~Lucia Olaru Nenati: „Taifas la umbra arborelui cu perfuzii“

În salonul cel mic este lumină destulă, plăcută, venind ziua de la soarele ce intră generos prin ferestrele largi cît peretele, seara de la lămpile de neon ce nu se zgîrcesc a scălda fiecare colţişor într-o plăcută atmosferă de pace, de ocrotire. Căci acesta este cuvântul potrivit să desemneze starea ce domneşte în acest salon, ca şi în cele de alături, de pe secţia de spital condusă de Profesorul  Ganea. Ştiinţa lui de carte, multă şi îndelung exersată, autoritatea naturală ce-l scuteşte de eforturi pedepsitoare, experienţa de o viaţă cu bolnavii ca şi vrednicia specific bucovineană fac ca Profesorul să fi căpătat o oarecare ubicuitate, căci îl găseşti în acelaşi timp în mai multe – şi toate importante – arii de activitate. E parcă mereu prezent aici în spital, ştiind foarte bine situaţia şi boala fiecărui internat,  scop în care în ziua de luni toţi noii internaţi se adună la o coadă – precum cele de altădată la lapte sau caşcaval – şi după ce aşteaptă răbdători cam la un metru distanţă unul faţă de altul, intră fiecare în biroul lui, dirijaţi fiind de un tînăr şi foarte bine dresat rezident. Acolo, înăuntru, are loc o discuţie tet-à-tet  în care doctorul află şi ce scrie în hârtiile bolnavului  şi deci ce trebuie să facă în continuare, dar şi  ce are acel om  în gîndurile  şi-n ascunzişurile lui şi  la ce îl ţin puterile.

Apoi, de-a lungul săptămânii se aplică cele decise de profesor şi notate în fişe prin diferite semne, oarecum cabalistice, şi înţelese  – dar executate  întocmai şi la timp! – doar de  subordonaţii săi care-i   traduc ordinele  în fapte.  

 Aşa că Profesorul poate fi în acel timp oriunde, la catedra universitară, transmiţând studenţilor ştiinţa sa care se duce astfel până în fundul ţării, în policlinici şi-n dispensare şi-n cabinetele medicale locale unde fiecare aplică ce-a învăţat de la profesor. El mai poate fi găsit  la cabinetul său particular unde pot veni cei, contra unui cost considerabil,  ce-şi permit şi doresc să aibă parte de o mângâiere pe creştet mai afectuoasă sau nu au trimiterea legiuită, adică tradiţionala „recomandaţie”; la fel de fel de comitete şi comiţii dar, din când în când şi destul de des, şi pe la felurite întruniri internaţionale, la Paris, Berlin sau Oslo, unde se adună specialiştii domeniului şi-şi pun laolaltă barbă lîngă barbă şi chelie lângă chelie ca să mai desluşească ce  mai poate face respectivul  maţ ce defineşte domeniul, adică  să descâlcească încă vreo câtime din  căile Domnului ascunse în trupul omenesc.

Ba se pare că Profesorul mai are şi o bogată şi palpitantă viaţă personală din care se cunoaşte doar aspectul conjugal  cu nevastă tînără şi frumoasă, foarte răsfăţată şi  de toate poftitoare.

Aşadar avem un personaj  emblematic, matcă a unui stup bogat şi zumzăitor  spre care se îndreptă  oricine se îmbolnăveşte de vreo boală a respectivului maţ emblematic şi, fiind din metropolă ori dintr-un depărtat sat din munţii huţulilor, ştie rapid calea la propriu şi la figurat pe care trebuie să meargă  ca să ajungă la Meşterul ce-l poate drege. Şi pentru că ochiul lui versat,  aruncat asupra trupului suferind, detectează boala fără  greş cu ajutorul multor aparate de ultimă generaţie tehnică, dar parcă şi fără de ele! oamenii simt încrederea, acea uriaşă temelie pe care se sprijină orice lucru valid, realizat, ce aduce deopotrivă prestigiul lui şi liniştea bolnavului.

De aceea în saloanele lui persistă senzaţia de ocrotire căci aici nu prea întâlneşti oameni disperaţi de neclaritatea bolilor suferind în continuare de febre neexplicate, gata să-şi adune boarfele spre a merge la alt spital, la alt Profesor, la altă scăpare, căci acesta nu le dă de capăt. Dimpotrivă, verdictele sale sunt sigure şi rapide şi prin asta liniştitoare. El ştie sigur când şi cum se poate trata acea boală, dar şi când trebuie operată numaidecât. Sigur că sunt şi cazuri complicate de oameni bolnavi de mai multe feluri de boli cu complicaţii şi din care doar una e de resortul lui . Dar şi atunci face toate investigaţiile şi cată a rezolva cât se poate.

Numai suferinţele sorţii şi sufletele oamenilor care provoacă acele boli nu le poate rezolva că e doctor, nu popă şi nici popă de-ar fi ce-ar reuşi  să facă în hăţişul încâlcit al destinelor.

*

Iată, în patul de lângă geam stă o femeie încă vârtoasă, cu o frumuseţe aspră, fără veselie în ochi. A vândut vaca de acasă, de la ţară,  din satul înalt crescut pe obcinele Bucovinei şi a venit la spital să-şi rezolve bolile. Dar merge greu căci în ciuda multelor medicamente tensiunea nu-i scade, stă  mereu peste valorile normale şi o ţine trează noaptea provocându-i sufocări, palpitaţii rebele, dureri în piept. Cînd doctoriţa de salon îi prescrie analize şi investigaţii, ea cere mai multe şi mai scumpe iar când aceea îi spune cam de sus,  privindu-i  aspectul sărăcăcios, că acele analize sau proceduri costă mult, ea se sumeţeşte şi răspunde ridicând bărbia în sus: „Am bani!” încât decalajul dintre impresia pe care  o produce aspectul ei şi această afirmaţie trufaşă stârneşte mirare.

Apoi, în lungile seri de şedere, de locuire în acele paturi alături, una lîngă alta, femeile se simt mai apropiate, limbile se dezleagă, sufletele se descarcă şi astfel se uşurează parcă adăugîndu-şi fiecare povestea sa în substanţa comună a confesiunii tuturor.

Femeia de la geam spune că e poştăriţă  într-o comună din zona înaltă a Bucovinei, cea cu păduri şi pâraie iuţi şi cu păstrăvi de argint viu, cu fâneţe aromate de ambrozia zeilor sub soarele verii. Dar ea n-are timp să vadă peisajul divin pe care-l vede călătorul ce se extaziază de proporţia numărului de aur ce domină parcă orice alcătuire din Bucovina. Ea se mişcă atât de iute pe bicicletă, ducând din poartă în poartă scrisorile, coletele, ziarele şi pensiile oamenilor, ba mai are de grijit şi de gospădăria sa, cu acareturi, pământ, animale, adică toate cele ce fac parte din acest univers rustic ce se autogenerează din vechime .

