori români de azi. După ce a apărut semnalul, cineva „de sus” a descoperit în sumar numele lui Eliade şi a alertat numaidecât „forurile” ideologice. „Forurile” au decis, tot repede, topirea volumului. M-a salvat, trebuie să spun, Adrian Păunescu. La începutul anului 1980, când pregăteam antologia de proze fantastice, trăia încă  Marin Preda. Am căzut de acord cu el să pornesc această carte dificilă şi am încheiat-o, după moartea lui, cu Magdalena Bedrosian, admirabila redactoare. Volumul masiv (660 de pagini) a apărut în 1981, cu un cuvânt înainte al autorului, scris, repet, la solicitarea mea. A fost redactat la Paris, în septembrie 1980 (mai exact: 23 sept. 1980) şi începe astfel: „Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri, chiar romane fantastice”…

 

            Din nou, această eroare, „nuvele, povestiri, chiar romane <<fantastice>>” – în loc de proză mitologică… –  de data aceasta chiar în limbajul autorului… – dar Eliade nu era critic/teoretician literar, cum este cazul lui Eugen Simion…

 

            După apariţia volumului Les Trois Grâces, în 1992[1], editat de acelaşi neobosit Eugen Simion, Nicu Gavriluţă, în studiul Clona: blasfemie sau binecuvântare? Structuri mitico-religioase, controverse etice şi consecinţe sociale, se înfierbântă, de unul singur, pornind de la o ipoteză greşită şi, deci, neputând decât să capoteze într-o concluzie eronată: porneşte de la ipoteza: „Or, teza realmente spectaculoasă a lui Eliade este aceea ca genele controlului sunt urme târzii, rămăşiţe străvechi, a capacităţii fantastice a primelor celule umane de a se regenera şi de a rămâne veşnic tinere”  – ajungând la concluzia teribil de vulgarizantă şi „pedestră”: „Prin clonare, cuplurile sterile ar putea avea copii. Imposibilul ar deveni posibil, graţie manipulării zestrei genetice a cel puţin unuia dintre părinţi. În acest caz, <<zigotul ar rezulta din fuziunea unei celule a soţului cu un ovocit preluat de la soţia sa sterilă>>”.

 

Nu e cazul…

 

Iar Ştefan Borbély ocoleşte, cu grijă, în studiul său, citat de noi atât de des[2], şi relativ laudativ, în legătură cu Mircea Eliade –  problema nuvelei Les Trois Grâces… – sub pretextul (banal) al metodologicului… Mai bine, decât să ajungă, Doamne fereşte,  să fabuleze nespornic, ca Nicu Gavriluţă…

 

Dacă titlul însuşi al nuvelei, Les Trois Grâces (singurul titlu păstrat într-o limbă străină…deh, Turnul Babel, al disipării Rădăcinii Lumii, în Flori – până la Revelaţia Unicei Flori-Hristos! – GRAŢIA SUPREM-SINTETIZATOARE! – „graţia”, cu tot cu sensul ei cavaleresc-creştin, de a „da lovitura de graţie”, a sacrifica/a se autosacrifica, pentru consacrare! – ca Victorie asupra Sinelui, întru Sine… – iată o primă sacră/”constructivă” ambiguitate! – dar ele sunt trei într-una…: V+V+Y – cu rădăcina în Nevăzutul Scufundat – deci, se numesc: VEVEY…) nu ne-ar avertiza, încă de la început, asupăra ambiguităţii…cel puţin lingvistice, a gândirii/spiritualităţii umane – am considera că nuvela aceasta ori nu merită să fie citită, ori că nu poate să fie înţeleasă de vreun biet muritor… – ori am păţi ca bietul Gavriluţă…

 

*

 

B-IARĂŞI DESPRE IGNORAREA SEMNALELOR SEMANTICE: SEMANTICA LUI 22/21. LITERA THAU.

 

                        După părerea noastră, nu este posibil să te încumeţi să analizezi opera specialistului mondial numărul UNU în probleme de mitologie, fără să îţi însuşeşti, în prealabil, un minim de viziune mitologică asupra lumii. Apoi, consecutiv, oare de ce nu se înţelege că, dacă mitul este o structură sinergico-sincretică, aşa cum erau ştiinţele în viziunea omului vechi/”antic” – nu se poate să „purcezi” la hermeneutica prozei lui Mircea Eliade mitograful, fără să te întrebi despre conţinutul şi implicarea/contribuţia, în/la mitologic, a unor ştiinţe care, azi, sunt, în mod cu totul superficial şi vinovat, minimalizate şi neglijate: în primul rând, numerologia şi alchimia – dar şi filologia clasică…

 

            Spre exemplu: în nuvela Les Trois Grâces se face vorbire, cu insistenţă (ca şi în problema militar-arhanghelică, din La ţigănci…) – despre glisarea numerelor şi, în consecinţă, a simbolurilor numerice: „À propos de Yvonne, începu. Mai ţii minte cum le numea Aurelian, la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses…(…) – Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franţuzeşte cartea lui Aldoux Huxley, Two or Three Graces…”cf. p. 303 – apoi, la p. 315: „În paranteză fie spus, nu era o greşeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia: Aşa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Graţii…”

 

            Am mai spus-o: este pură demagogie să-i recunoşti unui scriitor măreţia, chiar genialitatea – şi să-l bagatelizezi, atunci când REPETĂ!!! – INSISTĂ!!! Orice repetare/insistenţă este, fără niciun dubiu: SEMNAL DE ALARMĂ SEMANTICĂ! – este, în limbajul hermeneutic şi mitografic, „ o cheie” de sens, „o cheie” nepreţuită, fără de care nu se poate spera nici în vis să se poată accede la semnificaţiile de profunzime, mitice…(s-a observat, credem noi, ce importanţă majoră are numerologia, în descifrarea semnificaţiilor din nuvela La ţigănci…). În loc să le mulţumim, cu înfrângere, magilor literaturii române, noi îi luăm peste picior, le minimalizăm revoltător capacităţile de încifrare – că orice mit este, în primul rând, o încifrare, în vederea unei sinteze cosmice. Dacă un scriitor nu-şi poate permite, ca Dumnezeu, să facă cosmosul, atunci el, măcar, îl analizează, descifrează mental/sentimental – pentru ca apoi, spre a putea explica şi comunica semenilor rezultatele experienţelor sale spiritual-alchimice, re-încifrează totul, spre a oferi un rezumat, posibil de comunicat în timp util, dar şi de re-dimensionat cosmic, de către cititor, dacă acesta din urmă îşi va pune la contribuţie potenţialul său spiritual, de cunoştinţe esoterice…

 

            În legătură tot cu semantica oscilantă a cifrelor doi-trei, a se observa în text reiterarea cifrei 22…Doar solstiţiul este marcat?! Doar Persephona este implicată, dintre toate divinităţile creatoare de ritmuri cosmice?!

 

            Ca urmare, o primă întrebare-problematizare, care se iveşte concomitent cu sesizarea primei „chei” semantico-mitologice: de unde, din ce străvechime vine această şovăială semantică, între doi şi trei – cu rezonanţă în cifra 22?

