LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Octavian Dărmănescu: „Marin Sorescu – monograful Bulzeştiului”

Ţăranii lui Marin Sorescu nu-s ca cei ai lui Goga, bătuţi peste suflet cu nuiaua. Cu toate că duc aceleaşi sarcini, ţăranii lui Marin Sorescu sunt bonomi. Ei sunt olteni, adică filosofi incognito. Ei iscodesc totul, ei pun întrebări. Ei trag de crăci pomul interzis, ei iau la bani mărunţi până şi barza sădită de Dumnezeu pe spinarea bordeiului. Concepţia lor despre viaţă este clară: aici „i-aci”, după moarte e dincolo, adică „lumea-ailaltă”. La Lilieci, adică la cimitir, dealul cu morminte al Bulzeştilor, cele două lumi se întâlnesc şi se pipăie copilăreşte. Totul curge înspre Lilieci, totul se varsă în tăcerea Liliecilor. Iată de ce Moş Pătru, înţeleptul satului, emitea anecdotic, cu pretenţii socratice, că viaţa trece ca o căcărează de iepure aruncată-n gârla Olteţului (La Cornul Caprii).

    Orice oltean, fie el şi fără fum în coş, are conştiinţa schimbului, şi aceasta aprioric, mai abitir ca un bancher. Bunăoară cazul lui Traşcă: „Traşcă făcuse puşcărie mult, da scăpase. / Scăpase pentru că se tot ruga tot / Timpul. / (…)Doamne, Doamne, / Cum mă vei păstra aşa mă vei avea! // Şi uite că Dumnezeu l-a păstrat / S-a întors în sat”(Cum a scăpat Traşcă). Bulzeştenii-s oameni buni, ţin la animale, cu toate că le zic boală. Armonia cu lumea animală este firească la ţară, unii, mai miloşi, oferind cu mâna lor, lupilor înfometaţi, oaia de rigoare (Hau-hau). În Bulzeşti duminica oamenii n-au porecle, dar numele curate „nu li se potrivesc deloc, ca hainele moarte, / Păstrate cu mare grijă în lacră”(Duminica oamenii n-au porecle). Calendarul se ţine în Bulzeşti: „Postul era sfânt. Şi toată lumea aştepta dulcele / Ca pe codru verde”(Sfaturi). Superstiţioşi mai întâi, de-abia apoi credincioşi, bulzeştenii sunt grei de cap când e vorba de altceva decât ortodoxia: „Nicolae trecuse nitam-nisam la adventişti / Şi mama, de nevoie, s-a pomenit sărind în apărarea bisericii / Ortodoxe”(Schisma). Bulzeştiul are două biserici: „Biserica veche şi biserica nouă, / Ca două capete ale aceluiaşi ştergar frumos, pus pe umerii satului”(A trimis vorbă). Întors de la Craiova, nebunul Costică laudă o biserică pe care numai el o văzuse, prin alt ev: „Au zugrăvit-o frumos, / Cu iad, cu draci, cu maci – pe de o parte, / Cu sfinţi, cu îngeri, rai, ceruri, slavă – / Pe de alta – Să tot intri să te rogi”(Noutăţi).

    Satul e mare şi „Casele sunt pline de copii, asta vine de sus / De la Dumnezeu şi maica precesta şi trebuie să te bucuri”(Masa). După popa Niţă, cele care pierd pruncul din pântece trebuie să mănânce un cot de pământ într-un an: „ –Mănâncă şi scapi sufletul de foc.”(Un cot de pământ). Iar femeia, într-un an, chiar îl dă gata. Cei care apucă să fie botezaţi cu pământ nu sunt îngropaţi în cimitir, ci la rădăcina unui copac: „Câţi copaci cu îngeri la rădăcină, / Ce cântece de leagăn în coroanele verzi / Ale pomilor, se gândesc bietele mume, când culeg oftând / legumea…”. Când a născut Tilina pe câmp, o femeie care era cu ea a dat fuga de i-a presărat nisip în cap pruncului: „Tatăl nostru care le eşti în ceruri, accentua  pe acest le / Aşa cum auzise ea. Adică le este în ceruri, amărâţilor ăştia”(Creştinul lui Dumezeu).

    În Bulzeşti ortodoxia este tacită. Când lui Lungu „i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte”, satul l-a luat la întrebări. Oamenii doreau să ştie cine a zis „Ce mai faci?”: „–Tu l-ai întrebat – ori el pe tine, ai? / Aici ceva nu era limpede în minune. / Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia”(Minunea). Totuşi, atunci când trece prin Bulzeşti, Dumnezeu nu Se îmbracă în iţari, ci ia formă de cerc şi se dă dea dura pe uliţele satului, năucindu-i pe pălmaşi: „M-am dat mai aproape şi i-am simţit damful: / mirosea a / Rotund perfect. A geometrie…a spumă / de geometrie, / adică esenţa esenţelor… / Am căzut în genunchi, / Aşa de uşor şi de delicat atingea pământul / plin de gloduri, al satului. / Bă, călca prin Bulzeşti, parcă-ar fi mers / Pe lună, tu-i mama măsii! / Mă trecuseră fiorii şi aproape să-mi dea lacrimile / De atâta cinste şi minune”(Cercul). 

