A.I. Brumaru : ” Intrarea hotarata in lucrare „

Sunt întrebat, când şi când, pentru cine scriu, din ce „curent” ori „grupare” aş face parte, care sunt spiritele, personalitãţile creatoare ce m-au cãlãuzit cu precãdere. Dar despre toate acestea nu eu sunt cel chemat, mai întâi, sã dau seama. Sunt îndrumat şi scriu, cel puţin aşa cred, în duhul timpului. Dar scrierea mea cea mai îndrãgitã pe care ar îngãdui-o, nesilit, viitorimea ? Aci nu m-aş feri sã amintesc Fiinţã şi Loc (1990) şi Despre Fiinţa Româneascã (2001), primele douã pãrţi ale unei trilogii cãreia-i va urma, fiind şi ea încheiatã mai de mult (prin anii 80), Fiinţa muzicalã, încã netipãritã; ţin totuşi în egalã mãsurã — acum îndurând şi porunca inimii — la Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, o carte din 1995 despre marele gânditor creştin, în preajma cãruia m-am bucurat sã stau un rãstimp, în tinereţe.

Spre a-mi lãmuri însã de unde vin şi unde mã duc aş relua şi în aceastã destãinuire ce am zis în Despre Fiinţa Româneascã drept rãspuns la întrebarea de nu sunt cumva neoherderian, situându-mã în consecinţã „la dreapta”. Sunt: pentru cã nu e oare încã nevoie, la noi, de aproprierea cât mai deplinã a valorilor naţionale blocate sub regimul bolşevic („cultura” aceea „de stânga”, sinistra culturã a socialismului real)? E vorba prin urmare, cum cred, de dezbaterea în continuare a ideii specificului naţional, a diferenţei, care (recunoaşte astãzi orişicine) a avut un rol important în constituirea statului naţional unitar român şi, mai recent, în prãbuşirea şi la noi (precum în tot Rãsãritul) a comunismului antinaţional. O idee veghind încã, prin putinţele ei, la necontenita desfacere a acestuia, bolşevismul fiind prin definiţie incompatibil cu spiritul neamurilor. Aşadar, a cãuta instancabil în fiinţarea româneascã înseamnã deopotrivã a demonstra (Constantin Noica — şi el „herderianul” — a fãcut-o magistral în cãrţile sale, la vârf cu De dignitate Europae) cã românii sunt eidetic europeni, cã România e perfect integrabilã Europei.

Existã şi la români o percepţie criticã, întinsã uneori — ca sã zic aşa, curat evropeneşte — pânã la deconstructivism: de la şcoala maiorescianã şi posteritatea acesteia, la P.P.Negulescu şi Mircea Florian (pe de o parte), şi la Emil Cioran („vãduvul şi inconsolatul” nervalian), pe de alta. E adevãrat cã mai des românii se aşeazã (precum şi alţii, de aiurea) la extreme: sau amãrãciunea de soarta ingratã a culturilor tinere, sau jalea aceea a cronicarilor cominaţi de sabie, sau (acum la cei din latura opusã) encomioanele nesfârşite menite alcãtuirii de ficţiuni etnografice — riscând însã, toate, automarginalizarea „tribalistã”. Sigur cã vom fi fiind — poate cã astãzi mai mult decât oricând — o populaţie de cicatrici, ori (cum s-a mai spus) o sumã de sedimente traumatice, memoria noastrã colectivã e încã nerãzbunatã, culpabilitatea încã ne roade, neîmplinirile ne apasã, refulãrile ne sunt mari, ele dor — însã, iatã, nu numai semnele neopririi rãului sunt cãlãuzele acestui neam; se vor fi gãsind în români şi puterile bune. Deznãdejdea trebuie şi poate fi nu doar împãcatã, ci şi stãpânitã, peste ea românul aprinde numai lumânãrile? Dacã existã un rãu românesc, aşa cum s-a afirmat adesea, atunci exorcizarea lui nu e defel doar o nevoinţã mãsuratã cu veacurile, dar e intrarea hotãrâtã în lucrare. Vom fi având şi noi — ca şi alţii — un loc şi un timp ale mântuirii.