 

            Singura mitologie semantică majoră a lumii, în acest sens, este mitologia cifrelor/numerelor/semanticii cosmice ebraice. Consultând lucrarea lui Eliphas Levy[3], observăm imediat că, deşi literele alfabetului ebraic sunt 22 – numerele corespunzătoare literelor sunt doar 21…La Litera SCHIN (căreia ar trebui să-i corespundă cifra/numărul 21…), scrie: „fără număr” – şi simbolizează: „Fatalitatea. Orbirea. Nebunul. Materia abandonată ei înseşi.”

 

            La ultima literă a alfabetului ebraic, Litera THAU – scrie: îi corespunde numărul 21; Hieroglifa Cheia Tarotului. De trei ori şapte. Absolutul. Rezumatul întregii ştiinţe universale.”

 

            Deocamdată, atât, aici, despre ambiguitatea numerologică a lui 22/21… – şi despre ambiguitatea lui 7 (a treia parte din ambiguitatea lui/din 21/22…) – cifra Creaţiei.

 

*

 

C-AMBIGUITĂŢI SEMNIFICATIVE. DOUĂ DIN TREI, TREI DIN PATRU. CERUL ŞI PĂMÂNTUL. TARTAROS/ZALOMIT ŞI RĂDĂCINILE LUMII.

 

            Dar, cine citeşte nuvela cu atenţie, nu se poate să nu observe că ambiguitatea nu stăruie numai la nivelul feminin, al celor „două sau trei Graţii” – ci şi la acela masculin…Câţi bărbaţi-„prieteni alchimici”sunt, în definitiv, în nuvela cu pricina? Trei, sau patru…? Pentru că, aparent, dialogul este între cei trei prieteni în viaţă (?), dar ei vorbes numai şi numai pentru că îi stimulează, din nevăzut, un al patrulea – deci, după opinia noastră, cel mai important…: DOCTORUL Aurelian Tătaru. De observat şi că, în grupul celor patru prieteni, profesiile sunt: o dată inginer (Hagi Pavel – singurul care se încăpăţânează pe semantica „grăsimii” – „Les Trois Grasses”…), o dată poet-botanist (deci, două „profesii într-un singur om…ciudat acest Filip Zalomit, şi, deci, numai el merită legătura spirituală cu „dispărutul în nevăzut”, Aurelian Tătaru…mai ales că Poezia este, de fapt, Taumaturgie şi Onomaturgie adamic-divină…) – şi…de două ori doctor-medic: doctorul Nicoleanu („vizibilizat” pentru ochi…)şi doctorul Aurelian Tătaru („vizibilizat” pentru Spirit-Logos…).

 

            Trei, ar fi Numărul Cerului…Patru – Numărul Pământului…Trei adunat cu Patru înseamnă Şapte – Numărul Creaţiei. Trei înmulţit cu patru ar da numărul unui Ciclu Cosmic Complet: 12…Creezi – într-un  cadru al pregătirii de-creaţiei, pentru un nou ciclu-Manvantara…Dar, totdeauna, Creaţia Trebuie să aibă în vedere Vevey-ul, adică Rădăcina Tuturor Creaţiilor Potenţiale!

 

            Acum, să nu uităm a ne întreba şi asupra etimologiilor numelor/onomasticii – care, cum am văzut, la Mircea Eliade au, uneori, relevanţă celestă…:

 

            La nivel feminin, cele Două sau Trei „Graţii”:

 

            a-Euphrosyne=bucurie;

 

            b-dar şi Thalia înseamnă, în greceşte, splendoare/bucurie (sau : bucurie prin splendoare) – ceea ce o face să se „răstoarne”, să devină, semantic, reversibilă: stă sub semnul cifrei 69 („din anul 1969 niciuna din ele n-a mai venit la control”), dar şi al „maşinii răsturnate:”Italia Gâldău a fost răsturnată de o maşină în 1969 şi a murit în ambulanţa care o transporta la spital”) – deci, ea se resintetizează/reidentifică organic, oricând, în substanţa celorlalte două Graţii…”MILE”creştine…De aici, şi glisajul semantic al cifrelor 2 şi 3…”I”-ul de la Italia nu face decât să avertizeze, şi el, asupra stării de ambiguitate din cosmos. Sau, cine ştie: poate că, şi aici, funcţionează (dar acastă a doua tălmăcire nu exclude, ci presupune prima tălmăcire, după bunul obicei sugestiv al lui Eliade…) semantica graficii, ca şi în cazul cuplului Elsa-Hildegard, din La ţigănci: probabil că iniţiala (care „tulbură” constanţa extatică a Treimii – încă nu avem dreptul la extază, dacă n-am trecut, încă, prin Barzaq, prin Infernul/Labirintul Probelor Letale !) „I” arată/revelează/indică (pentru cei pregătiţi să contemple/vadă dincolo de aparenţe – ESENŢA…) „SĂGEATA” cu dublă direcţionare: dinspre RĂDĂCINILE LUMII(Tartaros…) – spre FLOAREA LUMII – Hristos, Autosacrificatul, pentru „eficienţa” semanticii unificator/sintetozatoare a GRAALULUI/GRADALEI[4] : 1-Corporalitate a Sângelui Sfânt-V.I.T.R.I.O.L. al Duhului Lumii –  şi 2-Cărţii/Logos:  Ordine şi Armonie Extatică. Deopotrivă, simultan!

 

            c-Aglae=splendoare-frumuseţe; „doi ani mai târziu Aglae Irimescu a emigrat în Statele Unite, unde avea rude”. Ce rude? Păi, splendoarea are „rudă”  – „bucuria”…”Emigrarea” este, de fapt, migrare semantică…Iar „povestea”-nuvelă este, de fapt, UN MIT DESPRE SEMANTICĂ/LOGOS/POEZIE…

 

            Să privim numele şi etimologiile numelor masculine:

 

            a-Hagi Pavel vine de la „hagi”=sfânt şi „Pavel/Paulus=mic, umil(probabil de aceea el nu-şi poate reprezenta Graţiile Spirituale, ci Grasele Materiale – şi nu poate vedea Treimea Ipostazurilor întru UNU, ca Zalomit – ci „parcă mi-aş aduce aminte de nişte pitici în curte şi un bayâzin zmălţuit albastru”… – cf. p. 302); deci, „sfântul umil”, al viziunii umile…Dar dacă umilinţa ar fi de tip creştin, ar însemna că numai el „va fi cel dintâi” (şi, probabil, ceea ce pare aberant – semantica „de confuzie” a pronunţiei: „Les Trois Grasses” – se va dovedi cea mai apropiată, de semantica gestului lui Aurelian Tătaru… – azvârlirea în Valea-Borboros); rostogolirea în Valea-„Vâlceaua” Materiei (acolo aşteaptă Sidonia VÂLCEANU… – ambiguă semantic, fireşte…) – de unde a năvălit Violatorul/Pătimaşul: TĂTARU…

 

            b-Nicoleanu – vine de la Nike=Victorie…Reală, aparentă? Vom mai vedea…; oricum, este o poveste despre tămăduire, din moment ce apar doi doctori…

