~Florian Roatiş: „Horia-Roman Patapievici sau despre insuportabila absenţă a dialogului“

Indubitabil, Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai prizaţi eseişti ai momentului pe care-l traversăm.

Admirat şi elogiat, uneori cu o indecentă lipsă de măsură de unii, contestat cu vehemenţă de alţii, el generează – de regulă când publică vreo carte – dispute aprige în care adulaţia şi negaţia se însoţesc ca într-o postmodernă coincidenţă a opuşilor.

Inteligenţa sofistică şi seducţia pe care o exercită scrisul său, chiar dacă presărat uneori cu inutile neologisme, corelate cu o vizibilă fatuitate, l-au transformat peste noapte într-un idol pentru un segment important de români. La aproape 35 de ani, el ieşea brusc în faţa reflectoarelor precum zeiţa Atena din capul lui Zeus, fără istorie, dar gata format pentru agora.

Declarat de către Gabriel Liiceanu drept „un Kierkegaard bucureştean”[i] cu ocazia unui debut editorial cam tardiv, Horia-Roman Patapievici a rămas, după mai bine de un deceniu de, totuşi, bogată activitate publicistică, departe de reperul asociat lui cu gratuitate de către directorul Humanitas-ului [ii].

I-am citit cu interes, dar cu puţin profit cărţile, având ocazia ca pe una dintre ele – Zbor în bătaia săgeţii, 1995 – s-o şi prezint cititorilor în prezenţa sa.

Nu întotdeauna am fost de acord cu domnia sa, începând cu unele teribilisme retorice şi terminând cu ideile echivoce afirmate apodictic. Nu am intervenit însă, căci mi-am dat seama, mai ales în ultimii ani, că, în pofida reputaţiei sale, H.-R. Patapievici nu este luat în serios tocmai de cei cu care ar fi trebuit să intre în dialog. Cărţile sale sunt premiate, se vând bine[iii], dar nu sunt citite, sau sunt citite cu superficialitate[iv].

De aceea sunt sceptic în ceea ce priveşte urmările pe care le va avea în conştiinţa publică noua sa carte, Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007), deşi unii precum Adriana Babeţi (vezi „Orizont”, Timişoara, 11, 2007, p. 7) speră într-o dezbatere de proporţii în cultura română, dată fiind importanţa temei tratate şi, în consecinţă, deblocarea acelui viciu de fond care este absenţa dialogului intelectual.

Scris într-o lună şi jumătate şi la sugestia lui G. Liiceanu, eseul Despre idei & blocaje (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007) reproduce, topite acum într-o sinteză, articole publicate prin reviste din ianuarie 1997 până în august 2007.

Suntem de acord cu teza principală, reiterată de către H.-R. Patapievici, chiar dacă în gol, timp de un deceniu, şi anume aceea despre lipsa unei pieţe de idei şi, în consecinţă, blocarea dialogului intelectual. Este binecunoscut faptul că în cultura noastră un dialog pe teme serioase se înfiripă dificil şi doar fortuit. Cauzele sunt multiple şi unele au fost bine surprinse de autorul eseului în discuţie.

În ceea ce priveşte afirmaţia paradoxală că, deşi avem filosofi, nu avem o istorie a filosofiei româneşti, credem că lucrurile nu sunt atât de simple şi de clare cum vrea să ne convingă H.-R. Patapievici.

Preluând de la domnul G. Liiceanu cele patru criterii (norme) declarate indispensabile pentru existenţa unei istorii a filosofiei, domnul Patapievici se străduieşte să le aplice în cultura română, făcând risipă de exemple, nu întotdeauna însă adecvate.

Am avut, crede domnia sa, prea puţini filosofi originali, iar aceştia n-au avut ecouri în posteritate: nici n-au fost continuaţi[v], nici nu au făcut obiectul unei hermeneutici serioase.