Dar marea ei suferinţă care i-a închis lumina  de pe chip şi i-a asprit trăsăturile de munteancă altădată frumoasă este necazul cu fiul ei mijlociu. Aici se opreşte şi plânge deodată cu lacrimi mari, instantaneu  izvorâte, dar fără hohot, de parcă ar fi dat anevoie la iveală o uriaşă presiune pe care o ţinea ascunsă   în sine să nu i-o ştie, sau s-o vadă nimeni, de parcă i-ar fi fost ruşine cu ea.

Băiatul ei avea 19 ani şi mergea vara la cosit pe fâneaţa de sub pădure, harnic ca orice fecior de gospodar bucovinean, mai ales că mamă-sa era vădană de ani mulţi şi ei, băieţii, o ajutau cu toţii să rezolve cele necesare gospodăriei. Intr-o astfel de zi a venit un vecin şi i-a spus mai pe ocolite că feciorului i s-a făcut rău şi a căzut din picioare  şi că acum  a fost adus jos la dispensar. Incapabilă să creadă sau să înţeleagă ce se întîmplă, ea a alergat cu basmaua căzută de pe cap şi cu coada despletită din creştet, înspre locul cu pricina unde  a văzut şi a aflat ceea ce nu se putea crede nici văzând cu ochii. Fecioraşul ei cel frumos şi subţire, abia ieşit din copilărie, din acel timp în care a fost mereu al ei şi a ascultat-o şi i-a  fost sub ochi cu fiecare lucru petrecut în zilele vieţii lui de copil, apoi de adolescent, acum era întins acolo, pe canapeaua de muşama verde din acel cabinet de ţară şi nu înţelegea de ce nu se mişca, nu-şi revenea. Se învârteau cu  toţi în jurul lui, asistenta, oamenii care l-au adus, cei ce l-au văzut cosînd fâneaţa şi apoi, încălzit de soare,  bând apă rece din izvor,   iar după asta căzând secerat de parcă cineva l-ar fi tăiat pe el cu  coasa în locul fânului sau laolaltă cu acesta.

Mamă-sa a venit aproape de el, l-a scuturat, l-a strigat, s-a agitat, să vină cineva, să facă ceva, adică să anuleze cumva această realitate imposibilă ajunsă din greşeala cuiva în planul faptic al vieţii lor pînă atunci obişnuite, monotone, liniare şi previzibile. Dacă ar fi ştiut alfabetul operaţional al computerelor, cel ce tinde să concureze din ce în ce mai mult cu existenţa reală, impunându-şi lumea lui virtuală, ar fi ştiut că ceea ce doreşte este să apese tasta DELETE, pe această ultimă secvenţă întâmplată din eroare de sistem în viaţa ei. S-o înnegrească cu mouse-ul şi s-o anuleze în acest fel făcând-o să nu mai existe iar viaţa să decurgă în continuare din punctul în care fecioraşul ei cu tuleie de ciobănaş mioritic ca spicul grâului, să cosească mai departe, cuminte, până ce termină postaţa de sub pădure apoi să adune fânul în căpiţe aromate şi să vină acasă  seara obosit  iar ea să-i pună dinainte strachina de lut smălţuită cu cocoşi verzi, plină-ochi cu mămăligă şi chişleag ori talgerul cu tocinele fierbinţi  iar el să mănânce liniştit mai povestindu-i câte ceva din ce-a mai gândit, din ce-a mai văzut, pe a lui Cutare mergând la stână după caş sau pe cutare beat ziua în amiaza mare şi apoi mergând la culcare în cas-ce-mare că acolo e mai răcoare vara.

Dar în viaţa reală nu se poate tasta DELETE ori ea nu aflase încă de asta şi poate din această cauză n-a mai putut face nimic decât să îndeplinească toate cele cuvenite ritualului de înmormîntare a unui fecior nenuntit, cu brad împodobit şi car cu boi cu ştergare în coarne, cu patru popi frumos cântători, cu praznic bogat cu colivă şi plăcinte şi şi pomeni nezgârcite, făcând toate cu o concentrare de necrezut, cu o tărie de care nu s-ar fi crezut în stare.

Apoi viaţa ei a curs mai departe, deşi ciungă de o parte a sufletului său, iar ea a grijit mai departe de casă,  de ceilalţi copii ce i-au rămas,  de scrisorile şi pensiile oamenilor pe care trebuia să le ducă până în poieni cu casele singuratice şi pe drumuri de munte unde nu o dată pândeau pericole şi potenţiali răufăcători. A trebuit să înveţe a îngropa această uriaşă durere nedizolvată în nimic, a învăţat să nu se mai gândească şi să nu mai plângă dar asta i-a cules parcă lumina din ochi cu tot cu lacrimile secătuite şi i-a asprit chipul croit frumos din născare, încât cine o vede pentru prima dată acum o consideră o femeie aspră, nesentimentală, cu care e bine să nu te întinzi la vorbă sau cu atât mai puţin să te iei la ceartă. Dar  în zilele de sărbători când stau cu toţi la masă, ea şi copiii ceilalţi şi rup dumicate de pască sfântă cu brânză şi ciocnesc  ouăle închistrite, de-o frumuseţe neasemuită cum numai pe acele locuri se pot găsi, ea se încruntă şi varsă un strop de holercă pe pământ  de sufletul fecioraşului, al gospodarului ei plecat şi mai de multă vreme în deal la popa,  dar şi pentru încă cineva despre care nu vorbeşte, dar în gândul ei încearcă să-l îmbuneze pentru lucruri aprinse şi pline de patimă petrecute în anii tinereţii când nu se gândea cum toate se plătesc din greu în anii vieţii şi nimic nu rămâne ascuns ori pierdut, ci totul se răzbună de nici nu poţi spune cuiva pentru ce se întâmplă asemenea lucruri cumplite, dar despre care numai ea ştia prin ce le-a meritat.