 

            c-Filip Zalomit – „filip”vine de la „philos”=iubitor de+hippos=cal; deci, „iubitor de cai”…- adică,un personaj cu certe valenţe psihopompe…Dar „Zalomit”?  „Zal”, în limba traco-dacică, înseamnă „stăpân”; „mit” s-ar putea să vină chiar de la grecescul „mythos” – mit…Deci, Cel care trece cu Mitul în Lumea Cealaltă, asupra căreia domneşte… Poate că aşa să fie…

 

            d-Dar Aurelian Tătaru…de ce TĂTARU? Ce semnificaţie poate dezvolta numele dat unei etnii a deşertului, nestatornică, prădalnică…? Să vedem: „Aurelian” vine de la latinescul „aureus”= auritul…iar „tătar”…păi, aşa li s-a spus de către creştini…care multe necazuri şi plânset au avut, de pe urma lor…Deci, trebuie că vine de la grecescul „Tartaros”…Oamenii Tartarului, Cei veniţi din Tartar…Iată ce definiţie mitologică se dă, pentru „Tartaros”, de către Victor Kernbach: „Ultimul nivel infernal din Hades, dar şi unul dintre cele 4 elemente primordiale ale universului: TARTAROS, HAOS, EROS, GAIA(n.n.: iată că rudenia aceasta naşte, în textul eliadesc, Turnul lui Babel-Haosul…). Unindu-se cu Gaia, a produs monştrii Typhon şi Echidna. În Tartaros, zeii aruncau pe inamicii personali – Ciclopii, Titanii.”

 

            În Theogonia[5], Hesiod spune despre Tartaros că era un fel de ulcior cu gâtul deschis, din care ieşeau RĂDĂCINILE LUMII…Ei, aşa da!…Din Ulciorul-Cupa-Graalul numite, egal, Tătaru şi Zalomit, iese lumea re-înnoită-re-născută, „în/re-crăciunită”/re-creată, ca din „gâtul deschis al Ulciorului-Tartaros/Tătaru, ca din Vlaga Stăpânirii prin Creaţie-Logos/Zalomit…

 

*

 

D-MAESTRUL INIŢIATOR ŞI V.I.T.R.I.O.L.-ul. GRAAL/POTIR ŞI GRADALE/CARTE

 

            Nu se poate, într-o lucrare despre iniţierea în tainele tărâmului celuilalt (deci, în Marile Mistere…), să lipsească Maestrul Iniţiator, Stimulatorul la trecerea ucenicului, tip Harap-Alb, prin probele iniţatice letale: adică, nu e posibil să lipsească „Spânu”…El poartă un nume foarte promiţător, şi din punct de vedere creştin, şi din punct de vedere gnostic-alchimic: Emanuil Albini…Cu noi este Dumnezeu+albedo, faza „luminării” spirituale a metalelor „negre” – spre Piatra Filosofală, Aurul-VITRIOL-ul/VITRIOLUM…À propos, ce va fi însemnând „fiola cu aconitină”, decât „sângele nou şi sfânt/VENINOS”, al Graalului-VITRIOLUM[6]? De fapt, credem a fi necesar să semnalăm, încă de pe acum, două aspecte ale problemei „fiolei”:

 

            a-ca şi în argoul beţivilor/bahicilor (slujitorilor bacantei Frusinel Chiperii/Euphrosyne… – Piperul excitării+Bucuria/buna stare, cuplată cu Demeter/Dumitru…), „fiolă” înseamnă „sticlă”, „recipient” …iar cel mai cunoscut recipent, în mitologia creştină (şi doctorul Tătaru caută explcaţia tainelor, prin calugărul-savant Calinic=kallos+nike, victoria frumosului/divinului… – deci, nu poate fi ocolită semantica biblică…) este GRAALUL;

 

            b-iar GRAALUL, ne spune Vasile Lovinescu, înseamnă, în mod egal, CUPĂ şi CARTE… Iată de ce va trebui să discutăm şi despre insistenţa cu care Filip Zalomit atrage atenţa asupra Poeziei/Poeticii şi despre chiar cartea sa (UNICA SCRISĂ/EVIDENTĂ!!!): Maculatele corole… Ce idee genială, la Eliade: Carte şi Corolă-Cupă-Graal, în aceeaşi expresie-titlu…

 

Se mai insistă, şi asta nu oricum, ci în debutul şi în finalul nuvelei, pe o triadă semantică:

 

            a-un nume care ar părea să fie acela al unei noi plante, descoperite, MIRACULOS, de către Cel care Trece în Tărâmul Celălalt şi Îl Stăpâneşte/Filip Zalomit:  „Euphorbia moldavica id est impudica…; „euphorbia” vine de la „euphoria”=ev+phoros=purtătoarea binelui; plantelor din această specie (euphoribacee) li se mai spune: alior, laptele cânelui, coroana de spini, Steaua Crăciunului[7]…Iată de ce şi insistenţa lui Eliade pe Crăciun (Naşterea Omului-Dumnezeu, Cel care Va Purta Coroana de Spini a Împlinirii Ciclului Terestru!), dar şi pe Şeştina(unde este CALINIC!!!-Victoria Frumosului/Frumuseţii) – de la slavonescul „şesti”-şase – ziua creaţiei Omului-Adam…Şi, în definitiv, pe CÂINE…Animal Psihopomp, combinat cu Simbol al Moldovei-Parascheva-Venus-Iubirea Mântuitoare, prin Logos-Eros Agape…Sau, de ce nu (pentru că toate miturile au semantici sinergice…) Câinele/Lupul Fenrir, Al RePurificării/RE-Învierii Spirituale.

 

            b-Câinele Psihopomp (Cerber, zice Eugen Simion…); noi spunem că este simbolul Modovei, ca sinecdocă a României Mânturirii prin Logos Sacru…

 

            c-Cele Trei Clădiri Într-UNA: Sfânta Treime, sub numele Milei/Graţiei: LES TROIS GRACES…Creştinul Eliade, rămas, în cuget şi simţire, Poeta Vates al Legiunii Sfântului Arhanghel MIKAEL/Arhanghelul Spiritului –  îşi re-spune opinia…Nu, nu e vorba de nicio „sinucidere”, cu aconitină: e vorba de împărtăşirea din Potirul Graal al Unicei (în Trei Ipostazuri!) GRAŢII DIVINE!

 

*

 

E–CEI TREI DE „V”, „COADA” LOGOS-ului, CA V.I.T.R.I.O.L.U.M. PLANTĂ, CÂINE  SAU/ŞI…ZEIŢA DRAGOSTEI?…STAREA DE „STEA DE CRĂCIUN”.IMN DE SLAVĂ NEAMULUI ROMÂNESC

 

            Chiar în debutul nuvelei, se deschide frontul tuturor problemelor spirituale, ale unei secrete arte poetice româneşti…

 

            În primul rând, Filip Zalomit are, de la Revelaţia Treimii Divine,  39 de ani…3+9=12, finalul de ciclu cosmic al Creaţiei…Aparent, are (după cum singur mărturiseşte, 60 de ani: 6[8]+0…Ceea ce înseamnă exact aceeaşi vârstă simbolică!