Conceptul de istorie a filosofiei cu care operează G. Liiceanu şi, pe urmele sale, H.-R. Patapievici este extrem de restrictiv: potrivit lui, nu ar exista nici o istorie a filosofiei ruse, italiene, spaniole etc. Dar, pe de altă parte, cine ne garantează că acesta este unicul model posibil de istorie a filosofiei?

Într-un articol intitulat „Istoria filosofiei româneşti, o problemă de interpretare, nu de existenţă”, Viorel Cernica a argumentat lipsa de consistenţă a negării existenţei istoriei filosofiei româneşti, plecând de la ideea că modelul normativ propus de G. Liiceanu este „nelămurit conceptual”, neadecvat, inoperant şi „constituit post factum”[vi]. Întrucât modelul normativ în discuţie „aşează accentul pe istorie, nu pe filosofie”, rezultă că „putem înlocui filosofia cu altceva, iar modelul să fie la fel de operaţional”[vii].

Nu voi relua aici nici criteriile invocate de H.-R. Patapievici şi nici toate contraargumentele lui Viorel Cernica. Adevărul este că de la D. Cantemir la C. Noica am avut circa douăzeci de gânditori care au filosofat în limba noastră, chiar dacă unii s-au remarcat mai întâi în cultura franceză (D. Drăghicescu, Pius Servien, Ştefan Lupaşcu etc.).

Fie că au meditat asupra operelor clasicilor filosofiei universale, fie că au pus în circulaţie teorii noi sau au creat sisteme, mai mult sau mai puţin închegate, filosofii români au lăsat o operă consistentă, din păcate insuficient cunoscută nu numai în străinătate, ci şi în ţară. Deci filosofia românească există şi trebuie să existe şi o istorie a acesteia, căci, aşa cum s-a spus[viii], filosofia nu este, în ultimă instanţă, decât însăşi istoria ei!

Nu suntem de acord cu valorizarea excesivă pe care o comite H.-R. Patapievici în legătură cu aşa-zisa cultură generală la români. Afirmând că „România a rămas şi azi un paradis al culturii generale” (p. 53), domnia sa se cantonează într-o mare eroare. Umblat numai prin cercuri de elită, H.-R. Patapievici extrapolează nepermis a anumită stare de lucruri la nivelul întregii ţări!

Dacă ar coborî din nori şi ar plonja în realitatea cotidiană, ar fi uimit cât de puţină literatură, istorie şi, mai ales, filosofie ştiu absolvenţii de studii superioare. La facultăţile care nu au drept profil filosofia, aceasta este o raritate, iar în mai mult de jumătate din liceele din ţară, filosofia ca disciplină de învăţământ a fost scoasă după anul 2000!

Lăsând la o parte însă temele puse în discuţie – interesante şi, desigur, esenţiale pentru cultura română –, trebuie să spunem că eseul lui H.-R. Patapievici se relevă a fi la o privire mai atentă, atunci când autorul recurge la argumentări, o carte pripită, plină de neglijenţe, erori şi false interpretări.

Intervenţia sa în filosofia românească – şi nu numai – trădând un regretabil diletantism, confirmă tocmai „lăutărismul” pe care-l acuză!

În demersul său, H.-R. Patapievici o ia ca reper pe Marta Petreu[ix] şi îi preia afirmaţiile din Filosofii paralele, chiar dacă hazardate şi, mai ales, neargumentate de către aceasta din urmă.

Astfel, una din ideile dragi Martei Petreu, reiterată şi de H.-R. Patapievici, este aceea că cercetarea filosofiei româneşti ar fi neinteresantă pentru specialiştii români în filosofie şi interesantă doar pentru literaţi[x]. Adică pentru însăşi Marta Petreu, pentru H.-R. Patapievici şi pentru „câţiva alţii”, cum ar zice N. Steinhardt.

De unde o asemenea concluzie? Cert este faptul contrar, căci pe lângă cei care se ocupă „profesoral” de filosofia românească, cu mici excepţii şi cei care s-au specializat în filosofie greacă, filosofie universală, logică etc. sunt preocupaţi de filosofia românească. Şi exemple ar fi multe, necunoscute celor doi autori mai sus amintiţi, care de la înălţimea turnului în care s-au retranşat nu pot să vadă până jos!