Nu putea vorbi nimănui despre acele lucruri care parcă s-au întâmplat alcuiva, nu ei, sau dintr-o altă viaţă pe care nu are cu ce o lega de aceasta. O viaţă în care ea era de o pasiune dezlănţuită, de necrezut şi aştepta seara pe la capetele drumurilor spre pădure ori sus sub poala codrului să treacă El, bărbatul care i-a aprins sufletul şi mai ales, trupul cum nu făcuse nimeni niciodată, în nici un caz bărbatul ei legiuit, luat cu cu cununie, cel cu care se culca după rânduiala lăsată din vechime, cuviincios, fără aprindere a trupului, doar cu o oarecare plăcere stârnită de faptul că vedea că lui îi plăcea să se afunde în ea, s-o cuprindă, s-o scuture ritmic cu iureşul lui iute consumat. Şi-apoi era un om bun, muncitor, blând care nu făcea nimc rău, nu  o bătea cum făceau atâţia dintre bărbaţi muntelui, iuţi la treabă dar şi la mânie. Al ei era pâinea lui Dumnezeu şi se purta frumos şi cu copii şi era gospodar cu avutul lor şi deci pacea şi liniştea ar fi trebuit să-i ajungă şi s-o mulţumească.

Dar pasămite, nu-i după voia omului ci după voia sorţii care are treburile ei neştiute iar această soartă i l-a scos în cale pe Celălalt, nici măcar mai tânăr, mai frumos ori mai bogat ori mai bun decât omul ei legiuit. Dar era în  el ceva mai altfel, cumva de neexplicat, care o înnebunea numai când o privea, o făcea să-i tremure carnea pe ea şi să simtă ceva ce nici nu ştia că există, deşi avea deja copii. Simţea cum i se deschide trupul ca o floare în lumina soarelui şi dorea cu toată fiinţa ei trupul celuilalt, atât de puternic, încât nici nu se mai ruşina. Il pândea pe cărări de munte şi-l atrăgea în hugeaguri umbrite, aţâţându-i pofta, stârnindu-l cu gesturi şi cuvinte, mai mult ea decît el, care deşi o dorea şi se simţea stăpân când o poseda trufaş şi împlinit în mândria lui de bărbat, nu voia să facă el ceva pentru a o ademeni. Sau nu prin cuvinte, ci doar prin acea forţă a sinelui pe care ştia că o are şi care răspândea o chemare nevăzută dar mai tare decât orice asupra acelor femei pe care el şi le dorea să fie ale lui. Şi pe ea o dorise de cum o văzuse pentru că o simţea puternică şi abraşă şi nu se uita la nimeni, nici în dreapta nici în stânga, ci-şi vedea de treaba ei cu o stăpânire de sine umilitoare pentru un om cu puterea lui de subjugare. Si-atunci a început s-o dorească şi apoi parcă ceva şi mai mult, s-o iubească în felul său, bucurându-se de căderea ei în stăpânirea lui, atât de deplină, de fără apărare. Făceau fel de fel de scenarii ca să se poată întâlni fără să-i ştie lumea cea atoate ştiutoare într-un colţ atât de îngust în care toţi ştiu totul despre toţi. Ea era creierul care inventa pretexte şi ocazii şi motive pe care le rostea fără să clipească măcar, oricui trebuia să emită o justificare. Şi se întâlneau pe la stâni părăsite, prin poieni însorite dar ascunse în huceaguri de codru, prin căpiţele aromate de atâta soare strâns pentru frigul iernii, arome care îi înnebuneau şi mai mult, îi făceau să se simtă în afara lumii, într-o irealitate răvăşitoare, în care dulceaţa împreunării trupurilor era ceva de  de neimaginat, o beţie pe care nici o băutură n-ar fi putut să le-o dea. Au trăit ca în rai o vară întreagă simţind o fericire ce nu se poate bănui din afara ei, despre care nu auzise niciodată de la cineva să o povestească. Era o nebunie, ceva ce numai cel negru şi batjocoriotor cu sufletele oamenilor putea s-o inventeze. Dar ei ar fi dorit să nu se mai termine, să ţină veşnic.

Numai că nu trăiau în afara lumii ci înlăuntrul ei, într-un sat mic şi închis în sine, chiar dacă răsfirat pe crestele dealurilor şi pe coturi de pădure. A aflat până la urmă cealaltă, femeia lui şi a început să-i urmărească, să le ţină calea, s-o ameninţe, să facă scandal. Atunci au început să se dezmeticească,  să se gândească la viitorul patimii lor, căci patimă era de parcă le-a fi făcut cineva farmece ca să se joace cu sufletele lor. El a zis până la urmă se despartă fiecare şi să se ia unul cu altul, ori să fugă amândoi în lumea largă, suindu-se într-o zi pe platforma vreunei basculante ce aducea lemne de sus, din munte. Şi ar fi fugit cu el cu ochii închişi numai să-i fie alături, să-l simtă apropindu-se de ea, adulmece mirosul hainelor, mai plăcut decât orice aromă, să-l vadă apropiindu-se încet şi privind-o adânc în ochi, să-l simtă intrând în ea ca ploaia în pământ, aducându-i o fericire care o făcea să ţipe ca de durerea naşterii…

Dar existau copiii ei, mici şi cuminţi şi nevinovaţi, de care cine ar fi avut grijă dacă ea fugea pe platforma basculantei undeva, în lumea largă? Şi era el, omul ei cel blând şi cuminte care nu făcuse nimic rău în viaţa lui şi-şi vedea de treabă pe lângă casă ca şi până atunci şi nu lăsa să se vadă dacă a înţeles ceva din toată această patimă ce i-a invîrtejit ca un viscol nevasta. Privindu-l i se rupea sufletul de mila şi de tristeţea lui, cum să-l lase singur, cine–i va mai avea grija, cine-i va pune blidul cu mâncare şi cămeşa curată şi palma pe frunte când îl durea capul?  Dar chemarea celuilalt era ca un vifor ce nu se lăsa împiedicat de nimic, smulgea totul din cale. Şi au fost gata-gata într-o bună zi, cu bocceaua pregătită, să se suie pe basculantă şi să plece în lumea largă. Dar n-a putut. Erau atât de nevinovaţi cei de acasă care nu ştiau nimic şi ar fi trebuit să afle deodată că ea, mama şi femeia casei, a plecat în lume cu unul, fără să se uite înapoi. Şi asta i-ar fi doborît… Dar n-a putut să plece poate şi din cauză că   cealaltă, femeia lui, a blestemat-o la biserică, dar şi cu ajutorul babei Frosa din deal, cea care ştia să facă farmece şi lega laptele la vite,  să nu aibă parte niciodată de el şi nici de nimic de la el…

Şi n-a mai aplecat.  S-a întors din drum când maşina era oprită, dar încă mai huruia  motorul şi el se urcase pe paltformă şi întindea mâna să-i aburce şi bagajul ei. Atunci s-a oprit deodată, de parcă s-ar fi întrebat ce face, unde se duce şi ce-or să facă cei de acasă, cine o să mulgă vaca şi o să spele copiii… Şi l-a lăsat cu mâna întinsă şi a plecat încet, încet acasă, dosind bocceaua într-un colţ şi neştiind vreodată dacă omul ei a aflat sau nu despre aceste lucruri.

