A.I. Brumaru: „Excurs pe aripile demonului“

Cum ar proceda criticul, istoricul literar, gânditorul, în fine dascălul inspirat de litere dacă ar alege, aşa-zicând sub presiunea conştiinţei teoretice, lucrarea prozei, optând de exemplu pentru eminenţa romanului ? Ce ar alege el ca drum de travaliu, prin urmare (ca să evoc etimologia), ca metodă, ca stil, ca proceduri scriiturale ? Întrebarea şi-au pus-o, între alţii, în literatura română G.Călinescu şi Garabet Ibrăileanu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu şi Mircea Eliade. De curând, iată, şi Mircea Tomuş, autor deocamdată al unui prim volum (Aripile demonului, Editura Limes, Cluj-Napoca 2007) dintr-un, cum e de aşteptat, impozant roman consacrat – însă în latură,aşa-zicând, psihoistorică – fiinţei româneşti; fireşte, într-o epocă a acesteia de plenitudine şi, poate, de isprăvire în modernitate (vezi în caz dezmembrarea forţată, prin dictat politic, în 1940, a statului unitar român, o agresiune totdeodată împotriva statutului identitar naţional). De regulă, istoricul şi dascălul aleg reconstituirea documentară (şi într-o măsură Mircea Tomuş chiar procedează în chipul acesta) pe care ar transforma-o, sub privirea de sus, deja enigmatică, a stilului, în scriitură literară – metamorfoza istoriei în literatură. Cu alte cuvinte, am asista astfel la amestecul de personaje atestate istoric (undeva în carte chiar apare, de pildă, tânărul istoric David Prodan, cercetător atunci la Arhive, iar altundeva va fi anunţată întâlnirea la Viena, în 30 august, a lui Csaki,Teleki şi Manoilescu etc.) cu personaje şi întâmplări ficţionale, articulându-se în felul acesta spectacolul unui eveniment care, în cazul nostru, a modificat, cum se ştie, aspectul Europei (nu spun doar al României) înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Proza istorică, o naraţiune adică nonficţională s-ar ridica prin urmare necontenit la puterea ficţiunii: e, desigur, transcendenţa aceea care-i îngăduie şi-i înlesneşte urcarea, deoarece întotdeauna, cu evenimentul crud în faţă, să nu avem oare impresia că el se consumă şi undeva în planuri transistorice? În planul poveştii de exemplu, cum ne încredinţează, iată, însuşi scriitorul. „Poveştile – scrie el la pagina 323 a romanului – nu încetează a dăinui atâta vreme cât nu încetează a fi spuse”. Dacă, adică, există povestitorul şi aceluia nu i se curmă nicidecum nopţile rostirii, povestea e, desigur, fără de sfârşit, şi în ea călătoreşte tot fără de încetare istoria; să zicem însă, mai degrabă, istoria aceea fără de uitare, sau istoria care neîncetat ne aşteaptă – care ne îngăduie, care ne ţine? Este istoria trează: ori istorisirea ce mereu o deşteaptă. Cu alte cuvinte, istorisirea ce ar ţine-o, ca să spunem aşa, în bătaia privirii esenţiale. „N-au dreptate – mai scrie, de aceea, Mircea Tomuş (p.414) – cei care cred că poveştile adorm, când faptele reale se trezesc; dar nici cei care cred că numai istoria întreţine povestea. Povestea are istoria ei, câteodată atât de apropiată de traseul istoriei propriu-zise, încât cărările lor se lipesc una de alta, până ce se confundă; alteori, atât de depărtată este această istorie a poveştii, de parcă ar ţine de altă lume.”