Astfel, Gheorghe Vlăduţescu a cercetat Filosofia legendelor româneşti (Editura Minerva, 1982), iar nu de mult ne-a dat o sintetică istorie a filosofiei româneşti (Neconvenţional despre filosofia românească, Editura Paideia, 2002). Alexandru Surdu a publicat trei cărţi dedicate filosofiei româneşti: Vocaţii filosofice româneşti (Editura Academiei, 1995), dar şi Confluenţe cultural-filosofice (Editura Paideia, 2002), ca şi Mărturiile anamnezei (Editura Paideia, 2004); Angela Botez a scris Un secol de filosofie românească (Editura Academiei, 2005), dar şi Arhitectura sistemului şi conceptele integrative blagiene (Editura Ardealul, 2006) etc. Vasile Muscă a publicat studii despre D.D. Roşca, L. Blaga, Titu Maiorescu şi Eugeniu Sperantia şi, în plus, o Încercare asupra filosofiei româneşti (Editura Grinta, 2002). Şi lista ar putea continua cu Alexandru Boboc, Mircea Flonta, Teodor Vidam etc.

Suntem, desigur, de acord cu M. Petreu că filosofia românească „trebuie recitită fără prejudecăţi” şi studiată amănunţit şi profesionist[xi], dar din păcate domnia sa se află la mare distanţă de acest nobil deziderat şi pe urmele sale calcă apăsat şi H.-R. Patapievici.

Cel care la 16 ani îl citea pe Kant, la 17 pe Camus şi pe Bergson, pe Leibniz şi Croce etc., care a învăţat limba germană citind pe Nietzsche în original, iar apoi pe Heidegger, nu reţine până la 30 de ani ca repere din filosofia românească decât pe Blaga – ale cărui Trilogii le-a citit şi recitit – pe D.D. Roşca, Anton Dumitriu şi C. Noica, ultimul fiind „descoperit” la 19 ani (deci după Kant şi Nietzsche), prin „broşura de format modest Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”[xii] (corect: române).

Paradoxal este că infatigabilul lector de mare filosofie, adâncit în studiul clasicilor, nu află de apariţia acelei cărţi care va marca indelebil deceniul opt românesc, Jurnalul de la Păltiniş (1983), aşa cum cu 5 ani mai devreme „absentase” de la intrarea în cultura română a cărţii lui Mihai Şora Sarea pământului, care – declară Patapievici acum – „a produs un şoc în lumea culturală românească” (p. 25). Cartea n-a şocat nici atunci, nici azi la a doua ediţie, doar a surprins prin forma dialogală în care era concepută.

Să credem că după 1989, dat fiind darul ubicuităţii cu care pare că l-au înzestrat zeii, H.-R. Patapievici a stat prin biblioteci studiindu-i pe Vasile Conta, Mircea Florian, Aram Frenkian, Nicolae Bagdasar şi alţii?!

În schimb, acum vine să ne demonstreze că nu avem o istorie a filosofiei româneşti într-o carte grevată de erori şi afirmaţii mirobolante, ceea ce denotă precaritatea informării sale.

Astfel, cel care a fost trimis de Societatea Academică Română în 1877 la Moscova şi la Sankt Petersburg pentru a copia manuscrisele lui D. Cantemir este Grigore Tocilescu – care deschide seria exegezelor operei filosofice cantemiriene –, iar nu Alexandru Tocilescu, cum scrie H.-R. Patapievici (p. 176).

