LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Elena Calugaru Baciu – ” Ursul ”

ELENA CALUGARU BACIU

URSUL

Vechii Bucegi îmi aminteau de clipe fericite. Eram studentă. Imediat după Revoluţie am simţit că am aripi şi că viaţa a luat alt curs. Aici în Bucegi veneam cu toţi prienenii noştri, adică ai mei şi ai lui Sandu. Sandu stătuse lângă mine în sala de curs trei ani de zile uneori scriind cursul la indigo, fiindcă eu îmi gasisem de lucru cîteva ore pe săptămână, lucru ce m-a entuziasmat atât pe mine cât şi pe mama care îşi deschisese un ,,boutique” cu diverse, dar mai ales produse aduse din Turcia, după deschiderea graniţelor. Tata era acelaşi om sever care-şi petrecea cele mai multe ore la servici, fiind de când îl ştiu contabil şef la mari întreprinderi iar acum era la una din cele mai importante banci particulare. Îl vedeam foarte rar. Aici la poale de Bucegi, într-o noapte nebună a venit în cortul nostru un urs înnebunit şi el poate de luna ce îmbrăcase o mantie cenuşie şi o luase la fugă pe cer într-un zigzag, scriindu-ne o altă soartă. Hotărâsem să ne casătorim. Sângele se răspândise peste tot. Bucăţi , bucăţi însângerate se răspândiseră în faţa cortului .Nu scoteam un sunet. Nu puteam să-mi mişc picioarele. Animalul lovea cu furie şi aerul. Sandu nu mai exista. Ursul s-a ridicat în două picioare. M-a privit cu furie. A plecat. Deodată şi-a întors trupul uriaş privind spre mine liniştit ca şi cum ar fi spus: ,,acum am terminat”. Luna se liniştise. Palidă se aşezase deasupra cortului ca şi cum aştepta să vină cineva să nu mă lase singură. Nu după multă vreme au apărut doi bărbaţi cu puşti. Unul ocheşte în tufişul care părea mişcător. Un răget trimisese luna pe alt tărâm şi întunericul ne-a acoperit pe toţi până când unul din bărbaţi a aprins o lanternă puternică şi am văzut la picioarele noastre un ochi mare deschis. Era ochiul de urs.

Multă vreme nu am ştiut unde mă aflu. Muzica ce se strecura printr-un bloc de raze mi-a trezit simţurile şi de atunci trăiesc. Lângă mine se afla un tânăr în halat verde. Pereţii încăperii aveau culori diferite. M-am ridicat din pat. Am deschis fereastra. Era ciripit de păsărele. Mama a intrat în cameră. Mirată, a spus tânărului să ne lase singure. M-a îmbrăţişat fără un cuvânt.

-Nu te mira, am ieşit din ou. Am poftă de viaţă!

-Să chem doctorul!

-Nu-l chema. Nu-şi va putea explica ce s-a întâmplat. Cât am dormit cineva mi-a pus anii la loc şi tot ce am învăţat şi mai ales ce am suferit. De mâine va trebui să mă apuc de lucru. Trebuie să dau licenţa. Văd pe perete calendarul. Am dormit un an. Ce face tata?

-Ca de obicei, la bancă.

Au trecut câţiva ani. Afacerea mamei a mers bine şi atunci ne-a venit ideea să ne desvoltăm. Am închiriat un spaţiu în centru. Am lărgit secţia de import cu marfă de lux occidentală. Eram fericite, mama şi eu, tata nu se amesteca niciodată în treburile noastre şi totuşi la un moment dat am vrut să împrumutăm o sumă însemnată de bani pentru unele îmbunătăţiri. Nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Atunci am auzit-o pe mama reproşând pentru prima dată tatei:

-Nu te implici niciodată. Nu m-ai ajutat cu nimic în creşterea fetei.

