~Cristian Neagu: „Artur Silvestri, înălţatu-s-a-nălţat… “

Moto:

„Funebre ritualuri prin ceţuri de blestem

Sunt tot mai prezente, şi chiar dacă ştim,

Îngropăm tăcuţi sub crucile de lemn

Crimele semnate cu pseudonim.

Doamne !

Mult prea suspect ne mor cărturarii

Şi prea devreme, devine mult prea târziu

Într-un genocid fără represalii,

Asupra nedesprinşilor de neam, care mai scriu.”

Bunii mei,… să ne plecăm cu pioşenie frunţile în veghea de lumină pâlpâitoare a lumânărilor, şi să ne mărturisim cele rămase nespuse, portretului marcat cu panglică de doliu, reprezentându-l pe cel care şi-a trăit viaţa excluzând pasiunile în favoarea datoriilor morale, devenit un Sisif al cercetării şi slovei, cel care până mai ieri ne-a fost treaptă de urcat, mentor, dar mai ales confrate întru condei, ARTUR SILVESTRI, plecat dintre noi într-un mod atât de neaşteptat la o Zi Mare, (Sf. Andrei) semn al recepţiei Divine asupra calităţii sufletului său, corelată probabil şi cu profunzimea studiului despre Sfinţii Părinţi cărturari ai neamului românesc, pe care ni l-a lăsat sub semnătura sa.

Destinul aşează în calea noastră oameni de care ne ataşăm sentimental, cu care colaborăm, suferind în cele din urmă, când aceştia nu mai sunt. Nu întâmplător, urmând chemarea condeiului, în toamna anului 1978 la Buftea, – în cadrul unei manifestări culturale- am întâlnit un om cu mină enigma-tică, sensibil, distins prin conţinutul de cultură demonstrat, care asistase oarecum surprins, la discur- sul  meu  despre  Mihail Diaconescu, critic şi istoric literar, pe tema cărţii „Adevărul retorului” scrisă de domnia-sa pe proiectul fenomenologiei epice a spiritului românesc. A tresărit uşor când în contextul dezbaterii am evocat câteva episoade din istoria aromânilor. După finalizarea respectivei manifestări culturale, încercând să mă retrag, i-am întâlnit privirea. Mi-a zâmbit, iar eu m-am înclinat în semn de respect, zâmbindu-i la rându-mi. După reciprocitatea prezentărilor, s-a arătat interesat de viziunea mea cu privire la  istoria  aromânilor, şi de aici, ne-am lăsat purtaţi de spiritul analitic comentând însemnările consulului francez Francois-Charles-Hugues-Lament, din „Voayage dans la Grece” ( 2 vol.publicate la Paris 1820), şi chiar  notele  istorice ale lui Valeriu Papahagi, „Aromânii moscopo-leni şi comerţul veneţian în sec XVII-XVIII” (Bucureşti 1935). Aveam certitudinea unei ciudate  sa-tisfacţii, şi chiar sentimentul că l-aş cunnoaşte de o veşnicie. Năucitoare  a fost însă surpriza să aflu că locurile rădăcinilor  noastre  paterne  erau  neînchipuit de apropiate: al domniei-sale în Asan-Aga (Bujoreni), iar al meu, în Ruşii lui Asan (Milcovăţu), ambele pe teritoriul jud. Vlaşca (Giurgiu) cca.15 km unul de celălalt.

Că-l vom numi „chiriaşul din Pantelimon” sau „cronicarul de la Luceafărul”, ARTUR SILVESTRI va rămâne simbolul necontenitului zbucuim în care s-au putut regăsi, căutarea febrilă, neliniştea, îndoiala şi aspiraţia, istoricul interesat de scoaterea la lumină a detaliilor omise, caracterizat prin activitatea enciclopedică, devotat ideii originismului, rămas credincios tezei indigenismului cultivată de Nicolae Iorga, Lucian Blaga, şi George Călinescu, cum de altfel va rămâne inconfundabil, prin stilistica prozei epidermice în spiritul ortodoxiei vocabularului. Îi datorăm consistenţa cercetărilor cu privire la începutul misterios al prestrămoşilor noştri (3500 î.Ch.), disecarea simbolisticii  fenomenului horal, elemente de istorie culturală apocrifă, de care leagă o foarte inspirată continuitate a Renaşterii Isihaste, Brâncove- nismul, Eminescianitatea, completându-şi extrem de interesanta operă cu studii în domeniul sigilografiei. Neobosit investigator, îl descoperă în hrisoavele latineşti din sec VI pe scriitorul  protoromân  Martin de Bracara, traduce şi analizează opera literară – scrisă în limba greacă – a voievodului dobrogean Ioancu (sec XIV) completând substanţial datele istoriei, descoperă şi editează Jurnalul lui Pius Servien. A avut curajul să aleagă „calea care nu duce nicăieri” (după opina unora) cheltuindu-şi banii pe donaţii de cărţi în mediul rural sau, interesându-se de reviste literare aflate la limita supravieţuirii descodescoperind astfel valori condeieristice pe ca- re s-a străduit să le promoveze.

ARTUR SILVESTRI a preferat o lume a densităţii morale cu sensuri religioase unde, religiosul şi eticul trăiau prin concept, iar el s-a hrănit cu substanţa acestuia, şi cu siguranţă nu a fost nevoie să implore vreodată „Dixi et salvavi animam meam” din moment ce el însuşi salva sufletele altora. A considerat întotdeauna că mai esenţiale sunt raporturile decât realităţile, dovedind spiritul confratern.

Hepaticul Minister al Culturii nu s-a ostenit a-i aduce un ultim omagiu, după cum nici Mass Media nu a considerat că merită evidenţiat tragicul eveniment.

Bunii mei,… a plecat dintre noi UN MARE CĂRTURAR ROMÂN, la numai 55 de ani. Precum atoniţii, să îl privim în acest nemilos moment al despărţirii, prin fasciculul de lumină taborică, cum păşeşte ireversibil pe tărâmul  transcendent, aşteptat de  Dionisie Areopagitul spre a-l conduce pe sub cascada Luminii Divine, către locul binemeritat sufletului său. Avem dreptul să plângem, să resimţim dureri, să clevetim, dar a-l uita, nu avem dreptul ! O noapte bună veşnică, prietene !

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

CRISTIAN NEAGU