Cartea lui Marin Ştefănescu, Filosofia românească (1922), pe care o declară „culturalistă şi inutilizabilă”, nu a fost publicată la Editura Caselor Naţionale (nu exista o asemenea editură), ci la Institutul Grafic „Răsăritul” din Bucureşti. Pe volum se specifică sus, pe foaia de titlu, „Ediţia Caselor Naţionale”, ceea ce este altceva. Nu toată lumea a auzit de „cei doi sau trei” (sic!) matematicieni de geniu pe care i-a dat subcontinentul indian în perioada evului mediu european, cum afirmă Patapievici (p. 30), dar toată lumea ştie că editura este specificată pe foaia de titlu, jos! Apoi, conceptul „culturalist” susţinut de M. Ştefănescu nu este chiar „fantast” cum crede dl. Patapievici, de vreme ce în 1943, C. Noica îl numea „tip generos de analiză filosofică” pledând pentru valorificarea materalului românesc începând cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab.[xiii]

La baza unor erori de datare şi interpretare se află insuficienta informare a lui H.-R. Patapievici, care probabil din grabă nu a avut răgazul necesar spre a se documenta „la sursă” recurgând la intermediari şi perpetuând cu graţie mici erori.

Astfel este cert faptul că lucrarea lui Gheorghe Şincai, Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului nu a trecut prin mâna domnului Patapievici, deşi o ia ca exemplu pentru a-şi susţine ideile. Respectiva lucrare a fost publicată integral în anul 1964, de către Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor care au înzestrat-o cu un substanţial studiu introductiv în care explică şi istoria manuscrisului. Inexplicabil, H.-R. Patapievici face apel la două serioase lucrări de istorie a ştiinţei pentru a data manuscrisul lui Şincai „Helmuth Physica Valahice”: una aparţinând lui Gh. Şt. Andonie („Istoria matematicii în România”, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, 1965) şi alta scrisă de Ştefan Bălan şi Igor Ivanov („Din istoria mecanicii”, Ed. Ştiinţifică, 1966). Deşi lucrarea din urmă datează corect manuscrisul lui Şincai (1804-1808) şi aduce informaţia că prelucrarea după I. Helmuth a apărut integral în 1964, dl. H.-R. Patapievici nu „observă” şi preferă informaţiile probabile din lucrarea lui Andonie.

Deconcertant, ca să fie original, H.-R. Patapievici modifică titlul scrierii lui Gh. Şincai: Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului devine la domnia sa Învăţătură după fire în vederea înlăturării superstiţiei poporului! Şi aceasta deşi citează din două cărţi în care titlul apare corect!

Apoi, să mai amintim că la 1800 istoriografia noastră nu opera cu conceptul de „popor” şi chiar la 1848 termenul era încă nefixat, existând o continuă pendulare între popor ca „gloată”, „norod” şi popor ca „naţiune” (naţie).

Concluzia lui Patapievici este că, întrucât a rămas în manuscris un secol şi jumătate, cartea lui Şincai nu şi-a finalizat menirea – aceea de a „surpa” superstiţiile românilor! Ca şi cum dacă ar fi fost tipărită şi retipărită, chiar şi în mii de exemplare (utopie, desigur!), „Fizica” lui Helmuth (Şincai a tradus 12 din cele 15 capitole ale manualului german) ar fi fost suficientă pentru luminarea unui popor în cea mai mare parte neştiutor de carte! Împărtăşesc cu domnia sa magia Cărţii – acest simbol mai elocvent decât piramidele egiptene – ca şi încrederea în puterile ei sacre. Dar, totuşi…

Se pare că nici cartea, devenită clasică, a lui N. Bagdasar nu i-a fost accesibilă domnului H.-R. Patapievici. Altfel nu se explică grava eroare logică şi cronologică pe care o comite referitor la ea.

La pagina 179, acesta scrie că Istoria filosofiei româneşti ediţia 1940 este reprodusă identic sub titlul Filosofia românească de la origine până astăzi (corect: origini), ca volumul V al „Istoriei filosofiei moderne” din 1941! Deci, H.-R. Patapievici perpetuează ideea eronată că Istoria filosofiei româneşti a lui Bagdasar ar fi identică cu vol. V al Omagiului închinat lui Ion Petrovici!

