LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Adrian Dinu Rachieru: „Ambasadorul unei provincii”

Pentru cultura noastră, Mihai Cimpoi nu este doar ilustru ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău reprezintă, se ştie, o autoritate, privind din interior, cu ochi avizat, peisajul literar. Critic necomplexat, basarabeanul convinge prin detentă problematică şi anvergura demonstraţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, M. Cimpoi impresionează şi prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participă guralivii congeneri.

Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă“, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa Istorie deschisă, consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană“, dând seama de „succesiunea de reînvieri“, îngăduie priza la „fenomenul basarabean“, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii“ (cum se încăpăţâna a crede, chiar în 1992, un Şt. Ciobanu). E drept, condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstraţiei lui M. Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean.

Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evită frazele sforăitoare şi heirup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit, academicianul de la Chişinău crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exegetul priveşte încrezător şi e convins că invocata logică a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu, greu încercat. „Stâlp“ al vieţii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a văzut Eugen Simion), el priveşte cu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egală“, este – indiscutabil – o voce credibilă. Ca şi istoria sa deschisă, dealtminteri o reconstituire „pompeiană“ (zice însuşi autorul), departe de a se dori inatacabilă. Completările sunt oricând posibile. Mihai Cimpoi nici nu cre­de că ar avea ultimul cuvânt. Dar, să recunoaştem, are în spate o operă impunătoare, scrisă cu talent şi chibzuinţă. Şi, desigur, cu multă ştiinţă de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insaţiabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturală şi dă seama despre o trage­die colectivă, încercând să înlăture fragmentarismul, mistificările şi manipulările, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiinţial“. Examenul supraistoric ar fi to­talmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la răspântie“; iar rezistenţa basarabeană, pendulând „de la un exil la altul“ (E. Simion), cu inevitabile compromisuri, şi-a aflat reazemul în limbă şi tradiţie, renăscând spectaculos şi miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea să fie prea sever şi judecă faptele şi oamenii (estompând, totuşi, biografiile) contextual, cu vădită înţelegere pentru unda tradiţionalist-mesianică. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorată. El este criticul unei Provincii, pe care – harnic şi inspirat – o cercetează la scara întregului fenomen românesc. Şi un infatigabil constructor, aşezând temeinic – nevizitat de bolnăvicioşii demoni ai orgoliului – „vorbă lângă vorbă şi foaie peste foaie“.

ADRIAN DINU RACHIERU

Anunțuri