~ Loredana A. Ştirbu: „Grădina japoneză”

“Trec noaptea

Prin grădini de pietre

Mă afund undeva

În ceaţă

Să mă uit la capăt

Colivia cu licurici

Mă primeşte caldă

Sufocantă

Dezbrac chimonoul imperial

De mătase

Lacrimile din cupa cu sake

Sclipesc fiecare altfel

În iarbă licuricii evadaţi

Sărută soarele roşu

În bernă

Reflectat în mii de picături

De rouă otrăvite “

(Iulia Olaru-Cupa cu sake)

            Îmi văd imaginea în apă, distorsionată de picăturile  ce se scurg încet pe bucata de bambus ca apoi să se contopească cu apa din vas. Pic…pic…pic…Inevitabila cădere, inevitabila contopire.

            Grădina e încă adormită. Cu aleile de piatră invadate de muschi, tufele de trestie şi de bambus de lîngă mica cascadă, felinarele de piatră patinate de timp, nisipul şi pietrele aranjate cu grijă sub aburul uşor al ceţii am impresia că trăiesc într-o lume ireală.

             Totul este gîndit cu multă minutiozitate fără a lăsa impresia că mîna omului ar fi intervenit. Nimic nu este  lăsat la voia întîmplării. Misugii este un perfectionist,  a recreat  grădina de acasă, din Kyoto în cele mai mici detalii. În lungile perioade în care el este plecat obişnuiesc să îmi beau ceaiul în chioşcul din lemn de cireş de pe insuliţă.  Cînd este cald afară  îmi place să citeasc acolo, legănîndu-mă încet  în blansoar. Balansoarul a fost singura excepţie pe care a făcut-o Misugi  pentru mine ca să nu distrugă perfecţiunea pe care o crease.

            Au trecut ani de zile de cînd am intrat prima dată în grădină. La vederea ei am rămas înmărmurită , mai văzuse-m grădini dar aceasta era mirifică şi acum impactul este copleşitor de fiecare dată cînd o văd.

              Telefonulul sună lung, a disperare. Mă încearcă un sentiment de iritare. Nu vreau să răspund. Dar în virtutea unor automatisme pe care le-am dobîndit cu timpul o fac totuşi. 

            -Alo?

            -Bună, am ajuns cu bine.

            Vocea lui care altădată îmi dădea o stare de euforie acum nu îmi mai provoacă nici o emoţie.

            -Mă bucur. Cum a fost călătoria?

            -Lungă ca de obicei şi obositoare.

            -Ai tăi cum sunt?

            -Bine, să vezi cît a crescut Sento, nu aş fi crezut că în trei luni se poate înălţa atît. Seamnă mult cu mine. Aruko a mai slăbit, are o problemă cu nervii va trebui să  mergă la un sanatoriu luna asta. Copiii au solicitat-o mult.

            -Îmi pare rău să aud asta. Cînd te intorci?

            -Peste trei luni, îmi pare rău iubito, dar am să îţi scriu şi vom vorbi de la birou.Te sărut, ai grijă de tine.

            -Da, bine.        

            Conversaţia asta, nu aduce nimic nou în viaţa mea, seamănă izbitor cu celelalte din ultimii ani. Acum mă uimeşte cât timp am irosit din viaţa mea aşteptîndu-l , cît timp am stat în amorţeală  trezindu-mă deodată că omul pe care îl iubeam  nu mai trezeşte în mine nici un fior. Ce păcat că am irosit atîta timp încercînd să devin ceva ce nu eram doar ca să îi fac lui pe plac. N-a meritat nici o lacrimă de a mea, nici una din nopţile în care plîngeam înnebunită de gelozie. Nu suportam gîndul că el era cu o altă femeie, că o atingea şi făcea cu ea lucrurile pe care le făcea cu mine. Că hainele lui se îmbibau de mirosul ei, că doarme alături de ea.

            O ştiu pe Aruko din poze şi din casetele filmate de el. Este o japoneză nostimă cu păr lung şi ochi mari strălucitori. Arătă mai tînără decît este.

            Misugi mi-a  spus că soţia lui se îngrijeşte mult. Copii îi semănă fizic lui,  nu sunt atît de frumoşi ca mama lor dar păstrează ceva din  trăsăturile delicate ale lui Aruko. Misugi este extrem de mîndru de copii lui.

            Îmi fac o cafea, beau încet savurînd aroma puternică. Mă bucur că mirosul cafelei pătrunde peste tot în casă. Misugi nu suferă cafeaua , spune că este o băutură vulgară. Aşa că acum simt o bucurie răutăcioasă să îi fac în ciudă. Mi-l imaginez cum mă ţintuieşte cu privirea  dezaprobator. Trăsăturile lui fine, exotice, nu mă lasă să desluşeasc nimic  din ceea ce nu doreşte el să văd. Doar pasiunea îi întunecă simţurile, e singurul mod în care îl pot face să fie de nerecunoscut. Transfigurat de dorinţă  Misugi e doar un om. 

             Atingerea lui mă înfioară de fiecare dată, îşi lipeşte buzele de gîtul meu   şoptindu-mi cuvinte pe care nu le înţeleg. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că japoneza poate fi atît de  plină de nuanţe. Mă seduce de fiecare dată prin atingeri aparent nevinovate dar încărcate de o senzualitate  copleşitoare.Este o latură a lui nebănuită, tulburătoare aceea latură care m-a subjugat şi care m-a ţinut captivă atîta timp.

             Mă întorc în grădină, în chioşcul de pe insuliţă, am început să pictez de ceva vreme o parte din acest spaţiu al meu. Ceaţa s-a ridicat  şi se anunţă o zi superbă de toamnă. Lumina este minunată pentru a picta colţul acela unde Misugii a pus felinarul de piatră.

            Tori mă găseşte lucrînd. Ciudat, nu l-am auzit cînd a intrat. Îi simt numai privirea aţintită asupra mea şi mă întorc fericită să îi văd chipul. Mi-a fost dor de el. Mă arunc în braţele lui  fără să ţin cont că salopeta mea e plină de vopsea iar el fără să ţină cont că poartă un costum elegant. Îmi spun că este o ironie faptul că Tori este din acelaşi oraş cu Misugii, sunt extrem de diferiti.  Pe Tori l-am întîlnit la o serată de la ambasada Japoniei, este ataşat cultural. Cred că m-am îndrăgostit fulgerător de el. Este mai înalt decît Misugii, face mult sport şi este atît de plin de viaţă, încît mi- a fost greu să cred că un japonez poate fi şi astfel.

            Luna viitoare voi părăsi casa lui Misugii. În mai mă voi căsători cu Tori acasă la el în Japonia. Abia aştept să văd Kyoto, Misugii mi-a povestit multe despre el. Am să mă plimb în sfîrşit prin  grădina Shugakuin Rikyu de la vila imperială, voi medita la templul Kyiomizu despre care am auzit atîtea şi toate lucrurile astea am să le fac împreună cu Tori.

            În zilele care vor urma voi contempla împreună cu el cireşii şi trandafirii din   grădina noastră japoneză.