LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Prof. dr. Const. Miu: „Motivul Îngerului în poezia interbelică de inspiraţie religioasă „

Pogorându-se în profan prin mesagerii săi – îngerii –, sacrul i-a dat acestuia o altă dimensiune – spirituală, tot astfel cum el însuşi, prin inhabitarea în uman, se vrea înţeles de acesta. Astfel se poate explica faptul că  „Atunci când le apar oamenilor, îngerii iau întotdeauna formă omenească” – precizează Episcopul Ignatie Brianceaninov. 1)  Cine vede îngerii lui Voiculescu (unul paznic la poartă, altul culegând spice ori altul cu chipul de fată – „îngerul din odaie”), cei ai lui Radu Gyr – „cu pasul stins, cu glasul ostenit”, ca şi cei ai lui Blaga – „serafimi cu părul nins„, luând „chip zburător, de pasăre-om”, ar putea crede că aceşti poeţi au desacralizat aceste elemente ale sacrului. Nimic însă mai eronat!  Spre a înţelege intenţia celor trei, vom reproduce opinia lui Mircea Eliade din capitolul Existenţa umană şi viaţa sanctificată, din cartea sa Sacrul şi profanul:Mijloacele prin care se poate ajunge la sanctificare (sanctificarea vieţii – n.n.) sunt numeroase, însă rezultatul este aproape întotdeauna acelaşi: viaţa este trăită pe două planuri, desfăşurându-se ca existenţă umană şi participând în acelaşi timp la o viaţă transumană.” 2) – s.n.  De-a lungul timpului, omul a pierdut semnificaţia religioasă a experienţelor şi a gesticii, încetul cu încetul acestea fiind desacralizate, mai cu seamă de către omul modern. Ideea pe care cei trei poeţi o sintetizează metaforic este aceea că omul, chiar dacă s-a depărtat de cer, el nu a rupt total punţile de contact cu acesta.  Deşi l-a alungat din rai, Dumnezeu nu l-a abandonat pe om, nu l-a dat uitării: prezenţa Sa în viaţa omului se face simţită şi în mod indirect, prin aceşti mesageri înaripaţi. În fond, este vorba – cum spune acelaşi Mircea Eliade – de camuflarea sacrului în profan, 3) iar îngerii îi facilitează omului credincios să vadă faţa ascunsă a nevăzutului. Din aceste considerente, îngerul din poeziile celor trei creatori amintiţi mai sus devine „mai mult decât un simbol, el este elementul de legătură dintre Dumnezeu şi om, agentul prin care lumea cotidiană poate fi văzută şi altfel decât apare, şi prin care ea capătă dimensiunea transcendentului.4) – s.n.

       Bunăoară, îngerii lui Voiculescu (din poeziile  L-am lăsat de-a trecut, Îngerul din odaie, Îngerul Nădejdii) nu seamănă cu cei de pe icoanele bizantine; ei sunt alter ego-ul poetului credincios. Fiecare din ipostaze surprinde o altă faţetă a eu-lui şi, implicit, o anumită stare sufletească: nădejdea incipientă, amplitudinea maximă a acesteia şi, respectiv, expierea ei.

      Mesajul teologic al celor trei poezii aduse în discuţie este acela că lucrarea divinului în om nu se poate desăvârşi fără aportul acestuia din urmă.  Semnificativ, în acest sens, este gestul final făcut de eroul liric al poeziei L-am lăsat de-a trecut: „Şi-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă,/ Unde năpădise cucuta şi pelinul./ Stam pe prispă, halucinat:/ M-a văzut… nu m-a văzut?/ Că nu mi-a luat aminte…/ Era aşa de abătut,/ Că n-am mişcat, n-am strigat,/ L-am lăsat de-a trecut înainte.”  De reţinut că pelinul  şi cucuta  sunt metafore pentru sugerarea răului şi a păcatelor ce-au năpădit „ograda” – sufletul omului. Fără o necesară curăţare de rău şi de păcate, fără purificare, omul nu poate nădăjdui la ajutorul divin. Iată de ce îngerul este aşa de abătut.  Însă trebuie să remarcăm că gestul final al eroului liric nu este unul ostentativ, de refuz de a conlucra cu mesagerul divin, ci de conştientizare că este un păcătos, nedemn încă de a primi o asemenea vizită.  Din perspectiva finalului poeziei şi a conştientizării păcatului ce mai persistă în om, vom înţelege că „portretul” îngerului este oglinda eu-lui poetic: „Era cu părul ca aurora,/ Aripile, cu pene de lumină,/ Lânced le târa (…)/ Nu purta sabie, n-avea-n mână crinul,/ Rătăcind pe stradă.” Să mai spunem că imaginea îngerului nepurtător de sabie şi fără crin aminteşte de cea a portarului înaripat  care „mai ţine întins/ un cotor de spadă fără de flăcări” din poezia Paradis în destrămare a lui Blaga. Imaginile mesagerilor divini, în cele două poezii, comunică ideea că elementele sacrului sunt supuse unei vizibile degradări, ca urmare a pătrunderii lor în lumea profană. Această idee transpare şi din poezia lui Arghezi, Heruvim bolnav : „Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În duminica timpului, urât;/ Căci neştiută-ncepe să-ncolţească/ Pe trupu-i alb o bubă pământească.” Semnul degradării acestui mesager celest este încolţirea pe trupul alb a unei bube pământeşti. Este o imagine contrastantă, care trebuie corelată cu o alta, unde zborul cocorilor ilustrează refuzul acceptării în lumea sacrului: „Cocorii trec Tăria fără el/ Şi nu-l mai cheamă zborul lor defel.” De aici şi postura de damnat, prin însingurare,  de acceptare a condiţiei umane.