Aşadar, dacă, în chip cât se poate de firesc, aşteptam Aripile demonului ca un consistent roman istoric, ca un document sever convertit în literatură – ceea ce impozanta proză a lui Mircea Tomuş chiar este până la un punct – remarcabila naraţiune nu ne va refuza, de la un moment dat, surpriza: va deveni, aşadar, tocmai spre a-şi asigura neuitarea, istorisire mitică, poveste înfrăţită cu eresul, cu misterul, cu elaboraţia tainică a semnelor. Asprul document istoric, pregătind sub austeritatea propoziţiilor, de regulă, cronicăreşti, netocmite adică diplomatic, o morală şi poate chiar o estetică a crimei (cum a constatat un comentator), se însoţeşte în cuprinsul cărţii de spusa misterioasă, de comunicarea vagă, indecisă cât o destăinuire, a secretului. Astfel (ca să revenim la tramă), în automobilul grofului Wass, popa Bujor, pasager ocazional, putea, fireşte, să-şi fi înfruntat (însă probabil numai mental) gazda  cu replici culese din cronicarul regelui Bela al IV-lea (iar acela, contele, putea tot aşa de lesne să le fi respins ori nici să nu le fi luat în seamă): „Oare ştie dumnealui – îşi spune, poate numai sieşi, preotul –  grofu’ăsta că pe moşia bunilor lui, ăla de-o avut trii copii, la Ţaga, o fost preceptor la copiii lui şi adminstrator la moşâie marele nostru învăţat şi istoric, directorul şi întemeietorul a două sute de  şcoli româneşti, greco-catolice, în Ardeal. (…) Da’oare cunoaşte el istoria morţii lui Gelu, aşa cum o redă marele nostru învăţat? Cum o ieşât el la luptă, cu arcaşii lui, să-şi apere ţara de hoardele lui Tuhutum, ş-o fost înfrânt…şî iar şi i-o adunat pe ai săi, şî iar i-o năpădit  ai lui Tuhutum şî pe Gelu l-or străpuns şî dac-o pierdut pe voievodul lor ai noştri, cei de-atunci, or lepădat armele jos ş-or lepădat armele şi oştenii lui Tuhutum ş-or dat mâna, dexterram dederunt, spune cronicarul, unii cu alţii…”. În acelaşi timp însă, probabil deodată cu dialogul imaginar al preotului, din ceţuri, pe negurile de pe creste – scrie romancierul – cu aripi aprinse şi largi, se întruchipa –fusese chiar văzut şi depuneau mărturie candoarea neatinsă a copiiilor, dar şi gândul îngrijorat al săteanului Monu – demonul – acela ce (împieliţându-se politic la Viena) va reteza fără de cruţare ţara; vreme în care (ne destăinuie încă scriitorul) bătrânii cei albi şi tăcuţi (moşii din poveste, Dumnezeu şi Sf.Petru, portarul Raiului), ce încă străbăteau cu primejdie meleagul valah ( mai poposind şi ei, din deprindere, în câte un loc privilegiat), părăsesc ţinutul pedepsit, ca într-o asfinţire castă, topindu-se în nevăzutul înaltului. Sunt aci file de autentică atmosferă mitică, pagini de emoţie şi nelinişte precum în slova scripturistică: „Fetele păşeau prin praful drumului, înlănţuite toate trele, de mijloc, în ora care se înclinase brusc şi decisiv către seară şi, din zdrenţele de nori vechi, care stăteau împrăştiate pe cerul boltit peste dealul din faţă şi din spulberările de praf care se ridicau suflate de-un vânt de nicăieri, de pe spinarea aspră şi cocoşată, începu să se înfiripe făptura de umbră şi nimic a demonului; a fost, mai întâi, o părere, o simplă asemănare, dar o asemănare cu golul zdrenţuit al nimicului.(…)După care(…)întinse peste aproape a treime de cer cârpele sfâşiate din fiinţa lui de umbră, rece ca cenuşa, apoi le adună în vălătuci greoi pe care-i rostogoli peste neant.(…) …apoi se ridică şi se clătină, scârţâind prelung şi uscat ca o ţâţână neunsă: fâlfâind scurt din aripile de cârpă, demonul îşi găsi echilibrul precar şi rămase aşa, agăţat de legănare, îmbrobodit în propria sa singurătate ca-ntr-o pustietate seacă şi veche.” Şi: „Cei doi bătrâni în haine albe se ridică tăcuţi de la masă. Întunericul îi învăluie, dar hainele lor sunt albe fără să aibă nevoie de lumină. Cel mai scund îşi împreună mâinile şi şopteşte ceva:nu-i ceva mai lămurit decât şoapta nucului. Statura celui înalt se umple de aerul curat al serii din jur şi creşte spre bolta neagră a nucului, face cu dreapta ridicată un semn ca o cruce şi rosteşte o formulă, ca o scrijelitură pe o piatră veche. Apoi se îndepărtează amândoi şi se pierd în umbra în care stă ascunsă, respirând tainic, pădurea.

