SE ANUNŢĂ O NOUĂ CARTE: „Călătorie în Regatul Cuvintelor Cameleon“ de Loredana A. Ştirbu

Debutul Loredanei A. Stirbu va constitui un moment in proza romaneasca recenta si chiar daca autoarea va ramane cu numai aceasta mica adunare de scurte sonate de pian opera ei se va evoca si in viitor.

ARTUR SILVESTRI

 

ARABESQUE

Sahdi are ochi verzi adînciţi în orbita, pielea de culoarea maslinei coapte, este un bărbat îmbrăcat întotdeauna elegant in haine de culoare deschisă, foarte rar negre. Este singurul arab din oraşul meu.

S-au auzit multe zvonuri despre el, cum că ar fi un fiu de şeic, sau că ar face afaceri necurate. Dar toate au rămas doar zvonuri. Din întîmplare am aflat că este poet, lucru care m-a surprins peste măsură. Arată mai degrabă a om de afaceri.

Odată l-am întîlnit la cafeneaua „Chat Noir” stătea cu un prieten la masă, fuma o ţigară de foi, discuta liniştit şi fără să vreau am auzit că vorbeau despre artă. Stăteam cu faţa spre el, dar evitam să mă uit ţintă sau măcar să îi arunc vreo privire. Priveam concentrată ceaşca de ceai din faţa mea şi mă străduiam să amestec încet ca să nu stropesc. Brusc mi-am dat seama că sunt privită şi asta fără măcar să fie nevoie să mă uit la el. Mă frămîntam să găsesc o soluţie de a ieşi din situaţia asta, nu puteam sta acolo la nesfârşit învîrtind linguriţa într-o ceaşcă aproape goală. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am ridicat, încercînd să fiu cît mai naturală şi să fac abstracţie de ceilalţi. Mi-am luat poşeta, am lăsat banii pe masă pentru consumaţie şi am pornit spre ieşire.

-Adela, ce m-ai faci?

Cornel se îndrepta spre mine şi nu mai era nici o cale să îl evit. Cred că este cel mai pisălog bărbat pe care îl cunosc, cu siguranţă trebuia să se nască femeie. Hotărît lucru nu mai puteam să trec neobservată. Nu era genul lui Cornel să fie discret, iar dacă i-ai fi sugerat cumva să o facă, ar fi sărit ca ars.

–Multumesc, bine.

Sahdi ne privea si mă enerva atenţia pe mi-o acorda mai ales că nu l-am provocat în nici un fel să o facă.

-Ai mai scris ceva? Ştii că aştept multe din partea ta.

L-am privit nedumerită. Am surîs încercînd să găsesc ceva să îi spun deoarece era genul de persoană care mă lăsa fără replică aproape întotdeauna. Spunea cele mai năstruşnice lucruri în cele mai neaşteptate momente.

Norocul meu că n-am apucat să reacţionez în nici un fel, l-a zărit pe Sahdi şi i-a făcut semn cu mâna.

-Vino să te prezint, mi-a spus şi m-a tras de mînă după el.

-Nu am timp, mă grăbesc.

-Te grăbeşti pe naiba! Sahdi!! În sfîrşit te vede omul şi pe tine. Vreau să ţi-o prezint pe Adela, o poetă de viitor şi colegă la ziar cu mine!

Sahdi s-a ridicat încet, mi-a luat mîna întinsă spre el şi mi-a sărutat-o

fără afectare. Cîteva clipe mi-a reţinut mîna întorcînd-o cu palma în sus.

-Adela ai o mîna elegantă, ca o petală de orhidee. Sunt fericit să te întîlnesc.

– Mulţumesc. Complimentul m-a luat pe nepregatite si pentru o clipa m-am pierdut in ochii lui, ochii mării Egee mi-am spus, aşa cum am văzut-o uneori la Naxos, înainte de furtună.

Am stat de multe ori fermecată în liniştea plajei de la Panormos, admirînd transformarea miraculoasă a mării. Ma asezam chiar pe mal pe nisipul umed cu picioarele mingiate de valuri asteptind sa iasa din ele vreo zeitate a marii. Eram la inceputul lumii, doar eu si marea, orice era posibil aici.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc domnule Sahdi. Am auzit multe despre dumneavoastră.

-Sunt convins, mi-a răspuns surîzînd. Cunosc bîrfele, să ştii.

Cornel s-a aşezat şi a început discuţia printr-un atac furibund, împotriva unui oarecare critic, pe care nu îl suporta.

Sahdi îl asculta amuzat, dar nu l-a contrazis niciodată. Era extrem de politicos cu toată lumea, ştiam asta. Intr-un oras mic se afla totul. Este aproape imposibil sa ascunzi ceva.

În timp ce Cornel se dezlăntuia, mă străduiam sa fiu atentă la ce spune, insa era un lucru mai greu de realizat de cit credeam.

– Pe mine mă scuzaţi, trebuie să plec.

Am spus asta, brusc, destul de tare, i-am salutat si am pornit grabită spre ieşire. Am apucat doar să îl văd pe Cornel cum a rămas cu discursul suspendat în vânt. După părerea mea a fost o ieşire destul de teatrală şi m-am simţit destul de prost după aceea.