În realitate, volumul V al Istoriei filosofiei moderne, având subtitlul Filosofia românească de la origini şi până astăzi, cuprinde trei părţi şi are trei autori! Prima şi cea mai extinsă, semnată de N. Bagdasar, este intitulată „Tendinţe, teorii, sisteme” şi are cinci secţiuni: Filosofia pură (Logică, Epistemologie, Metafizică), Estetica, Filosofia dreptului, Filosofia istoriei şi Filosofia culturii. Partea a doua conţine „Sociologia” şi aparţine lui Traian Herseni, iar ultima parte, „Pedagogia”, îl are ca autor pe Ştefan S. Bârsănescu.

Din raţiuni numai de el ştiute, în 1940 N. Bagdasar îşi publică contribuţia sub genericul Istoria filosofiei româneşti, specificând că este un „extras” din volumul V al Omagiului dedicat lui Ion Petrovici. În iunie 1941 Bagdasar publică o a doua ediţie a „părţii” sale. În Prefaţă el motivează noua ediţie prin aceea că prima se epuizase în câteva luni, fapt ce reflecta interesul pentru filosofie la noi cu toată vitregia vremurilor, care însă nu i-a permis răgazul de a aduce necesarele corecţii şi de a o completa. Bagdasar recunoaşte totuşi că a făcut câteva modificări: la capitolul despre P.P. Negulescu – unde se renunţă la câteva pagini,prezentarea acestuia devenind mai săracă – şi la cel despre C. Rădulescu-Motru, unde se introduc câteva pagini în plus, impuse de apariţia lucrării Timp şi destin (1940).

Această a doua ediţie va fi reluată în volumul V al Istoriei filosofiei moderne, iar nu ediţia din 1940, cum crede domnul Patapievici. Iar în ediţia îngrijită de Gh. Vlăduţescu în 1988 este reprodusă tot prima ediţie, din 1940, şi nu cea din 1941, cum iarăşi greşit afirmă autorul nostru – dovadă că nu a consultat cu atenţie cartea lui Bagdasar.

Lecturi superficiale dintr-un domeniu care îi este nefamiliar – şi nu ştim de ce – îl duc pe H.-R. Patapievici la interpretări nu doar fanteziste, ci chiar periculoase, căci, fiind credibil pentru mulţi cititori, le induce cu uşurinţă o imagine deformată asupra unor autori şi opere.

Astfel, la pagina 179 afirmă că până în 1943 (corect: 1942), când a apărut cartea lui Mihail Manoilescu despre „Rostul şi destinul burgheziei române” (corect: româneşti), marele nostru economist „nu mai publicase în româneşte de douăzeci de ani”, întrucât cărţile sale, traduse în multe limbi străine, „nu suscitau deloc interesul publicului cultivat din ţară”, dând impresia că îl citează. Să rectificăm puţin lucrurile, căci spiritul celor susţinute de Manoilescu este cu totul altul.

El nu afirmă că „n-a publicat”, ci, mai mult, că „n-am mai scris o carte în limba românească”, ci doar în franceză şi germană, „publicând în străinătate şi pentru străinătate”[xiv]. Sigur, în altă parte Manoilescu deplânge faptul că este mai cunoscut şi mai citit în alte ţări decât acasă[xv], cărţile sale circulând în Europa şi America, fără a fi traduse şi editate în ţară.

El a scris direct în franceză lucrările Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Secolul corporatismului şi Partidul unic, întrucât subiectele abordate depăşeau interesul local, în schimb era firesc ca Rostul şi destinul burgheziei româneşti s-o scrie în limba română, fiind „o problemă românască de interes limitat”[xvi] şi adresându-se exclusiv publicului românesc!

Nu este însă singurul caz în care Patapievici prezintă deformat ideile autorilor români, doar de dragul susţinerii tezei sale despre lipsa unei pieţe naţionale de idei.