 

            Deci, Naşterea Spirituală s-a produs în punctul 39. Unde? La Vevey… Vă rugăm să căutaţi pe harta lumii un toponimic asemănător cu acesta, în ce priveşte structura grafică şi semantică…Este singurul toponimic care, prin grafică, semnifică Tripla Victorie, dar cu amendamentul, cerut de Y: este un V „cu coadă”…demonică…? Dar cine este Demonul, dacă nu Cel care Aprofundează, spre Jos, Şarpele de sub Pământ, Înţeleptul Marilor Mistere. Tăcutul/Discretul Co-Demiurg…? Diavolul şi Bunul Dumnezeu, Şarpele Ispitei şi Şarpele Înţelepciunii – coexistă, în toate şi pretutindeni unde este lume – adică, unde este AMBIGUITATE. Adică, unde Omul încă nu s-a iniţiat întru Marea Sinteză Cristică, a Crăciunului/Învierii, ca recontopire semantică a Vieţii şi Morţii, întru Extaza Paradisiacă!

 

            Deci, Zalomit este iniţiatul în Marile Mistere ale Creaţiei/Eleusine…Ale lui Demeter/Zeiţa Verde/Parascheva!!! Antica (şi „repudiata”/anathemizata…) VENUS…Dragostea – care trebuie exorcizată de Patima Bachică/Dionysiacă şi adusă în Armonia Orfică...Dar, în continuare, în text apar, una după alta, două CHEI MAJORE:

 

            a-aparent, „botanistul” (se traduce: Căutătorul Rădăcinilor (deci, este izotopic semantic cu Tartaros-Tătaru… – el este PASIONATUL”-în sensul de PĂTIMITORUL HRISTOS, pentru împlinirea – el este PASIONATUL”-în sensul de PĂTIMITORUL HRISTOS, pentru împlinirea JERTFEI MANOLICE A CREAŢIEI şi este Ştiinţa Precisă a Spiritului/Revelaţia: „Înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al 2-lea rând, este o ştiinţă foarte precisă…” – cliprile lui dese sunt semnul AŞTEPTĂRII/PREGĂTIRII PENTRU FULGERUL REVELAŢIEI: Zalomit este, deci, ALESUL PENTRU JERTFA /REÎNNOIRE A LUMII!!) se gândeşte la o descoperire în domeniul florei – dar, în finalul nuvelei, „descoperirea” sa trebuie să se supună RIMEI, adică ARMONIEI ORFICE. Adică, purificarea RITMURILOR DIONYSIACE/DECREATIVE (produse ale Violatorului/Pătimaşului Tătaru, care nu a reuşit să facă din Euphrosyne decât o „Frusinică” cu „Chiperul” bachic/bacantic…”rea de muscă şi frumoasă”) – pentru Re-Creaţie…: „se încăpăţânase să păstreze, întreg, numele latinesc”(n.n.: pentru cine?!): Euphorbia moldavica id est impudica…” – pentru ca finalul să aducă modificarea semantică supremă, cerând imperios ARMONIA ORFICĂ A LOGOS-ului CREAŢIEI: „Se trezi târziu (n.n.: la fel ca Allan, după ce a scăpat de Ispita Demonului-Jenia Isaac…) şi sări speriat în picioare. Privea turburat în jurul lui, încercând să înţeleagă unde se află (n.n.: semantica spaţiului purificat se „roteşte” cu 180 de grade… – spre a semnifica Paradisul Graţiei Divine cu Trei Ipostazuri în UNUL…). Euphorbia[9] moldavica id est impudica; îi tot căuta rima: moldavica…impudica.Dar nu izbutea să se concentreze; îl exaspera lătratul câinelui. Un câine mare, care se învârtea în jurul lui (s.n.; n.n.: în debutul nuvelei, „câinele negru se îndrepta spre el”… – deci, câinele indică, prin gestualitate, CICLUL ÎNCHEIAT!!! – şi starea de Crăciun Apropiat!!!), la câţiva metri, pe pietriş. Potaie! Strigă în glumă, încercând să-l îmblânzească. Atunci dădu cu ochii de tăbliţa de aramă şi citi: Les trois Grâces. Evident, acum înţeleg! Şopti fericit. Sunt trei şi totuşi una; acelaşi corp, deşi sunt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit niciun alt nume…” Să ne amintim că şi cele trei Graţii, din realul istoric, se contrag în una singură, şi motivaţia/semnificaţia contragerii am afirmat-o mai sus: Toate Trei Semnifică

 

BUCURIA/FRUMUSEŢEA/SPLENDOAREA…

 

            A se observa concomintenţa dintre actul îmblânzirii (în mitologie, a îmblânzi înseamnă A CUNOAŞTE PÂNĂ LA IDENTIFICARE!!!), cu starea de extază/fericire şi cu Revelaţia Sfintei Treimi într-UNU. Deci, CÂINELE este ZALOMIT însuşi, într-a doua sa ipostaziere, din Trei…!

 

            NU a descoperit, deci, o „plantă” nouă, ci ARMONIA ÎNTRU VERDE! Adică, întru PARASCHEVA/VENUS/MOLDOVA/ROMÂNIA/LOGOS ROMÂNESC!!!

 

            „Planta” se cheamă, de fapt, Moldova, sinecdoca, precum am spus, a Logos-ului Armonizat Întru Divinitatea Neamului Românesc…Dar de ce „impudica”…? Pentru că porneşte dintr-aceeaşi rădăcină cu toate ale Lumii! Din Gâtul de Ulcior (Barzaq-ul!) TARTAROS-TĂTARU!!! Zalomit s-a identificat cu Originile Lumii  – deci, în egală măsură, cu Lumina ARAMĂ/AUR – şi cu Întunericul Văii Lumii-Tartaros-Haos…Şi această identificare a făcut-o posibilă şi pentru Neamul Românesc…

 

            b-Deci, Câinele care se învârteşte, re-înscriindu-l în sinele său profund, de Stăpân al Lumii (din RĂDĂCINI…)-ZAL – este, de fapt, nu Cerberul, neapărat…ci  ceva   mult mai…autohton: MOLDA, Câinele-Lupul Fenrir, al Renaşterii Veşnice/Mântuirii…

 