-Sunt foarte ocupat, totdeauna am fost ocupat…voi femeile…îngreunaţi viata bărbaţilor…

-Atât de mult ţi-am îngreunat-o, când de-abia te vedeam pe acasă…

De la dialogul dintre mama şi tata s-au scurs câteva săptămâni.Într-o zi m-am întâlnit cu o colegă care lucra la o bancă deschisă de curând pe bulevard chiar aproape de firma noastră. A doua zi m-am şi prezentat cu documentaţia necesară acordării împrumutului. Şeful ei de o amabilitate excesivă mă asigură că-mi va susţine proiectul şi la sfârşitul lunii voi putea ridica banii. I-am lăsat cartea de vizită şi am plecat bucuroasă. Mama şi ea mi-a împărtăşit sentimentele şi m-a invitat la cofetăria nou deschisă la colţ cu produse greceşti de mare rafinament. În timp ce ne contopeam bucuria cu prăjitura însiropată, intră domnul Popescu, îngerul meu de la Bancă.

-Îl invit la masă. Mai mâncăm un rând de prăjituri şi tăifăsuim de parcă ne-am cunoaşte de-un veac. Ne –a invitat pe amândouă la spectacolul nou de la Teatrul de comedie care se juca chiar a doua zi. Ne-am întâlnit toată luna şi la sfârşit am mers cu mama ca să ridicăm împrumutul.

Primăvara se răsfăţa pe străzi, în curţile oamenilor cu viorele, cu zambile galbene, albe şi mov, chiar şi lalele. Mircea, căci aşa era prenumele domnului Popescu, înalt funcţionar de bancă mă invita aproape în fiecare seară undeva, strecurându-şi planurile de viitor în conversaţiile noastre, dorinţa cea mai arzătoare fiind să aibă un fiu şi o fiică.

L-am invitat acasă. La început, tata era retras. Uneori mi-se părea timid dar încetul cu încetul nu a mai lipsit la nici o vizită a lui Mircea .Venea acasă mai cu poftă. Îi dăruia mamei flori iar acum câteva zile, o brăţară.

Într-o seară ne a spus că de mult dorea să ne facă o surpriză şi iată că a venit timpul să ne comunice că a cumpărat aproape de râul Doftana care mărgineşte o pădure, un teren pe care este un fel de canton forestier pe care vrea să-l transforme într-o casă. I-a propus lui Mircea să-l însoţească acolo dacă este interesat să petreacă câtva timp în aer liber şi să urmărească amândoi lucrările pentru împlinirea visului. Dintr-o privire Mircea a fost de acord:

-Dar vor veni şi dragele noastre doamne…

-Sigur, când vor avea un loc bun de dormit, de altfel, ele sunt foarte ocupate cu noul aranjament din cadrul firmei. Eu am de luat mai multe zile de concediu…dacă şi tu poţi…o să hotărâm şi ziua logodnei cum spuneai zile trecute că doreşti…

Eram bucuroasă că tata era aşa de apropiat de mine cum nu fusese niciodată. Poate am trăit totdeauna un sentiment greşit, mereu mă vedeam o piedică în deplinătatea fericirii lui. Mama era de-a dreptul bolnavă, în sens figurat, de schimbarea tatălui meu mereu nemulţumit, mereu murmurând ceva contra…a tot.

Au trecut zile frumoase, încărcate de speranţe, de viaţă. Tata şi Mircea au lucrat alături de muncitorii angajaţi şi parterul casei s-a ridicat repede, etajul era doar pe jumătate, dar începutul lui iulie ne ameninţa cu o firbinţeală a aerului. Bucureştul părea aprins ca un copil de febră. Forfota oraşului mărea respiraţia lui încărcată de sudoare.