Peste un timp a simţit că era grea. A vrut să dea copilul afară dar n-a avut inimă s-o facă. A dorit să păstreze măcar aşa ceva de preţ de la El, bărbatul vieţii sale, al unei alte vieţi pe care nu ştia dacă a trăit-o cu adevărat sau a visat-o cândva şi pe care ar fi putut s-o poarte cu ea în suflet cu ajutorul acelui copil. Şi l-a născut pe fecioraşul ei frumos şi mlădios care semăna cumva la chip cu tatăl său pe care nici măcar nu l-a mai întâlnit vreodată…

Mângâindu-l  aşa cum sta acolo, pe canapeaua de muşama din cabinetul medical  şi-a amintit deodată  de ceva ce uitase de multă vreme. A auzit parcă în urechi glasul prin de vrajbă a acelei femei părăsite de bărbat de-a nu avea parte de nimic de a el…    

Acum, în patul de spital,  unde a adus-o tensiunea şi durerea mult ascunsă, plânge din belşug şi cu un fel de bucurie că are voie parcă, în sfârşit, să plângă pe săturate, cum nu mai făcuse până acum, în toţi anii scurşi de la acea întâmplare pe care nici acum parcă n-o poate crede.

*

Acum e rîndul femeii din patul de mijloc să vorbească.  De fapt, ea se foia de multă vreme şi tot spunea câte ceva şi se vedea de prima dată dorinţa ei de a comunica cu cei din jur, de-a face să se ştie greutatea ei de pe suflet.  Aşa că vorbeşte cu uşurinţă şi cu satisfacţia de-a i se da rândul la cuvânt, dar evident şi cu speranţa de a primi şi vreun sfat sau vreo alinare.

Ea are un altfel de necaz, de o natură mai complicată. De ani de zile se teme să iasă din casă, să meargă undeva, să pornească vreo activitate  ce i-ar solicita energie, iniţiativă şi, mai ales, doamne fereşte, să audă sau să vadă o înmormântare. Are  o fobie  teribilă are faţă de aşa ceva, dar şi faţă de orice lucru ce ar însemna o agonie, un sfârşit. Aşa că nu mai poate munci, a renunţat demult la serviciu şi stă numai în casă în orăşelul ei de provincie ponosit. S-a despărţit şi de bărbatul ei cu care a dus o viaţă grea din totdeauna, cu beţii, cu bătăi şi umilinţe, îndurate fără crâcnire şi fără cea  mai mică încercare de a opune rezistenţă, de a le opri. In acest fel le-a stimulat parcă, le-a făcut să devină cutumă, modus vivendi obişnuit.

Căci ea  stătea acasă şi-şi creştea copiii, două fete bune şi frumoase, făcea mâncare, bună, gustoasă, cum fac gospodinele noastre, de se miră străinii când ne gustă bucatele,  de cât de gustoase şi rafinate sunt, deşi cele care le gătesc, femeile românce, nu-s prea conştiente că e ceva deosebit în ceea ce fac. Călca şi spăla  lucrurile casei, în primul rând hainele bărbatului său care trebuia să fie mereu îngrijit şi apretat că aşa e datul bărbaţilor însuraţi. Daca îi rămânea timp după toate astea, privea la televizor filme cu poveşti de dragoste, telenovele sau altele, dar se trezea visând la destinele personajelor văzute în film, mai ales la cele feminine, înconjurate de dragoste, iubite şi dăruite cu flori, bijuterii şi, mai ales, cu multă atenţie şi politeţe afectuoasă. Se trezea ea însăşi în rolul acelor femei, neapărat frumoase, bine îmbrăcate şi coafate strălucitor şi se gândea ce o să răspundă bărbatului iubit când acesta va veni să-i ofere un buchet uriaş de trandafiri şi inelul său de logodnă…

 Apoi când bărbatul ei venea  de la lucru,  ea tot spera  mereu că de astă dată lui o să-i placă mai mult ca oricând ceea ce a gătit ea, cum a aranjat de frumos toată locuinţa – un modest apartament din blocurile patriei – şi ce apretate stăteau cămăşile lui pe umeraşe. Tot spera că el o să le vadă, în sfârşit, şi o să-i spună zâmbind „mulţumesc” ori un alt cuvânt care să-i încălzească sufletul de bucuria  atât de dorită a răsplatei pentru munca şi răbdarea şi devotamentul ei, aşa modest cum era.

Dar el nu găsea niciodată acel cuvânt, acea căldură şi duioşie pe care o aştepta ea cum aşteaptă pământul ploaia. Venea mereu încruntat aprioric, cumva profesional, de parcă profesia de soţ includea, inerent şi obligatoriu, şi atitudinea nemulţumită şi mereu exigentă,  cârcotaşă. Mânca automat, mai ales dacă era deja băut, ceea ce se petrecea foarte adesea, fără să spună nimic şi, în cel mai bun caz se culca, de multe ori încălţat şi cu hainele pline de noroi, peste aşternutul curat, alb, brodat cu ciucuri şi dantele candide. Ea îl  descălţa, îl dezbrăca anevoie, ca să nu-i murdărească prea tare aşternutul alb ca laptele. El mârâia arţăgos ori, dacă nu era chiar de tot beat, o apuca cu mâna de mijloc şi o punea pe pat bâjbâind-o precipitat prin fuste şi căutându-i ascunzişul cald unde se înfigea fără măcar să se trezească  şi fără să se asigure că nu sunt copiii prin preajmă să-i vadă împreunându-se. Nici vorbă de tandreţe, de dragoste – ce vorbă nepotrivită în cazul acelei îndeletniciri a lor, a face dragoste! Nimic nu amintea de numele acestui sentiment, totul era doar o trezire animalică a organului său animat sub impulsul alcoolului ce trecea prin acea zonă a trupului sau şi acţiona stimulator creindu-i nevoia organică de-a se elibera de presiune, asemănătoare altor nevoi organice de prin preajmă. Tot din acelaşi  registru jos făcea parte şi asta. Iar ea trebuia să se supună, să rabde intrarea lui în ascunzişul trupului, să-i susţină greutatea râgâitoare, amirosind a alcool prost, gâfâitul scuipător cu zgomot progresiv ca grohăitul unui râmător, sacadat, tot mai repede, mai repede, accelerându-şi  mişcarea pântecului intrat prin prelungirea lui  în pântecul ei supus.