În mod fals prezintă el şi iconoclasta afirmaţie a lui B. Fundoianu din cunoscuta prefaţă la volumul Imagini şi cărţi din Franţa, potrivit căreia cultura română n-ar fi decât „o colonie a culturii franţuzeşti”[xvii], iar literatura noastră „un aport în ce are mai superior la literatura franceză”[xviii]. Este drept că tânărul Fundoianu a scandalizat cu această judecată negativă, dar nu vom găsi nicăieri „concluzia” sa că „oamenii conştienţi din cultura română ar trebui să o abandoneze şi să emigreze în cultura franceză”, cum fantezist susţine Patapievici (p. 13).

Că Fundoianu a părăsit ţara pentru a se stabili în „metropolă” e adevărat, dar câţi n-au făcut-o înainte şi după el, fără să aibă nevoie de un îndemn public!

Pe aceeaşi pagină, puţin mai jos, scriind despre eseul Nu al lui Eugen Ionescu, îl numeşte cu totul inadecvat drept „pamflet teologico-literar” (?!), culpă minoră, în comparaţie cu elucubraţiile pe care le comite în continuare[xix], punând pe seama tânărului negativist idei la care acesta nici nu visa în 1934!

Că H.-R. Patapievici jonglează cu ideile fiind ceea ce Radu Gyr definea cu o memorabilă sintagmă un „scamator cultural”[xx], operând chiar croşete în text doar pentru a-şi susţine afirmaţiile, în fond eronate, ne-o confirmă şi modul în care în citează pe Mircea Djuvara. La nota 5 de la p. 221 pentru a „demonstra” că la noi „Totul se epuizează infertil în comoţia revelaţiei”, prezintă trunchiat o idee ce are alt înţeles la filosoful român al dreptului. Textul complet al lui M. Djuvara este următorul: ”O lecţie a lui Titu Maiorescu despre <Estetica transcendentală> a lui Kant a fost pentru noi o adevărată revelaţie şi ne-a schimbat dintr-o dată perspectiva. De atunci, am mers necondiţionat în această nouă direcţie: am căutat să adâncim spiritul filosofiei lui Kant, lămurind tot mai bine criticismul lui, desprinzând din el ceea ce rămâne viu până azi şi completându-l cu noi aporturi ştiinţifice şi filosofice”[xxi]. Deci, „revelaţia” a fost de bun augur pentru discipolii lui T. Maiorescu întrucât departe de a-i bloca infertil i-a îndreptat spre studiul filosofiei kantiene, M. Djuvara rămânând toată viaţa un kantian.

Cartea domnului Patapievici, interesantă pe planul ideilor generale, denotă o gravă superficialitate când recurge la argumentarea acestora. Faptul nu ne miră, din cel puţin două motive. În primul rând, eseul Despre idei & blocaje a fost conceput în grabă. Or, seriozitatea temei puse în discuţie ar fi impus, fireşte, şi o cercetare de bibliotecă, inclusiv pentru a corecta date şi clişee preluate fără discernământ de la alţii. Neavând timpul – şi probabil nici pacienţa – de a merge la surse[xxii], recurge la subtilităţi calofile care epatează, dar nu conving.

În al doilea rând, filosofia românească n-a fost – din câte ne-am dat seama – niciodată pasiunea şi preocuparea domnului Patapievici, ci mai degrabă un domeniu obnubilat în anii „formării”.

De aici şi până la ceea ce C. Noica numea „lăutărism cultural” nu mai e decât un pas. H.-R. Patapievici pare a vorbi „după ureche” despre filosofia românească. Îi înţelegem îngrijorarea pentru lipsa dialogului la noi, dar îi reamintim, invitându-l la temperanţă, spusele lui Nae Ionescu, transmise nouă de C. Noica: „ce mult trebuie să citeşti pentru ca să nu scrii o pagină anumită”[xxiii].

---

[i] Şi cât am frisonat la gândul apariţiei noului Kierkegaard, după ce Cioran ne lăsase pentru o clipă iluzia că am fi putut avea, cândva, un Kierkegaard al nostru: „Pârvan putea fi – scria marele disperat la câţiva ani de la moartea istoricului – un Kierkegaard român, dacă nu s-ar fi adâncit în săpături şi ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii” (Cf. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, 1993, p. 109).