      Mesagerul  celest din poezia Îngerul Nădejdii  a pierdut aura divină; odată cu pătrunderea sa în lumea profană, capătă atributele acesteia:  „Era la o răscruce, şi Îngerul Nădejdii,/ Trimis să-mi ţie calea cu aripile deschise,/ Să-mi fie călăuză şi pază în primejdii,/ Zdrobit de osteneală acolo adormise.//(…) Mai pâlpâia pe frunte-i un cearcăn de văpaie…/ Încolo numai umbră, pe-aripe, peste pleoape…/ Părea un biet războinic căzut într-o bătaie.// Avea hlamida ruptă şi-o aripă beteagă/ Cu sfârcurile boante şi pene zdrenţuite./ Zăcea grozav de palid, sleit şi fără vlagă/ Şi-ncet scâncea în somnu-i cu vise chinuite.”  Portretul mesagerului divin este, şi el, unul în oglindă – alter ego-ul eroului liric voiculescian, iar somnul care năpădeşte îngerul – ca preambul al thanatosului – este un atribut al profanului.  Versul care ilustrează ideea că îngerul e un portret în oglindă  al poetului credincios – „Zăcea grozav de palid, sleit şi fără vlagă” – reliefează acest aspect la nivelul grupului verbal: imperfectul verbului zăcea  sugerează o acţiune durativă, potenţată de cele trei elemente predicative suplimentare, având valoarea unei construcţii calitative, de esenţă augmentativă. Şi acest înger  este asemănător cu alţi mesageri divini  din poezia Paradis în destrămare: „arhangheli se plâng/ de greutatea aripelor”.

      Descrierea comportamentului mesagerului divin din ultima poezie citată a lui V. Voiculescu este asemănătoare celei din poezia lui Radu Gyr, Vizita: „Az-noapte-un înger mi-a bătut la poartă,/ cu pasul stins, cu glasul ostenit.//(…) dar mă privea cu ochii ca o rană/ şi tremura de frig, când i-am deschis.// Pe-obrajii lui de straniu Dumnezeu/ o boală grea părea că se răsfrânge,/ şi toată noaptea-a plâns la pieptul meu.” (Radu Gyr, Vizitaîn volumul Ultimele poeme, Editura Vremea, Bucureşti, 1994, p. 18).

      A se observa paradoxul  din poeziile Îngerul Nădejdii  şi VizitaŞi acolo şi aici e vorba de adjuvantul ce are nevoie de protecţie.  Thanatosul care pune stăpânire pe acest mesager  transpare indirect, prin descrierea stării morbide: osteneala dublată de scâncet. La aceasta contribuie nemijlocit imperfectul evocării: „pâlpâia”, „zăcea”, „scâncea” – Îngerul Nădejdii;  „venea”, „privea”, „tremura” – Vizita.  Şi în cazul vizitatorului  din poezia lui Radu Gyr se poate vorbi de un portret în oglindă  al eu-lui poetic, imaginea celui care „privea cu ochii ca o rană” fiind dublul celui care a fost supus privaţiunii de libertate de către regimul comunist.

      Am amintit deja că fiinţele imaginate de Blaga sunt asemănătoare celor zămislite de Voiculescu sau Radu Gyr. În poezia Îngerul (Blaga, Opere, volumul II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 261, ediţie critică îngrijită de George Gană), amănuntele lămuritoare despre această fiinţă înaripată sunt specifice profanului: „Ce alt decât înger poate să fie/ făptura purtând o povară de aripi în spate?/ E înger, nu-ncape-ndoială./ Neştiinţă şi teamă, beatitudini sfioase/ sunt marile lui slăbiciuni/ şi marea-i tărie./ Instinctul lumii îl ţine-n picioare,/ drept ca un pom,/ drept ca un om.” 

      NOTE:

1.                   Apud Seraphim Rose, Sufletul după moarte, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 35.

2.                   Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 144.

3.                   Apud Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 94.

                        4.          Idem,  p. 165.

Anunțuri