După ce se elibera de presiune, maculând-o cu dejecţiile lui, adormea iar pe loc, instantaneu, aşa  descheiat şi murdar, cu mădularul moale ploştit pe o parte. Ea trebuia să-l şteargă, să-l încheie, să-l învelească şi să suporte totul cu răbdare. Dar dacă cumva erau fetele prin preajmă ori cine ştie ce alt motiv, poate chiar cel biologic şi nu-l  putea accepta şi-l respingea, atunci el devenea deodată furios, se trezea deodată, palid şi fioros, cu o privire de gheaţă şi începea s-o lovească şi s-o înjure, eliberându-şi astfel energia sexuală neeliberată pe calea de jos. Ea suferea oricum şi dacă  o bătea şi dacă  o călca precum un cocoş pe o găină fără glas.     

 Apoi fetele au crescut cum–necum, chiar în această atmosferă apăsătoare cu care mama lor se obişnuise dintotdeauna şi nici nu se gândea să facă ceva ca s-o schimbe. Au învăţat la şcoli iar cea mare a plecat în Italia unde a găsit un serviciu bun şi o familie de oameni care o găzduiesc şi-i arată multă încredere şi admiraţie pentru vrednicia ei, ba chiar un pretendent ce se învârte insistent în preajma ei părând a avea gânduri serioase. Dar ea încă nu e pregătită să se mărite, să piardă libertatea pe care tocmai şi-a dobîndit-o, scăpând din infernul de acasă şi manifestându-şi capacitatea ei de a acţiona pe cont propriu în lume. Şi-apoi, însăşi ideea de căsătorie o oripila şi-i evoca automat scenele pe care le-a văzut din copilărie şi le-a asimilat cu aceasta.

Apoi, venind acasă într-o vacanţă, fata s-a sfătuit cu soră-sa –  şi aceasta mare deja – cu serviciu bun şi salariu mulţumitor şi au decis că, gata, s-a terminat, nu se mai poate, nu-i posibil ca o femeie de pe acest pămînt şi din acest secol să trăiască aşa cum trăia mama lor, care, paradoxal, în ciuda acestei vieţi de sclavă şi a fobiei care o împiedica să iasă din casă de mulţi ani, rămăsese tânără şi frumoasă încât părea a fi, nu mama, ci sora lor mai mare. Aşa că au decis ele pentru ea şi i-au comunicat că gata, trebuie să semneze actele de divorţ de care se îngrijesc ele şi că tatăl lor va primi bagajul făcut din care nu va lipsi nimic trebuitor, nici haine, nici plapumă, nici farfurii, decât că va trebui să plece altundeva să-şi facă mendrele, nu în casa asta care are dreptul să se aerisească de mirosul lui apăsător.

Mama lor nu  era deprinsă să decidă nimic singură, ci obişnuită doar a se supune, iar ele manifestau voinţă fermă, decizie şi autoritate, aceea pe care o au unii oameni de a-şi impune voia lor altora care n-o au şi se supun automat primilor. Aşa că a semnat actele fără să replice nimic ba a şi contribuit, dar cam cu  mâna altuia, cum se spune,  la facerea bagajului, atunci când s-a terminat procesul de divorţ şi el a fost silit să plece în altă parte. De fapt, el nici nu s-a trezit bine din starea cronică de beţie şi a acţionat tot automat, supunându-se, fără să aibă timp să înţeleagă ce i se întîmplă. Tot fetele i-au găsit şi lui o gazdă decentă undeva ca să nu-l lase de izbelişte pe drumuri, că totuşi era tatăl lor şi apoi şi-au văzut de treaba lor. Cea mare a plecat înapoi în Italia la viaţa ei de acolo iar cea mică a rămas să trăiască în casă cu mama lor. Dar în ciuda vizitelor la doctori şi tratamentelor medicale serioase, mama lor nu-şi revenise, nu putea să plece singură nici după o pîine căci o apuca o frică, o panică uriaşă, iraţională, care o strîngea de gît, o paraliza.  Iar dacă vedea cumva o înmormântare pe stradă, leşina pur şi simplu! Ea punea asta pe seama unui şoc avut în copilărie când a aflat de moartea unui copil din vecini cu care se juca de-a mama şi de-a tata, un băieţel pe care începuse parcă să-l iubească într-un fel, aşa cum iubesc copiii, în joacă, legănând păpuşile şi construind împreună o căsuţă din două scaune întoarse şi acoperite cu o faţă de masă. Se ataşase, aşadar, de el, îi plăcea să se joace şi să îngrijească împreună de „copiii” lor, îmbrăcîndu-i, legănîndu-i, ducîndu-i împreună la „doctor” ş.a. A fost, de fapt, primul ei cămin în care ea era mama şi el era tata şi păpuşile erau copiii şi trăiau în joacă o viaţă frumoasă, plină de bucurie. Apoi, într-o zi a aflat că băieţelul a păţit ceva, nu ştia ce şi deodată a murit, iar păpuşile lor au rămas orfane. Lucrul a marcat-o enorm de mult şi a plâns zile întregi şi i-a trebuit mult timp să uite, dar tot a rămas cu fobia înmormântărilor care nu-i mai aminteau explicit de ceremonia conducerii băieţelului pe ultimul drum, dar îi aduceau doar starea aceea de frustrare insuportabilă, peste puterile de suportare ale unui copil. De fapt, atunci a simţit starea de văduvie pe care sufletul ei de copil încă nu era destul de copt ca să o  trăiască.

Intr-o zi, aflându-se în maşină cu fiică-sa care o ducea la consultaţie la doctor, ea l-a văzut pe stradă pe fostul ei soţ. Era, desigur, beat, dar atât de bătrân, de degradat, de murdar, rupt,  neglijent, cu cămaşa răpănoasă, nebărbierit, cu părul ieşit în laţe cenuşii de sub căciula ponosită încât părea a fi  un cerşetor şi, mai ales, cu o expresie de rătăcire pe chip care a lovit-o în moalele capului. A izbucnit în plâns instantaneu şi nu s-a mai putut opri; au trebuit să se întoarcă acasă căci ea plângea într-una, fără să poată formula măcar clar de ce plânge. Îi era o milă de el teribilă, lovită fiind în plin de imaginea lui care-i spunea că nimeni nu-l spală, nu-l îmbracă,  nu-l hrăneşte, nu-i poartă de grijă omului care a constituit obiectul griji şi preocupării ei de o viaţă.

A trebuit să vie fata din Italia şi împreună cu soră-sa şi cu alte rude au reuşit s-o liniştească, dar au şi adus-o aici, la spital, s-o dea pe mîna doctorilor cu multă carte care s-o vindece de multele ei dureri trupeşti dar, mai ales, de suferinţele sufletului care îi sporiseră spaima şi panica de-a încerca măcar să se gândească la cea mai mică acţine nouă ori la vreo călătorie.