[ii] Există însă şi unii literaţi care văd în H.-R. Patapievici un mare filosof român! Recent un valoros critic şi istoric literar, Alex Ştefănescu, afirmă despre eseistul nostru că „are o operă filosofică de mare anvergură” („Ziua de duminică”, 25 ianuarie, 2008, p.2).

[iii] Spre exemplu Ochii Beatricei (2004) s-a vândut în câteva zeci de mii de exemplare. Să credem că există atât de mulţi cititori români (azi, cartea este tradusă şi publicată în limbile italiană şi spaniolă) doritori de a şti „cum era cu adevărat lumea lui Dante?”. Sigur, în anul 1936, la apogeul interbelicului românesc, C. Noica exagera când afirma că la noi n-ar fi decât „cincizeci de cititori serioşi de filozofie” (Vezi Moartea omului de mâine. Publicistică III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 242), cum la fel de exagerat ar fi să credem că în urmă cu douăzeci de ani aveam 42.000 de heideggerieni – tirajul vândut rapid din Heidegger!

[iv] Un exemplu formal al acestei superficialităţi ni-l oferă receptarea penultimei sale cărţi publicate, Discernământul modernizării (Humanitas, 2004). Astfel, timp de trei ani, pe pagina a doua a revistei Idei în dialog apărea – la prezentarea lui H.-R. Patapievici lucrarea cu titlul Discernământul modernităţii, ceea ce este cu totul altceva! Aceeaşi eroare – reluată şi pe pagina a doua a ultimei sale apariţii, Despre idei şi blocaje – au comis-o şi Marius Vasileanu (vezi „Adevărul literar şi artistic” din 27 dec. 2005, p. III) şi Solomon Marcus (vezi Întâlnirea extremelor. Scriitori – în orizontul ştiinţei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 222).

[v] Problema continuităţii în filosofie este eronat pusă de către G. Liiceanu şi H.-R. Patapievici. Cum să-l continuăm pe Vasile Conta? Cum să „preiei” recesivitatea lui Mircea Florian? Sau să duci mai departe teoria blagiană despre diferenţialele divine?

Încă L. Blaga prevenea că „în filosofie te poţi angaja pe o linie oarecare numai când linia mai permite un adaos” şi, totodată, că fiecare gânditor îşi asumă sarcina „să gândească el însuşi încă o dată lumea de la început”. Vezi L. Blaga, „Despre viitorul filozofiei româneşti”, „Saeculum”, Sibiu, An I, nr. 1, 1943, p. 15

[vi] Vezi Viorel Cernica, articolul amintit, în „Noua Revistă Română”, nr. 1-2, ian-febr 1997, p. 229. Să reţinem faptul că, deşi venea de la un avizat istoric al filosofiei româneşti, articolul lui V. Cernica a fost refuzat de revista 22, deşi era conceput ca o replică la articolul publicat tot acolo de H.-R. Patapievici – ceea ce reconfirmă lipsa de interes, la noi, pentru dialog.

[vii] Ibidem, p. 231

[viii] A se vedea în acest sens cărţile semnate de Vasile Muscă (Filosofia ca istoria filosofiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002) şi Adriana Neacşu (Filosofia istoriei filosofiei. Problematici şi concept, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005).

[ix] În Anexa IV a cărţii, în care enumeră istoriile filosofiei româneşti publicate (omiţând pe cele datorate lui Gheorghe Cazan, Costică Brădăţan, Gheorghe Vlăduţescu, Vasile Muscă etc.), comite o afirmaţie care frizează nostimada (ca să folosim o expresie a lui Arşavir Acterian): „Marta Petreu a dat cele mai solide studii de filosofie românească” (p. 192)! Chiar aşa să fie oare? De când sunt Caragiale, E. Ionescu şi chiar Cioran filosofi, mai ales într-o filosofie care nu are istorie? Se pare că H.-R. Patapievici n-a auzit de contribuţiile lui Marin Diaconu, Gheorghe Cazan, Dora Mezdrea, Adrian Michiduţă, Constantin Şchifirneţ etc., care ne-au dat serioase monografii, ediţii de opere, biobibliografii, antologii de filosofie românească! Truditori competenţi în filosofia românească, cei enumeraţi mai sus nu trăiesc din filosofie, ci pentru filosofie, ca să folosim distincţia operată de Schopenhauer. Tocmai de aceea ei sunt eludaţi de ceilalţi care se bucură de recunoaştere, faimă etc., neacoperite însă de operă.