Băieţii noştri, ca să-i mângâi, deşi ei erau bărbaţi formaţi în ale vieţii spirale, Mircea fiind chiar cu treisprezece ani mai mare decât mine, se purtau copilăreşte, se răsfăţau stropindu-se cu apă, se jucau uneori ca nişte adolescenţi,care trăiaiu ceva, un fel de vis nedesluşit. Tata continua să-i facă daruri mamei de parcă ar fi vrut să o răsplătească pentru ceva…Mama avea o sfială când se apropia de ea de parcă gesturile lui ar fi conţinut un şiretlic. Aproape că-l vroia pe bărbatul dinainte…ceva din interiorul ei sau din trăirea tatei i se părea ciudat şi totuşi uneori se simţea flatată de materialitatea gesturilor, şi-ar fi dorit, şi-ar fi dorit…îmi scapă acel ceva…

Sună telefonul:

-Da tata venim. Trecem întâi pe la mecanic să schimbe bujiile şi venim cu aripile deschise. Să aducem ceva de aici…Nu?! Aveţi de toate…O să fim prinţese…

Mama îşi pune un costum uşor de vară pe care şi-l luase special să-l impresioneze pe tata… Îşi schimbase coafura, dar mai ales culoarea părului care îi da un aer de şcolăriţă. Părea atât de tânără, un fruct ce fusese ascuns de frunzele prea dornice să se expună numai ele la soare, fruct pârguit a cărui cantitate de zahăr nu se adunase încă pentru cunoaşterea maturităţii. Dacă nu aş exista eu, aproape că-mi venea să spun că este încă virgină…

    Casa este scăldată în susur de apă. Totul străluceşte în jurul nostru. Cei doi bărbaţi:
    -Nu trebuie să faceţi nimic. Să vă simţiţi prinţese.

Am mâncat şi băut fără să simt ochii tatălui meu care mereu spuneau: ,,Trebuie să fim economi”

-Trebuie să vă odihniţi. Noi ne ducem la un dulgher peste râu. Mâine trebuie să aducă material pentru etaj şi trebuie să aranjăm unele lucruri.

Eram aşa de fericite, mama şi cu mine, că nu puteam să ne împotirvim planurilor lor. Au plecat repede, deşi vroiam să fim îmbrăţişate, amândouă nu mai fusesem îmbrăţişate de când ei, bărbaţii noştri construiau o lume nouă.

Ne-am aşezat pe şeslonguri. Îndestularea oferită ne îngreuna mişcările. Poate că am aţipit. Muzica apei devenea din ce în ce mai impresionantă. Valurile se arcuiau mai înalt. Uneori păreau primejdioase. Îşi schimbau culoarea. Fiori neînţeleşi mă fac să mă scutur iar mama mă priveşte întrebător.

-Să ne plimbăm pe poteca ce se înfige în aleea noastră! Să vedem unde duce!

Nu ştiu de ce tăcerea mă învăluie. Mama cu paşi uşori mă urmează. Nici ea nu scoate o vorbă. Poate, se gândea că tata… nu i-a observat schimbarea culorii părului şi nici costumul care-i scotea în evidenţă talia-i feciorelnică. Un pâlc de pădure se lăsase în apa râului de parcă venise la scăldat. Nu departe de noi un petec de iarbă înaltă, grasă.Un pat îmbietor. Un sgomot ne face să ne retragem după doi copacii ce ascundeau chiar o bancă. Pe unul din copaci era o săgeată care arăta un indicator ,,spre ocolul silvic”. Soarele deodată lumină iarba parcă extrăgându-i culoarea ce se fixează în ochii noştri şi în lumina lui se văd două trupuri goale luptându-se în mătasea verde. Am zâmbit. Mama a vrut să întoarcă capul, dar soarele tocmai atunci a luminat mai mult mătasea verde, scoţând la iveală cele două corpuri încordate în porniri mângâioase. Am simţit că nu mai am banca sub picioare. Nu puteam să-mi iau ochii de la pata albă din iarba arsă. Ochii mamei i-a întâlnit pe ai mei, când un urlet de fiară acoperă pata albă şi roşul se scurge peste tot. Bărbatul de deasupra stătea atârnat în gura fiarei în timp ce labele scurmă în albul celuilat ce scoate un urlet îngrozitor. Ca luate de mână de zâna pădurii ne îndepărtăm fără suflare de urs.

Anunțuri