Fata cea mare i-a propus să vină şi ea în Italia că îi găseşte de lucru ceva plăcut ori măcar ca să stea la ea în vizită şi să se plimbe, doar ca  să schimbe mediul şi poate-poate, astfel îşi va schimba şi comportamentul şi va uita, va scăpa de panica ce o paraliza de atâta vreme. Dar asta însemna să facă o lungă călătorie şi numai ideea ei o înspăimânta încât, pur şi simplu, îi îngheţa sângele.

Povestindu-şi istoria vieţii, parcă se linişteşte, se eliberează cumva de ea printr-un fel de psihoterapie naturală care îi aduce în sfârşit, somnul unei nopţi liniştite în patul arid de spital unde însă stă umăr la umăr cu alte femei, fiecare cu necazul, cu apăsarea, cu soarta ei unică.     

§

Lângă uşă stă o femeie în vârstă, slabă, uscată, tăcută care nu se grăbeşte să intre în vorbă. Ea este dintre cei care sunt mai des vizitaţi de medici şi de asistente care o consultă, o întorc pe toate feţele, o trimit la fel de fel de analize şi biopsii care îi produc mai multă durere decât cauza care solicită aceste  proceduri. E, în orice caz, o bolnavă cu probleme mai serioase şi care îi încurcă pe doctori, chiar şi  pe profesor, căci nu i se poate da de capăt şi pune la încercare vestita siguranţă în diagnosticare  a acestuia.

De fapt, boala ei e mult mai adâncă şi mai complexă decât cele provocate de cauzele medicale simple, directe. Mai întâi, ea nu primeşte niciodată nici o vizită, spre deosebire de restul bolnavelor care primesc în zilele de sărbătoare mai mulţi sau mai puţini musafiri încărcaţi cu pungi şi pachete în care se află celebrele portocale şi banane, dar şi alte lucruri de import prin care cei apropiaţi doresc să-şi exprime urările de sănătate şi preocuparea pentru starea celui vizitat. Bătrâna înaltă şi uscată, cu un chip aspru, supt si încruntat, nu are nici o portocală pe măsuţa ei de lângă pat căci nu a avut cine să vină să-i aducă. Aşa cum reiese din spovedania ei poticnită, adăugată într-un sfârşit celorlalte mărturisiri făcute seara, la umbra arborelui cu perfuzii, ea e singură pe lume, n-are soţ, copii, părinţi, pe nimeni şi mai ales, nu mai are nimic, nici măcar o locuinţă unde să se ducă după ce iese din spital. Iar diagnosticul ei cere o îngrijire specială, căldură, curăţenie, hrană bogată şi aleasă. Cine să i le asigure, căci nu are pe nimeni căruia să-i pese de ea?  Dar cum de s-a întâmplat aşa, nu a muncit, nu a avut niciodată familie, a fost orfană sau cum? Întrebările se adună curioase în jurul ei, obligând-o să iasă din tăcerea statornică de până atunci. Nu, n-a fost orfană, a avut  familie, mamă şi tată şi fraţi, a fost mulţi ani şi căsătorită iar de muncit a muncit cu îndârjire şi vrednicie ani întregi fără oprire şi la servici, căci a fost îngrijitoare la un laborator până ce a ieşit la pensie, dar şi acasă, după orele de servici şi şi-a  a ridicat aproape cu mâna ei o casă mândră într-un cartier de gospodari din marele oraş moldovenesc.  Şi dacă tot a pornit povestirea, vorbele ei desenează aproape fiecare colţ din  acea casă trainică, plină de flori, fucsii şi gardenii şi trandafiri pe care îi numără pe fiecare şi le descrie petalele şi parfumul şi aşezarea,  locul din curtea şi din  grădina ei de vis decât care nu poate fi ceva mai minunat pe lume. Şi atunci? Ce s-a întâmplat de a rămas pe drumuri? Oftează şi ezită să povestească mai departe. Este întrebată de ce şi atunci ea deschide sertarul de la noptieră şi scoate un dosar gros  şi frunzărit, cu colţurile întoarse, ca o varză desfăcută de atâta cercetare. Începe să înşire pe pat tăieturi din articole de ziare, fotografii, documente oficiale, ştampilate şi semnate, ba chiar şi legalizate, toate ca pentru  a servi în chip de probe într-un proces unde avea de demonstrat ceva important. Şi chiar asta şi este acel dosar  care a servit în multele sale procese prin care a încercat să-şi afle dreptatea. Iar tendinţa ei de a arăta mai întâi documentele şi apoi de a povesti se datorează naturii incredibile a speţei sale care, în lipsa dovezilor, îi face pe oameni suspicioşi, neîncrezători în posibilitatea ca ea să aibă dreptate şi ceilalţi să o înşele constant.

Din vorbe reţinute dar arzând de pasiune şi indignare veche, cronicizată ca o boală incurabilă, colocatarele ei de salon află că, după ce a muncit şi şi-a făcut casa pe o stradă frumoasă din metropola moldoveană, însemnând asta vreo 18 ani de eforturi financiare şi fizice, concrete, o dată terminată casa ridicata în anii de căsătorie, bărbatul ei a început să lipsească nopţile de acasă, s-o bată şi s-o brutalizeze, repetându-i mereu  sa plece din casa lui. Înţelegând că e vorba de altă femeie care, ca de obicei,  perturbă mersul liniştit al unei căsnicii, ea l-a urmărit de câteva ori şi a aflat unde se duce şi cu cine petrece nopţile şi de ce a devenit fiară din om. Dar a aflat cu stupoare că nu era vorba despre o altă femeie ci despre…un bărbat la care mergea soţul ei şi cu care trăia aşa cum se poartă acum, mai nou, dupa moda occidentală, că înainte vreme cine a pomenit vreodată despre asemenea spurcăciuni? Degeaba a fost scandalul pe care i l-a facut, reclamarea lui la toată familia şi la cunoscuţi, patima omului ei a devenit tiranică, de nestăpânit, iar ura lui faţă de ea aşişderea. Atât de mult a săpat-o până când a devenit limpede că trai cu dânsul nu se mai poate. De altfel, nici nu s-a putut căci el a dat divorţ de ea şi a aranjat cu avocaţi şi judecători ca  vinovată să fie ea de câte cele de pe  lumea asta şi aşa s-a făcut că, nepricepându-se la ascunzişuri legislative şi neavând bani ca să-si cumpere dreptatea, ea s-a văzut deposedată de casa la care a muncit atâţia ani din viaţa ei şi a căpătat în schimb o brumă de bani care i-au venit prin poştă fără să ştie pentru ce şi a aflat abia mai târziu că reprezentau partea stabilită a i se cuveni ei pentru casa comună. Apoi el s-a mutat împreună cu acel bărbat în casa lor, spurcând-o cu păcatul lor şi arzându-i sufletul de indignare. Trecea des prin faţa casei şi privea straturile de flori semănate şi îngrijite de ea odinioară şi vedea cum se ofileau neudate şi neplivite de nimeni, dar nu putea intra în curte căci acum era acolo un câine rău şi care nu o cunoştea şi o lătra amarnic când trecea pe drum de parcă ar fi fost dresat special s-o cunoască pe dânsa şi s-o sfâşie dacă se apropia.