 

La o săptămână, într-o sâmbătă superbă de septembrie, mă aflam în locuinţa lui, de pe strada Iasomiei nr 26., privită din exterior casa nu iti sarea in ochi, nu avea nimic deosebit. Am stat afară mai bine de un ceas nehotărâtă Am acceptat invitaţia lui la o cafea, din curiozitate gazetărească, mi-am spus încercând să mă conving că era doar asta şi nimic mai mult.

Mi-a deschis uşa zâmbitor, era îmbrăcat cu un pantalon gălbui, puţin mai larg şi o cămaşă lungă aproape până la genunchi, dintr-o ţesătură pe care nu am reuşit să o identific, arămie.

Un parfum discret de santal te întâmpina de la intrare, apoi simţeai cum paşii ţi se afundau în covoare groase sîngerii cu arabescuri negre şi galbene. Geamurile erau acoperite cu draperii verzi cu ciucuri de aceeaşi culoare şi fir de aur. În încăperea destul de mare mai erau două sofale care te îmbiau să leneveşti şi o măsuţă joasă din abanos încrustată cu sidef.

Mă simţeam transportată în lumea magică a celor 1001 nopţi. Cu siguranţă era ceva magic în încăperea aceea, ceva ce nu mai întâlnisem niciodată .

Stânjeneala mea, era probabil evidentă, eram o intrusă într-un spaţiu care nu îmi aparţinea. În aşteptarea cafelei, m-am uitat în jur, curioasă. Mi-a atras atenţia un ceas aurit care ticăia pe o etajeră şi o fracţiune de scundă am avut senzaţia că mai trăisem clipa aceea, un deja- vu care m-a luat prin surprindere.

Aroma cafelei proaspăt făcute m-a trezit la realitate şi atunci am văzut-o aşezată într-un colţ pe o lădiţă. Era o lampa veche de aramă împodobită cu arabescuri fine. Minerul avea o arcuire gratioasa, fermecatoare.

M-am ridicat apropiindu-ma de ea, simteam ca trebuie sa o ating, neaparat trebuia sa o ating.

-S-a intimplat ceva?

-Nu, am raspuns rusinata. Doamne, omul ma invitat la el iar eu ii cotrobaiam printre lucruri. Admiram lampa aceasta, parca ar fi lampa lui Aladin, i-am spus crezind ca va gusta gluma. Insa el a ramas la fel de serios .

– Şi dacă ar fi aşa? Dacă ar fi o lampă magică? Ce ai spune?

-Nu există lămpi magice, nu există lucururi care nu pot fi explicate. Totul are o explicaţie logică.

-Eugen Ionesco a scris ,, Ma lovesc de limitele, de zidurile ratiunii mele,,. Si cred asemeni lui că despre asta este vorba. Căutati explicaţii pentru orice, inclusiv pentru dragoste, pasiune. Inexplicabilul nu se cere mereu explicat.

– l-ai citit pe Ionesco? Eram uimită.

Mi-a surâs, apoi cu un gest m–a îmbiat spre masuţa de cafea. S-a aşezat turceşte pe o sofa, cu mişcări leneşe şi a aprins o ţigară;

Ai presupus că dacă sunt arab, nu sunt cutivat?

Ochii aceia magnifici mă ţintuiau cu ironie.?

Nu m-am gândit la asta, să ştii.

Da, ştiu pentru că eu scriu poezii şi proză se presupune că sunt educat! Dar dacă nu ar fi aşa, ce ai fi crezut.

Aş fi crezut că eşti duhul lămpii, i-am răspuns, încercând să îl dezarmez cu un surâs.

M-a privit surprins.

-Adevărat? Şi ce te-ar fi făcu să crezi asta?

-Locul acesta, are ceva magic, dar habar nu am ce.

-Magic?

-Glumeam desigur. Ţi-am mai spus că eu nu cred în magie.

A urmat un moment de tăcere. Am băut din ceaşca aburidă urmărind cu privirea desenul întortocheat al covorului.

– Ce te-a făcut să vii astăzi? Mi se părea puţin probabil să o faci.

– Cred că a fost curiozitatea cea care a biruit pînă la urmă. Eşti o adevărată enigmă.

S-a ridicat , a lăsat ţigara fumegând în scrumieră şi s-a apropiat de mine.

– Pun-ţi o dorinţă am să ţi-o împlinesc. Închide ochii şi pune-ţi dorinţa, ceva ce îţi doreşti mult de tot.

Am închis ochii, ca să îi fac pe plac. Ce joc naiv, copilăresc. Apoi i-am simţit palmele cuprinzîndu-mi tâmplele şi buzele lipite de fruntea mea. Inima mea…bubuia nebună, nebună.

Magie! Omul acesta nu era real. Camera aceasta, era plăsmuirea imaginaţiei mele.

Mi-am pus dorinţa să ştii, i-am spus îndepărtându-mă de el. Trebuie să plec. Mă aşteapă mama. Am spus asta cu vocea aproape sugrumată de emoţie.

-Am să te conduc.

– Nu am să iau un taxi de la colţ. Mulţumesc.

Dimineta m-am trezit covinsă că seara precedentă fusese un vis frumos, un vis la care râvnisem inconştient. În viaţa mea se intâmplase ceva. Am deschis geamul de la camera mea şi privind in grădină am rămas fără respiraţie.

Nu, nu există magie, trebuie să fie o explicaţie logică pentru asta.

în grădina trista , dezgolită, inflorise magnolia aşa cum îmi dorisem.