            Şi, atunci, ce s-a întâmplat, de fapt, prin căderea lui Aurelian Tătaru-Zalomit (ei sunt „siamezii” semantici, care re-acţionează identic celor două sau trei graţii: se contrag într-unul singur…şi ambii – de fapt, în interiorul vârtejului contragerii vor intra şi alte ipostazuri: şi Hagi Pavel, care, prin amnezia onomastică, renunţă la autonomia de personalitate, şi Nicoleanu , a cărui singură pseudo-victorie şi „tămăduire” este aceea că a încercat să-l înţeleagă pe Tătaru-Tartaros(deci, se contrage în „siamezul” lui Zalomit…), şi Calinic-Dispărutul/Misticul/Noua Călăuză spre Tainele Divine ale Ulciorului/Tartaros….(CALINIC – Cel de la Crăciuna şi de la Şeştina, în acelaşi timp… – adică, de la Originea Tainei/Stea de Crăciun/Floarea-Hristos/Neam Românesc!!!), despre care Maestrul-Spânu, „securistul”(adică, trimisul unei Ordini/Instanţe Divine/Transmundane[10]!!!) Emanuil Albini spune/se exprimă în semantică dublă – a Morţii şi a Învierii : cf. p. 337: a-„Murise, săracul. Chiar în noaptea aceea, după ce v-aţi despărţit (n.n.: despărţirea înseamnă, de fapt, contragerea, identificarea…). Murise de oboseală sau de bătrâneţe, la o margine de drum”(n.n.: „marginea de drum”, în Mitul-Rostogolitor de Sesuri, înseamnă tocmai CENTRUL/Calea Adevărată… iar auto-sacrificiul său discret şi, ca toate auto-sacrificiile – absurd, deci sacru: „n-a spus nimănui cum a fost torturat şi nici de ce a fost torturat”. Nota noastră: când lipseşte „de ce”-ul autosacrificiului, apare

 

                  c-Misterul Negru-Câinele Negru, Sfâtul/Sfinţenia – ÎNVIEREA…Iată de ce a ales Eliade „euphorbica”… – pentru că plantelor din specia ei li se spune şi „Coroana de Spini a lui Hristos”…Dar, precum am zis mai sus, li se spune şi „Steaua de Crăciun”…Deci, Zalomit, în cele trei ipostazuri: Plantă, Câine-Lup Fenrir şi Tartaros – înseamnă, deodată, şi Moarte, şi Viaţă, şi Înviere(adică, Maculatele Corole… – SIMBOLUL LOGOS-ULUI POETIC, DEMONIC ŞI DIVIN, SIMULTAN, OTRAVĂ VITRIOL ŞI MÂNTUIRE INEXPRIMABILĂ/TRANSMUNDANĂ…)…”Impudoarea”(„euphorbia …id est impudica”) lui Hristos este tocmai Vădirea Miracolului Spiritual, FĂRĂ ASCUNZIŞURI…Acesta este sensul numelui MOLDEI-Căţeaua/Câinele/Lupul Fenrir al Moldovei… Dezvăluirea Rădăcinilor Duble ale Lumii.

 

Aceasta înseamnă, în fond, AMBIGUITATEA COSMICĂ, la vindecarea căreia lucrează DOI sau TREI!!! … „doctori”/taumaturgi, simultan –  din două/trei direcţii diferite, până la contopirea semantică: dinspre Materie spre Duh, contopindu-se în Duhul Armoniei Orfice…), a Morţii şi a Învierii, a Întunericului şi Luminii, a Femininului şi Masculinului – în concomitenţă semantică…:

 

1-Nicoleanu – „doctor” al vederii scurte întru Materie, cu

 

2-Tătarul – Doctorul Elixirului/Licoare de Viaţă Lungă/Eternă – dar şi al invaziei SĂLBATIC-VIOLATOARE, ÎN TAINELE CELE MAI ADÂNCI ale Creaţiei…(fiind un fanatic, deci un PĂTIMAŞ/IMPUR!!!, DAR NU INCONŞTIENT DE HYBRIS-ul său – VIOLATORUL venit dinspre Ulciorul Rădăcinilor Lumii-Tartaros va reuşi doar pe jumătate în Opera Sa Alchimică-de Creaţie… – şi va deveni nu doar Autorul Elixirului Vieţii Veşnice (pe jumătate ratat: „A înţeles ce infern  este în fond existenţa ei – [n.n.: Frusinicăi Chiperii]. Şi deşi nu era direct răspunzător, pentru că nu el hotărâse suspendarea tratamentului[n.n.: să alungăm din minte „monştrii” falsei hermeneutici – de fapt, ai <<târârii> în politicul grotesc/BORBOROS: INSTANŢA/SECURITATEA care i-a decis lui Tătaru suspendarea tratamentului este Instanţa/Securitatea Suprem-Cosmică – DUMNEZEU!!!], totuşi ştia că tragedia Euphrosynei era opera lui…Aproape că îmi vine să cred, dacă nu intervenea accidentul, Aurelian Tătaru şi-ar fi pus capăt zilelor”, spune, adânc înţelegător, Zalomit[11]    – ci, ca şi Chabu, care se duce în Paradis înaintea Mirilor Sacri…,  din romanul Maitreyi –  Călăuză pentru cel/cei care trebuie să rămână în urmă, spre a face operă de purificare/ordonare/armonizare… – de fapt, toţi cei care trec în nevăzut, sunt cu misiunea împlinită, iar

 

3-cel care întârzie „în lume”, Zalomit, este, în fapt, Sintetizatorul/Armonizatorul Semantic al muncii/lucrării întru ORIGINE/Rădăcinile Originare ale Lumii a tuturor celor plecaţi în „Nevăzut”… – fără el, Sintetizatorul/Armonizatorul rezultatelor VIOLULUI Cosmic, munca „brută” a celorlalţi nu şi-ar căpăta Rostul/semantica Divină!)  – unificându-se în al Treilea V al VEVEY-ului Victoriei Divine a Creaţiei, în DOCTORUL ARMONIEI (după DOCTORUL ULCIORULUI-ELIXIRULUI-TĂTARU/TARTAROS!) ,  ZALOMIT-ul…

 

Zalomit-ul – VOIEVODUL/SACERDOTUL Logos-ului Ordonator-Armonizator….

 

De observat, şi aici, la nivelul ZALOMIT, cum funcţionează ambiguitatea fertilă, a lui DOI sau TREI: este doar botanist şi poet – sau şi DOCTOR? Evident, este fiecare în parte şi toate trei la un loc – El, Zalomitul/Stăpânul Lumii Celeilalte/Ulcior cu Barzaq/Tartaros   este , de fapt, „construcţia” corporală a Treimii Graţiei Divine – al ARMONIZĂRII rezultatelor violului Tainelor Divine – Trei+Unul(Hagi Pavel+Nicoleanu+Zalomit+Aurelian Tătaru)  devenind: TREI într-UNU. Fără NUME/NUMA. Şi fără RUPA/FORMĂ: în final, cele trei aşa-numite „clădiri” devin „corpuri”, de fapt, se „închină” dizolvării în non-corporalitatea extatică a Duhului Creaţiei – numit, de misticul german Meister Eckhart – GOT (Dumnezeul non-manifestat, Non-Vizibil – Marele Anonim blagian…). Nuvela aceasta este şi povestea „scufundării” Văzutului în Nevăzut… – în FÂNTÂNA TINEREŢII VEŞNICE – veşnică, tocmai pentru că nu se manifestă – este însăşi esenţa Extazei/Euphoriei: BUCURIA ÎNTRU SPLENDOARE-EUPHROSYNE, în care s-au contopit Aglae şi (I)Talia….Scufundarea taumaturgic-„doctorească”, de fapt, „voievodală/zalomitică”… – în Elixir-Sânge „blestemat”-V.I.T.R.I.O.L…(amintiţi-vă de scufundarea lui Harap-Alb în Sângele Cerbului cu Ochi Otrâvit, sau a lui Siegfried în Sângele Dragonului…)[12].