Asa că nu s-a mai putut apropia. S-a mutat la mama ei, la tară, într-un sat destul de depărtat de marele oraş şi făcea cu greu naveta de acolo la servici, singura ei raţiune existenţială care-i mai rămăsese. Era foarte conştiincioasă şi pedantă şi spăla eprubetele şi borcanele pentru analize ca lacrima şi făcea o curăţenie-lună în laborator de o iubea mult şefa de secţie şi dacă ea lipsea vreodată din cine ştie ce motiv, aceea nu se putea descurca singură cu nici un chip căci nu ştia unde se află nici unul dintre obiectele trebuitoare.

Apoi a împlinit anii de pensie şi a ieşit  ca toată lumea la acest fel de odihnă pe care ea n-o dorea şi n-o aşteptase. Asta însemna încetarea oricărei activităţi sociale a ei, dispariţia motivului pentru care să plece dimineaţa de acasă, să se mobilizeze, să aibă tonusul necesar continuării vieţii. Apoi, ca si cum un necaz nu vine niciodată singur, mama ei a murit şi nici liniştea ei locativă de acolo nu a mai fost posibilă. S-a declanşat procesul de succesiune adică de împărţire a moştenirii şi atunci a simţit şi asprimea fraţilor săi, mai ales a celui mare cu care nu s-a înţeles, de fapt, niciodată căci era rău şi despotic dintotdeauna cu ea şi cu toţi cei din familie. Dar câta vreme stătea la casa lui, cu propria lui familie, iar ea se gospodarea cu mamă-sa în casa bătrânească, nu simţise chiar atât de puternic tăişul răutăţii sale native. Dar o dată devenit îndrituit la moştenire şi dojana părintească dispărând odată cu mamă-sa, el n-a mai avut nici o oprelişte în a-şi manifesta caracterul despotic şi neomenos. A pretins să se vândă casa bătrânească şi să i se dea lui banii ca fiind cel mai mare, fără să-i pese unde se va muta sora lui cea amărâtă. Cât cu ajutorul altor avocaţi si oameni de lege cumpăraţi cu bani, cât cu frica şi cu bătaia şi cu ameninţările cu cuţitul în fapt de seară între patru ochi, el a speriat-o groaznic pe biata femeie care s-a văzut silită să-şi ia din nou bruma de lucruşoare cu care venise îndărăt la casa mamei sale şi sa se mute provizoriu, până la găsirea altei soluţii,  într-o magazie din fundul curţii unde nici sobă nu era şi unde sufla vântul printre scândurile rare. Atunci s-a îmbolnăvit şi s-a internat în spital unde i s-au găsit fel de fel de boli care cereau la externare grijă deosebită, căldură, hrană buna, armonie. De unde să le obţină căci ea se temea să nu-si găsească lucrurile aruncate şi magazia dărâmată?

Atât cât s-a priceput a umblat şi ea pe la uşi, pe la autorităţi, pe la ziare, arătând acte, hârtii, jeluindu-se şi căutând sprijin. Din dorinţa de senzaţional au mai scris unii de pe la ziare câte ceva, exagerând şi deformând lucrurile şi făcându-le şi mai greu de crezut. Ea a tăiat cu foarfeca acele articole şi le-a adăugat la „dosarul” pe care-l cară peste tot după dânsa ca singura avere, străduindu-se să-şi  demonstreze identitatea şi îndreptăţirea şi nevinovăţia şi dreptul. Dar n-a obţinut nimic, neavând cu ce să convingă pe nimeni, nici bani mulţi, nici relaţii, nici chip apetisant, nici vreo poziţie politică ori socială prin care să stârnească interesul şi atenţia cuiva. Devenise doar unul dintre mulţii milogi ce ies azi în calea tuturor la tot pasul şi-şi exhibă sărăcia şi bolile sau infirmităţile, stârnind cel mai adesea, nu mila, ci, prin exasperanta repetare şi aglomerare, doar enervarea,  agasarea şi sila. „Cei care contează” erau mereu foarte ocupaţi cu lucruri importante pentru situaţia lor şi nu iroseau nici timp, nici energie cu un caz fără nici un profit ca acesta.

 A tăcut mult după ce a terminat de povestit de parcă reamintirea poveştii sale existenţiale ar fi epuizat-o de tot, i-ar fi supt toată energia. Apoi a mai aşteptat o vreme după care a mărturisit care era în acel moment cea mai arzatoare problemă şi dorinţă a sa. Ar fi dorit să-şi poată lua pensia, o amărâtă sumă de vreo două milioane de lei, adică ceva în jur de vreo 70 de dolari, dar care reprezentau certificatul şi biletul ei de independenţa, de subzistenţa, de libertate şi chiar de demnitate. Numai că aceştia erau depuşi, conform unei decizii luate mai de mult, la o sucursala CEC dintr-un cartier mai mărginaş unde avea acces mai lesne venind o dată pe lună din satul ei să şi-o ridice. Acum însă, fiind internată şi neavând pe nimeni care să facă acest lucru în locul ei, se tot frământa cum să ajungă în posesia banilor care-i trebuiau teribil, fiind şi în spital, unde uzanţele româneşti nescrise cer să ai la îndemână mereu ceva lichidităţi spre a umezi contondenţele relaţiilor cu personalul medical. S-ar fi dus singură căci o învoire se putea obţine lesne, dar se temea să meargă singură cu tramvaiul în starea de şubrezenie în care se afla, ştiind că trebuie să urce şi să coboare rapid şi lesne  ca să nu cadă, Doamne fereşte, sub roţi.

Şi atunci se auzi glasul femeii de lângă geam, aceea cu mâinile lungi şi cu gesturi elegante, graţioase, dar care nu spusese nimic până atunci:

 -Merg eu cu dumneata până acolo!   