[x] Vezi Marta Petreu, Filosofii paralele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 6.

[xi] Ibidem

[xii] A se vedea Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii. Eseu asupra formării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.74.

[xiii] Cf. C. Noica „Pentru o altă istorie a gândirii româneşti” în Saeculum, Sibiu,An I, nr. 2, martie-aprilie 1943, pp. 38-57. Cu acest concept vor opera însă în aceeaşi perioadă şi Grigore Popa, Ion Zamfirescu şi chiar L. Blaga.

[xiv] Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, ed. de C. Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 1.

[xv] Iată ce scrie el în Memoriile sale: „în România, Manoilescu este socotit out-sider, ca diletant ultra ştiinţific, pe care aproape niciunul dintre economiştii de catedră nu este în stare să-l citească şi să-l înţeleagă în matematicismul lui”. Cf. Mihail Manoilescu, Memorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. II, pp. 237-238.

[xvi] Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Op. cit., pp. 1-2.

[xvii] B. Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa, în idem Imagini şi cărţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 25.

[xviii] Ibidem, p. 16.

[xix] Reţinem aici doar ideea că avem o cultură de „second hand” pe care ar trebui s-o abandonăm, dând însuşi exemplul lui Eugen Ionescu, care a părăsit-o (pp. 13-14). Cine mai are astăzi naivitatea să creadă – ca domnul Patapievici – că Eliade, Cioran, Ionescu au părăsit în anii ’40 România doar pentru a se strămuta într-o mare cultură, nemulţumiţi de cultura română „aproape inexistentă”?!

[xx] Radu Gyr, Scamatorul cultural în „Curentul. Magazin literar”, An I, seria a doua, nr.46, 18 februarie 1940, pp.1,6.

[xxi] Mircea Djuvara,”Precis de filozofie juridică” în idem,Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, Bucureşti,1997, p. 179.

[xxii] Că H.-R. Patapievici nu recurge la sursele directe şi că „citeşte” deformat ne-o probează şi nota 28 de la pagina 276. Aici el ne „citează” un articol al lui I. Brucăr intitulat „Oltenismul şi hegelianismul lui C.R.-Motru”, apărut în revista România literară din 5 noiembrie 1932. H.-R. Patapievici citează după cartea fundamentală a lui Brucăr Filosofii şi sisteme, unde articolul este doar amintit (reprodus este în cartea lui Brucăr Cadenţe filosofice din 1934). I. Brucăr este aici neglijent şi redă greşit numărul de revistă la pagina 68 (30) şi corect (38) la pagina 114. Evident, cum ne-a obişnuit deja, H.-R. Patapievici îl dă bun pe primul, cel greşit de Brucăr.

În loc să ne amuze – cum şi-a propus autorul – nota aceasta ne confirmă impresia că H.-R. Patapievici este omul în care dorinţa de a epata nu doarme niciodată.

[xxiii] Vezi Constantin Noica, „Nae Ionescu şi spiritul de şcoală”, în „Convorbiri literare”, Anul LXXVI, 1943, p. 354. Peste trei decenii, în 1973, Noica îşi aminteşte puţin altfel, sensul fiind însă acelaşi: „În definitiv, cât de multe trebuie să ştii ca să nu spui anumite lucruri”. Vezi C. Noica, „Modelul Cantemir în cultura noastră. Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spirituale în cele trei ţări româneşti”, în Viaţa Românească, Anul LXXXVIII, ianuarie 1993, Nr. 1, p. 7.