 

            Aceasta este semnificaţia strict românească, a franţuzeştii „La Fontaine de la Jouvence”…Şi scufundarea este în trei ipostazuri:

 

            a-scufundarea lui Tătaru-Tartaros la Rădăcinile Lumii=Reidentificarea lui Sacră, răzbaterea la ORIGINI;

 

            b-„scufundarea” siamezului său spiritual, Zalomit-ul-Stăpânul faustic al Fiolei-Graal(dar şi Sacerdot al CĂRŢII/Gradale, în care el ordonează Logos-ul, având slujitor pe altă călăuză sacră: Calinic- Victoria Frumosului/Ordonatului/Binelui/Armonizatului, întru kalokagathya anticilor greci…): „Ich grüsse dich, du einzige Phiole” – Blaga traduce din Faust: „Salut, tu unică fiolă”[13] – dar noi îndrăznim să adăugăm, la traducerea lui „einzige”: „neasemuită”, „fără asemănare cu nimic”… – pentru că Revelaţia Celor Trei „Corpuri”(în finalul nuvelei, ele nu mai sunt numite „case”!) este atât de tainică şi inexprimabilă încât…se termină nuvela! Adică, se epuizează Logos-ul terestru…

 

*

 

F-POEZIA ŞI AMBIGUITATEA LUI ORFEU.

 

            De aceea,  când Maestrul întreabă: „Dar poezia?” – ucenicul iniţiat ştie, de data aceasta, să dea răspunsul definitiv şi corect: „Maculatele corole n-a fost de ajuns? Mai cunoşti vreun titlu mai profetic decât ăsta: Maculatele corole?”. Logos-ul uman nu permite explicaţia Miracolului, a Revelaţiei…De aceea, pentru Lumea Istorico-Non-poetică (non-revelată. Istorico-profană, non-sfântă – este Logos-ul perfect…Exprimă ambiguitatea totală/absolută: Graalul cu Borboros…Întuneric+Lumină…Revelaţia este PARTICULAR/INDIVIDUALĂ – şi, deci, Albini-Albedo, mulţumit de răspunsul ucenicului iniţiat, „îi întinse mâna zâmbind: – Nu-ţi spun încă sărbători fericite, pentru că ne întâlnim în 3 zile, la nuntă…” Care nuntă? Precis, avâmnd de-a face cu un iniţiat, avem de-a face cu o hierogamie: dar, care sunt componentele ei imediat-constitutive? Aproape sigur, şi în cazul hierogamiei, este o triplă/treime hierogamică: nu doar    1-Isidora(n.n.: „Cea dorită de Isis/Zeiţa feniciano-egipteană a Misterelor Creaţiei , dar poate însemna şi „Cea dorită de Iisus”- Răstignitul/Restauratorul/Recreatorul întru Spiritualitate a Creaţiei…) este numele miresei lui Zalomit, ci şi …2-Euphrosyne/Bucuria Splendorii Paradisiace…nu plebeiana „nimfomană” Frusinica a Pi(Chi)perului…Frusinica descoperind Grădina Paradisului „unchiului” Zeus, „zestrea” lui Demeter „mama” – descoperă, cu înţelepciune, şi cealaltă faţă a Lumii…cea „din jos”… – ci şi 3-Euridyce…

 

În definitiv, această permanentă ambiguitate a nuvelei, a stării de trăire, între Cancer/Moarte şi Grădina Paradisului/Grădina Răstignitului etc.  – Turnul lui Babel/Cancerul şi Ordinea severă a „Securităţii”… – totul trimite la Poezie/Logos a(l) Creaţiei/Recreaţiei: Poezia este sinteza contrariilor, este Logos de Sus şi Logos de Jos…Câine Negru şi Hristos, Grasele şi Graţiosaele, Materie şi Spirit…Coborâre orfică în Infern, pentru Armonizare Orfică în Paradis…Totul stă, deci, sub semnul ambiguităţii stării lui Orfeu(cel care va efectua, întru eternitate, hierogamia cu Euridyce): Orfeu Descendens Infernalis, Orfeu Ascendens Paradisiensis…

 

*

 

G-IMPOSIBILITATEA DE A MAI SCRIE…NEBUNUL ŞI MATERIA. BOTANIST ŞI POET: TREPTE DE INIŢIERE. LOGOS UMAN ŞI LOGOS DIVIN.

 

            Zalomit declară, încă de la pagina 303, CĂ N-A MAI SCRIS – volitiv…(„n-am mai încercat să scriu”) – şi declaraţia sa DEJA nu mai intră în zona înţelegerii umano-terestre – limitele ei fiind trasate de Hagi Pavel, cel care înţelege, din pronunţia lui Zalomit, doar ambiguitatea semantică a – Literei Schin (Fără Numărul, Eclipsa Misterului, Cezura Miracolului – se instituie!!!): pentru Hagi Pavel , Zalomit se înscrie în Zona Nebunul(de fapt, abia el este misticul/autenticul/esenţialul HAGI!), căci, spune el, vechiul Hagi Pavel (încă neintrat în comuniune fiinţial-esenţială cu Zalomit…) cele 3 graţii sunt nişte fete fluşturatice, „de consum” şi de repede trecere spre vestejire/uitare (ciudat că, până şi Hagi Pavel, Instinctivul Josnic, devine conştient, pe jumătate,  de amnezia sfântă, de ambiguitatea „două sau trei” Graţii/Grase :”Dar sper că îţi aduci aminte de Yvonne şi de Hariette, şi de o a treia fată, îmi scapă acum numele…(s.n. – abia aceasta va fi fost zeiţa, pe care un împătimit de materie ca Hagi cel Mic n-o poate evoca, pentru că n-o poate asimila spiritual…cu ce s-o asimileze?… ) (…)Henriette era destul de grasă(…) striga grupului întreg: Vive la Roumanie, Apoi îţi căuta privirile şi adăuga: Vive les allies!(…)”. Hagi Pavel este simbolul ebraic al Literei SCHIN: Materia abandonată ei înseşi”. El nu poate pricepe cum de, de sub învelişul uman al „Graselor”, poate ieşi ambiguitatea nuanţatoare, între „România” şi „Aliaţi” – adică, spiritul României transcens în indistincţia divinului/”Aliat/Aliaţi Semantici”…El, Hagi Pavel… – adică, ”Materia abandonată ei înseşi”…Borboros-ul, lângă Ourobors-ul cu două capete: Tătaru-Zalomit, cei (de fapt, cel…) care năzuiesc/năzuieşte ca, trecând prin Barzaq(semantica istorică!), să reintre în Ulciorul Originilor(Semantica Divină – VEVEY-ul Tăcerii Suprem Semnificative)[14].