Nu mai puţin la Căianu, la Bărăi, la Gherla, la Cluj se petrec faptele ca evenimente, supravegheate adică de conştiinţa istorică ordonatoare. Personajele închipuite, cum spuneam, un popa Bujor, de exemplu, sau învăţătorul Petrea frecventează cafeneaua (la „Hotelul New York” sau la „bufetul Pelişor”), Arhivele Statului, unde buchiseşte David Prodan, sau redacţia „Tribunei” lui Agârbiceanu, ei se sfătuiesc, în fine, cu jurnaliştii Liviu Hulea ori Gheorghe Stoica. Istoria şi istorisirea (povestirea) se întrepătrund. Frazele, propoziţiile unei anume realităţi trec, mai iute ori mai potolit (la Mircea Tomuş lentoarea e deja exasperantă), în universul imaginar; realitatea primară devine, prin autoconstruire (moduri, temporalitate, viziune etc.), reprezentarea ei însăşi ca text literar; în sfârşit discursul se metamorfozează în ficţiune. De istorie să nu te poţi apropia totuşi – cum ar spune un H.W.Stein – şi ca de un joc al amintirii, al imaginaţiei ? Numai întrucât în felul acesta – adică ascunzând şi tăinuind, nu exhibând – istoria ne protejează. Adaptând va să zică – fără teama obiecţiei, şi aceea mai totdeauna subiectivă – realitatea la imaginarul colectiv. O rezoluţie mai credibilă în chestiune e aceea (am mai repetat-o) a lui Raymond Aron: istoria politică se cuplează în chip necesar, aproape fără excepţie, cu evenimentul, prin urmare cu povestirea; se va dosi şi se va deconspira, de aceea – pentru că în centrul oricărei istorii politice e puterea – numai în misterul scenariilor, al istorisirii. Aducând dintre atâtea alte fire epice în prin plan „povestea despre groful Imre şi grofiţa Wilhelmina, cu cele trei fete ale lor”, romancierul comentează, în această ordine, în felul următor: „În zilele în care istoria începuse să se zgâlţie, ca o construcţie fragilă în bătaia vântului, poveştile îşi căutau, şi ele, cadenţa şi potecile proprii, în bătaia unui vânt al lor, propriu; sau, poate, în cel al istoriei”. 

Iniţiat ca roman istoric („o frescă literară de indubitabilă valoare, consacrată vieţii şi morţii din satele şi oraşele nord-transilvane în ultimile zile ale lunii august şi primele zile ale lui septembrie 1940” – dr.Gheorghe I.Bodea), mai precis ca roman al unei istorii politice – prin urmare o istorie a puterii -, respirând, stilistic vorbind, un aer patriarhal „cu ecouri parcă voite din Agârbiceanu, Sadoveanu, Blaga” (D.R.Popescu), Aripile demonului de Mircea Tomuş este deopotrivă, datorită conştiinţei teoretice care-l animă, un model remarcabil de proză cognitivă. Comentând romanul într-o scurtă postfaţă, D.R.Popescu, marele scriitor, conchidea: „Aripile demonului e o capodoperă!”. Subscriu.

A.I. BRUMARU