Cât ai clipi din ochi, bătrâna s-a îmbrăcat bucuroasă, şi-a pus broboada groasă de lână care se aranja oarecum artistic pe trupul ei şi se vedea că era împletită manual, de ea însăşi, desigur. A fost gata rapid de plecare, cu o vioiciune pe care nu i-ai fi putut-o bănui după starea de sanatate stabilită de medici. Au mers apoi împreună alături până acolo, cu tramvaiul, ea încercând să plătească biletele de tramvai dar fiind refuzată. Au ajuns la timp, adică exact la ţanc, cum se spune, căci după ce au intrat în sediul agenţiei aceasta tocmai s-a închis în urma lor şi abia  a apucat să-şi scoată comoara de la ghişeu. A ieşit apoi cu o figură bucuroasă şi a insistat „să facă cinste”. Adică, acum că avea bani, a vrut să meargă la o cofetărie şi să–şi „facă de cap” cu un suc şi o prăjitură, plătindu-şi în acest fel datoria morală faţă de însoţitoarea ei. Aceasta a refuzat mai întâi, din grija pentru drămuirea puţinilor bani atât de trebuitori, s-a oferit apoi să plătească ea consumaţia, dar apoi a acceptat văzând cât de mult însemna pentru bătrână să poată face şi ea un gest de demnitate şi importanţă socială. Acum era cineva, avea bani si dorea să–şi permită o risipă nonşalantă. Şi-apoi, de atâta vreme nu a mai avut ocazia să „iasă în lume”, să fie împreună cu cineva, să petreacă la o masa într-un local public, fie acesta şi o precară cofetărie de cartier cu copii mucoşi şi servitoare ieşite cu soldaţi în permisie.

S-au asezat  deci amândouă la o masă lângă geam, bătrâna s-a precipitat aferată şi a adus două prăjituri şi două sucuri, după ce şi-a întrebat însoţitoarea ce doreşte să servească, precum în marile localuri de lux cu somptuoase liste de meniuri şi apoi s-a aşezat şi ea satisfăcută şi – după atâta vreme de letargie – îmbujorată şi  animată de atmosfera evenimentului, de-a dreptul deosebit în viaţa ei burduşită doar de brutalităţi absurde şi agresiuni psihologice continui.  Acum avea cu cine vorbi, era, chiar dacă pentru putină vreme,  Undeva, cu Cineva, avea de unde se întoarce în patul de spital. După ce a degustat prăjitura ca pe o delicatesă şi a savurat sucul cu gesturi de mare clasă, a întrebat-o până la urmă pe doamna de lângă ea, de ce a venit cu dânsa, arătându-i astfel încredere, ca şi cum i-ar crede  povestea, căci majoritatea celor cărora o povesteşte spun sau arată că nu  poate fi reală o asemenea întâmplare, că trebuie să aibă ea vreo vină, vreo hibă, de o învinovăţesc toţi. Interlocutoarea ei i-a răspuns mai întâi in latineşte: „Credo, quia absurdum!” apoi, văzându-i figura nedumerită, i-a desluşit mai pe înţelesul ei, adică s-a străduit să se facă  mai clar înţeleasă:

– Cred tocmai pentru că este absurd. Asta înseamnă pe româneşte ceea ce am spus eu acum într-o limbă străină şi apusă, dar pe care eu am învăţat-o cândva pe când priveam viaţa cu mari speranţe de viitor şi pe când mai credeam că dacă înveţi bine, ca la şcoală, vei primi de la viaţă note mari… Cred tocmai pentru ca este de necrezut şi, mai ales, pentru că eu ştiu prin propria mea experienţă, dar mult mai complexă şi aflată la un cu totul alt nivel, pe care nici nu l-aţi putea înţelege dacă l-aş povesti şi tocmai de aceea n-o fac, cum este posibil ca, exact pentru că ai perfectă dreptate şi ai făcut tot ce trebuie ca să meriţi recunoaşterea şi preţuirea celor din jur, să fii deposedat, adică jefuit de tot ceea ce şi se cuvine, în văzul tuturor, cu toţii fiind prea ocupaţi ca să observe sau prea fricoşi ca să mişte un pai spre a-ţi sări in ajutor. Eu ştiu mai bine decât îţi poţi imagina dumneata ce înseamnă să porţi asupra ta,  mereu, ca pe-o desagă, dovezile prin care să probezi oricui că tu eşti tu, că eşti cine spui sau crezi ca eşti, că ai făcut ce ai făcut în viaţa ta, că  nu eşti altcineva şi altcumva, adică aşa cum te doresc şi te descriu convingător duşmanii tăi, obsedaţi de fiinţa ta şi interesaţi vital de anularea ta spre a–ţi putea lua locul, norocul, drepturile, avutul, meritele, adică tot ce e al tău, dobândit pe dreptate şi prin mare efort şi strădanie,  dar a căror strălucire îi deranjează cumplit şi-i obsedează pe invidioşii râvnitori care, spre a te putea deposeda, te discreditează mai întâi convingător. Altfel spus, şi exagerând doar atât cât să mă fac înţeleasă în ceea ce vreau să spun, se pare că lumea noastră are o ciudată înclinaţie pentru pedepsirea perfecţiunii care îi este mai de nesuportat decât oricare păcat respingător, decât orice viciu ori slăbiciune care sunt mai lesne iertate şi îngăduite decât nesuferita perfecţiune, fie ea si simbolică.

Observând privirea nedumerită a femeii din faţa ei, vorbitoarea precizează rapid: Nu că aş vrea să spun că dumneata sau eu am reprezenta perfecţiunea, ci, aşa cum am subliniat, lucrul are doar valoare simbolică, exemplară. Aşa că de aceea cred povestea dumitale căci pare a fi exact exemplul potrivit pentru această ciudăţenie a lumii noastre de azi, dar poate dintotdeauna, dar care e acum mai actuală ca oricând. 

Bătrâna nu a înţeles prea bine ce i-a spus doamna cu mâinile frumoase şi cu gesturi ca nişte dansuri aeriene, dar era pur si smplu fericită că, pentru prima data in viaţa ei, o credea Cineva cu adevărat, chiar dacă din motive pe care nu le prea pătrundea. Respira acum parcă mai adânc şi mai liberă sufleteşte decât fusese de atâta amar de vreme şi viaţa i se părea, în sfârşit, mai frumoasa şi, în orice caz,  totuşi,  de trăit.

Au terminat „consumaţia„ şi au plecat amândouă înapoi cu tramvaiul către salonul de spital de unde se învoiseră pentru puţină vreme, întorcându-se în oaza de adăpost temporar unde se sprijineau parcă una pe alta,  adunate toate ca sub un nuc mare şi rămuros, la umbra arborelui cu perfuzii.

LUCIA OLARU NENATI