 

*

 

…ŞI RESTUL E TĂCERE…

 

„Din după-amiaza aceea de iulie(n.n.: se intră în a 2-a jumătate a anului, deci se pregăteşte pentru finalul ciclului vechi şi începutul ciclului nou – adică, pentru ieşirea de sub semnul Turnul Babei – şi intrarea sub semnul Treimii Sacre din Grădina Paradisului-Crăciuna…) când am dat prima dată cu ochii de Les Trois Graces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ceea ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge pergecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori”. FLOAREA este, evident, sinecdoca Paradisului. A deveni conştient de prioritatea „botanistului”, în orice Poet – înseamnă a defini Poetul drept Orfeul ambiguu: Descendens şi Ascendens – al Rădăcinilor Ambigui ale Lumii şi al Revelaţiei Unice a Inefabilei Spendori. „Botanist” este, ca şi în cazul lui Harap-Alb, etapa ambiguităţii Logos-ului cercetător, scrutător de Origini Demoniace (Câinele Negru), Poet este simbolul Revelaţiei/Iniţierii întru Logos Divin (dar Divinul presupune RIMA-ARMONIE dintre „moldavica” şi „impudica”(în loc de „euphorbia”, între „moldavica” şi „impudica”=dezvăluirea totală, şi…Logos-ul inefabil, inuman, transmundan.

 

Dar, pe nesimţite, prin poveste respingătoare despre ambiguităţile fundamental umano-cosmice, prin povestea despre CANCER şi, totodată, Poveste despre ŞANSA MIRACULOS-DIVINĂ de Tinereţe Veşnică-Regeneratoare, renăscătoare;  despre BOALA TERIBILĂ  şi despre prin păcat, dar şi despre GRAŢIA DIVINĂ: „Păcatul originar care n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat încât să nu mai poată fu recunoscut (…)camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării(…) Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(…). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam…” – despre Adam cel Păcătos , dar şi despre Al Doilea Adam-Hristos cu Misiune Soteriologică…(ipostasul cristic  – dar, ciudat, şi cu reziduuri faustice – ceea ce ne aminteşte de alchimicul ambiguu eminescian, din Luceafărul: Cristus Verrus luci ferrus/verus Luciferus”… – este simbolizat, în nuvelă, de călugărul martir Calinic)  – nuvela se trasformă în uvertură pentru un Logos Suspendat (precum cel sadovenian, din finalul Hanului Ancuţei…) – pentru Poemul lui Orfeu, re-hierogamic cu Euridyce… întru suprem-de-nespus-ul Mister…Scufundarea, prin Barzaq-ul iniţiatic, în Ulciorul Scufundat AL CELOR TREI IPOSTASURI ALE UNICULUI DUMNEZEU: VEVEY. Victoria asupra ambiguităţii, întru Revelaţia Lumii ca Poezie/Armonie Divin-Ofică. Aceasta este TĂMĂDUIREA CU DOI DOCTORI-TAUMATURGI, de care vorbeam, la începutul dibuirilor noastre, prin hăţişurile de simboluri şi printre capcanele întinse cu dibăcie, de autorul (şi el Taumaturg…) care, fiind, deci, şi el, vindecător, oferă „Cheile”Vindecării de Ambiguitate, odată cu OTRAVA(care, de fapt, e sângele nobil/nou, V.I.T.R.I.O.L.-ul… – de fapt, V.I.T.R.I.O.L.U.M. – pentru că este angajată, în vindecarea de Ambiguitatea Cosmică a Omului –  Veram Medicinam – Adevărata Medicină, cea Divină…). Nunta cu Moartea este, în cazul Ultimului dintre cei Trei Doctori-Taumaturgi, Zalomit/Stăpânul Logos-ului – nunta cu Graţia Divină – Ultima dintre Graţii, cea care le sintetizează, în Spiritul ei, pe toate celelalte… – şi este vindecată de „violul” înjumătăţitor al Ucenicului Vrăjitor, partea  din Zalomit, numită Tătaru/Pătimaşul…Euphrosyne (iar nu Frusinica!) va redeveni, prin hierogamie re-androginizatoare, cu adevărat VEŞNICĂ(întru DEMETER-CEA-VERDE – EUPHORBIA MOLDAVICA ID EST IMPUDICA…Logos-ul Cristic al Paradisului/România – dincolo de Iesle şi Golgotă…)!!!

 

Am ajuns, astfel, dincolo de cele Trei Ambiguităţi: GRAAL, CARTE şi OM…FEMEIE-BĂRBAT-ANDROGIN…VIAŢĂ-MOARTE-ÎNVIERE…(dincolo de Plantă-Câine/Fenrir-Om…). ”Ad Inferos”, „ad Superos”? – N-are importanţă, pentru că suntem în Extaza Paradisiacă, în Tăcerea Suprem-Semantică! Acolo – este Poezia, dincolo de „maculare”/”impudoarea” Revelaţiei Supreme/Extazei…Acolo unde Ţara-Neamul  lui Dumnezeu/”Moldova-Sinecdocă”/EUPHORBIA MOLDAVICA  şi Hristos IMPUDICUL –  se unesc-rimează, ÎNTRU ARMONIA DEFINITIVĂ…”Macularea”/Revelaţie a Corolei Triple (Cupă Emisferic-Chemătoare: a Graalului, a Cărţii şi a Omului –  s-a împlinit, întru ANDROGINITATEA PARADISIACĂ…). Orfeu şi Euridyce(simbolul ambiguităţii Poeziei, sinteză între Cer/Floarea Hristos şi Rădăcinile Tainelor/Tartaros!) –  s-au întâlnit, hierogamic…VEVEY-ul s-a stabilizat în Y= Sinteza dintre Victoria Florii Cristice(Floarea Ieslei Crăciunului –EUPHORBIA – şi Trandafirul Înflorit al Golgotei-KALINIKE – complementar! – iar „complementaritatea se numeşte ZALOMIT…- STĂPÂNUL MITULUI/POEZIEI, prin „expulzarea”-ului întru Tăcerea Absolut Semnificativă!) şi Rădăcina Infernală – la care, firesc, se adaugă „Ucenicul”/Călătorul/Cel ce Exprimă prin Propria Fiinţă/Text Revelat…Deci…

 

…”Şi restul e tăcere”… – spunea un Maestru AL NORDULUI DIVIN…Poezia este, totuşi,  NUMAI pentru urechile iniţiaţilor!

 

 

 

                                                                           prof. dr. Adrian Botez

 

 

 

***

 

---

[1] –Les Trois Grâces, ediţie îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992.

[2] -Ştefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic, Apostrof, Cluj-Napoca, 2003.

[3] -Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon, Antet.

[4] -Cf. Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993 şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti, CR, Buc.,1993

[5] – Hesiod – Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987.

[6] -V.I.T.R.I.O.L. – „Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem” care se traduce ca ” Exploreaza Interiorul Pamantului si Recatificand vei Gasi Piatra Ascunsa”. Ma sonii afirmă, despe Piatra Ascunsă: <<A cauta piatra ascunsa inseamna a cauta ultima ratiune a esentei umane.>>Initierea profanului este doar un punct de plecare in slefuirea Pietrei Brute care trebuie cioplita neincetat. La sfarsitul acestei cautai indelungate, toti fratii vor primi Lumina. De aceea masonii sunt Fii Lumini.