                                                         *** 

    „Cum spusei, Trancă a avut darul ăsta al lui: / A plâns în mă-sa”(Darul lui Trancă). Satul vine în pelerinaj, pune urechea pe burta mamei, unii chiar traduc: „I-auzi, că toţi golanii sunt la putere”. Într-adevăr, comuniştii fac acum legea: „Începură ăştia să are / Cu tractoarele duminicile. / Ăştia nu mai ştiu de sărbători. / Nu ştiu de ruşine, / Nu ştiu de credinţă. / Nişte găgăuţi”(Începură). Satul vede bine, vede că Dumnezeu nu-i mai bagă-n seamă, că i-a dat pe mâini rele: „Mai de mult era Dumnezeu mai jos, / Ne vedea mai bine, zicea maica, / Acum, s-a suit sus rău, / Nu mai are ochi pentru noi. / şi ofta” (Când era Dumnezeu mai jos). Dar Trancă rămâne consecvent. Plânge-n burta mamei. Plânge cu ochii ei, plânge parc-ar auzi „Goarna de apoi / Pe podul lui Giurcă”(Spânzuratul). De femeie se apropie acum un „uncheaş cu barba albă. / Odată îi albise / barba de tot şi-i crescuse de tot şi-i crescuse lungă până-n / pământ”. Străinul ascultă încet apoi pleacă plângând. „Mai târziu, unii şi-au dat cu părerea că acela / trebuie să fi fost / Dumnezeu…Şi când plânge chiar Dumnezeu / nu e bine, / Nu e de bine neam, ascultaţi-mă pe mine”(Darul lui Trancă).

    Preistoric până la venirea „democraţiei populare”, ritmul rural românesc nu era zorit decât, poate, de telegraf sau de treierătoarea motorizată. Grozăviilor colectivizării, tratate pe larg în ultimele volume din La Lilieci, li se adăuga, ca o prevestire rea, blestemăţia întâmplată în Bulzeşti tocmai atunci, după al doilea mondial, când lui Marin al lui Geică i-au tăiat noaptea, pe furiş, opt sute de pruni înfloriţi. Zdrobit, ţăranul îi încarcă-n car şi-i trimite lui Dumnezeu: „Plângeau 800  de pruni, în ziua de Paşti, / Înşiraţi pe două rânduri, în curtea / Bisericii, / Sub ochii uimiţi ai lui Sfântul Petru / Şi-ai lui Sfântul Pavel, zugrăviţi mare, / La intrare. / Şi popa, la sfârşit, le-a citit şi lor, / Ca unor prunci masacraţi / şi lumea le-a pus, de crengi lumânări aprinse”(800 de pruni înfloriţi).

    Dramele se ţin lanţ, oamenii se trezesc muncitori la stat pe pământul lor. Vremea trece, se obişnuiesc şi cu asta. În Bulzeşti a intrat asfaltul, ăi tineri lucrează la oraş. Ăi bătrâni, tot cu ale lor. Bunăoară Constanţa lui Cotoarbă, care stă bolnavă la pat, nu mai poate mulge capra. Marchiza, căci aşa o strigau, e adusă cu forţa  de Cotoarbă, care nu ştia s-o mulgă, şi suită-n pat, lângă muribundă, care-o liberează pe loc de surplusul ei sfânt. Marchiza stă blând şi se uită cu interes la icoana cu Pruncul din perete: „De-o fi să nu vă ajungeţi din lapte, / Ne-om înţelege noi, poate că se gândea ea, / Şi gândurile ei parcă erau înţelese / Şi se puteau citi şi pe chipurile celor doi / din casă / Şi pe obrazul Maicii Domnului. / Erau fericiţi şi ăi din icoană, / Ăi din cer, cum ar veni, / Şi ăi de pe pământ”(Marchiza).

    Cronica Bulzeştilor n-a fost un experiment, ci o întreprindere deliberată. Literar, Marin Sorescu a făcut din Bulzeştiul natal un contracandidat serios al Humuleştilor, al Răşinarilor şi al Siliştei-Gumeşti. Ciclul La Lilieci (6 volume, ultimul postum) fotografiază o rezervaţie rurală. Orizontul Bulzeştilor are un circuit închis, bulzeştenii nu ies din hotarele lor decât împinşi de nevoie: „Când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai / În străinătate”(Copăceanca). Ermetic pe orizontală, Bulzeştiul se dezvoltă, însă, pe verticală, se-mbulzeşte-n sus. Eresurile pe care le incrimina Drăghicescu naţiei valahe se regăsesc aici baroc, spontan, şi la grămadă. Negustori palmaţi şi aşi în calcul, oltenii lui Sorescu se-nfrăţesc cu dracul pentru-a trece puntea. Iar după ce o trec, trag liniştiţi o cruce.

Anunțuri