[7] – Iată că despre starea de Euphorbia Moldavica Id Est Impudica îi vorbeşte şi Pătimaşul/Tătaru Frusinicăi, viitoare Euphrosyne, prin purificarea/trecerea prin Labirintul Purificator de Logos-Zalomit:”Mi-a cerut întâi, cu jurământ, să păstrez ca o taină tot ce are să-mi spună: Ca o taină mare, spunea, aşa cum se cântă de Crăciun: Steaua sus răsare, ca o taină mare…” Deci, Pătimaşul/Vilatorul Tainelor Rădăcinii/TĂTARUL ştia, în teorie, cu ce se „joacă”…Avea Viziunea Plantei Paradisului!

[8] –Şase – corespunde, în ebraică şi în Kabbala,  Literei Vau: Săgeata Dragostei-Linghamul; Îndrăgostitul; Numărul Antagonistului şi al Libertăţii. Unirea. Munca. Săptămâna Creaţiei.

[9] – Euphorbia „a devenit un simbol al perioadei Crăciunului. Deşi ea înfloreşte natural în zilele scurte, cultivatorii le pot aduce la înflorire în orice perioadă a anului, prin manipularea iluminatului”(cf. Mădălina Ghidovet, Dicţionar botanic).. De aceea se mai numeşte şi Steaua de Crăciun sau Steaua Crăciunului. Deci, Naştere şi Înviere, din Întuneicul Iernii şi Morţii – totodată…Câte ambiguităţi fertile se întrevăd…!!!

[10] -Cât de elegant spiritual s-a folosit Mircea Eliade, pentru a-şi împlini simbolistica transcendenţei, tocmai de această instanţă terestră… – tocmai pentru că vedea în ea AMBIGUITATEA SEMANTICĂ!!!

[11] – Ce curios se numeşte soţia lui Zalomit, de care acesta a divorţat/trimis-o în nevăzut: Sidonia Vâlceanu...De ce Vâlceanu? Pentru că, poate, ea este „vâlceaua” paradisiacă, în care, întâi, „se prăbuşeşte”, spre originaritate/Rădăcinile Lumii, Tătaru – pentru ca, apoi, tot în „vâlcea”(ACEEAŞI, MAI MULT CA SIGUR!), în Fiola-Graal Paradisiac/Carte Divină, să-l urmeze al treilea Doctor, Miraculosul şi neliniştitul Ordonator al Logos-ului Mitului/Nuvelei – ZALOMITUL…”Vâlceaua”/Vâlceanu cea Nevăzută (şi respinsă, în plan istoric…), în mod sigur, conţine Fons Terribilis, Fântâna Vieţii – şi, deci, Sidonia Vâlceanu va deveni izotopică semantic cu „renovata” Euphrosyne (provenită din victima Pătimaşulu/Violatorului/Tătaru) şi cu propria ei fiică, Isidora…Hierogamia re-androginizantă a lui Zalomit se va face, sub chipul iniţiatic al Morţii – cu trei femei/divinităţi: Mireasa Ascunsă/Respinsă-Sidonia, Mireasa Restaurată-Euphrosyne, Mireasa Incestuoasă/Mistică-Isidora.

[12]– Cf. Vasile Lovinescu, Incantatia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 101-114:”Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri, de la miticul Gruiu-Sânger, Dragoş-Bogdan, prin Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul, Ştefăniţă, până la Alexandru Lăpuşneanul, se spune că ar fi sânge blestemat, ca să ne exprimăm în stilul romantic al sec. al XIX-lea, stil care era şi al lui Eminescu. Cred că e mult mai just(…) să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind un venin infinit de preţios, Vitriolul, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races fées. Unei asemenea rase, culeasă din principiul veacurilor, îi este hărăzită dubla putere de contemplare şi de acţiune (s.n. – n.n.: botanist şi poet ordonator, ca Zalomit-ul…), pe timpul care îi ete dat să conducă destinele unui popor.” Iar Zalomitul care se trezeşte şi adoarme cu Chpul Sfintei Treimi, simbolizată prin Planta Paradisului Cristic Moldav (sinecdocă a României!) Euphorbia moldavica id est impudica – se simte, deci, Răspunzător-Rex et Pontifex,  de Planta/Plantarea Coroanei şi Stelei  lui Hristos-Dumnezeu/Fenrir pe pământ, în pământul Sfânt al Moldovei/Parascheva/Venus/România…”

                Şi mai zice V.Lovinescu, despre DOCTORI-TAUMATURGI, “muşcaţi” de Dragoni şi infiltraţi/bântuiţi de Elixirul  Nemuririi/Vieţii Veşnice : “Şi Muşatinii au fost muşcaţi de Dragonul-Dragoş iniţial, şi acest venin-licoare de nemurire (Vitriolum), Muşatinii şi-l transmit din neam în neam.  E firesc să fie aşa într-o lume ca a noastră, dezbinată prin păcatele accumulate, lume care nu poate fi cârmuită decât printr-o distribuţie de blândeţe şi asprime egale, ale cărei superfluităţi nu pot fi dizolvate decât printr-un acid care, în acelaşi timp, e şi un venin. În basmele noastre, adevărata licoare de viaţă lungă, băutura de nemurire, este polarizată în Apa moartă şi Apa vie.  Sângele Muşatinilor este o îmbinare a lor.  Că Elixir Vitae este o băutură teribilă, ne-o indică toate textile hermetice. (…) Textul fundamental al hermetismului, care rezumă toată Arta Regală/Alchimia, este aforismul Visitando Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam (“Vizitând părţile interioare ale pământului descoperi Piatra Ascunsă, adevărata Medicină”). Citind iniţialele cuvintelor ce formează fraza latină, găsim vocabula VITRIOLUM. Şi este natural ca Apa de Nemurire să fie un dizolvant universal, care topeşte toată zgura din om; pe un profane îl omoară, pentrucă în el Binele şi Răul nu au fost încă separate, ci sunt învălmăşite; în acest caz, otrava se topeşte şi pe unul, şi pe celălalt. Această Apă de Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte are o mie de nume: Haos, Apă divină, Casa Tatălui, Casa Profunzimei şi a Forţei, Umidul Radical, Uter Universal (de aceea, în mitul lui Oedip, în Lostriţa, în Grue-Sânge, incestul înseamnă Regressum in Utero, care regenerează), Menstrum Universal, Fecioria, Venin, Viperă, Solvent Universal, Apă Corozivă, Acid Universal, Fântână, Fântână Perenă, Fântână de Apă Vie, Fons Terribilis, care conferă Victoria asupra oricărui lucru în lume Regelui – care ştie să se îmbăieze în ea etc. Toate aceste nume şi multe altele sunt conţinute în VITRIOLUM, şi acest vitriol curge în loc de sânge în vinele Muşatinilor”.

[13] -Johann Wolfgang Goethe, Faust; EL, Buc., 1968, p. 36.

[14] -Această ambiguitate mistică, prin care se maschează evoluţia spirituală către Paradis, îl face pe Mircea Eliade, prin Zalomit şi Albini, să amintească despre opera lui Goethe, Morfologia plantelor, în care se urmăreşte destinul transformării/metamofozelor plantelor, una în/din alta…