Ion Pachia Tatomirescu: „Sandu Cristea-Timoc – Profil de nonagenar”

CRISTEA SANDU-TIMOC – 90 DE ANI ÎNTRE „SCYLLA“

SÂRBO-TIMOCEANĂ ŞI „CARIBDA“ PORŢILOR-DE-FIER ALE ROMÂNIEI

Personalitate marcantă a vieţii culturale bănăţeano-timocene, Cristea Sandu-Timoc s-a născut în Dacia Sud-Dunăreană / Aureliană, la 8 septembrie 1916, în satul Zlocutea, comuna Negotin, din regiunea Timoc, partea care ţine astăzi de Serbia; autorităţile sârbeşti au schimbat numele satului său natal, Zlocutea, de pe malul râului Timoc, în Alexandrovac (după cum ne-a mărturisit, la telefon, Cristea Sandu-Timoc, luni, 19 iunie 2006).

Clasele primare şi le-a promovat la Şcoala din Zlocutea-Negotin. La scurtă vreme de la absolvirea ciclului primar, în vara anului 1929, trece Dunărea, în România, la Turnu Severin, şi, în ciuda vitregiilor de tot soiul, reuşeşte să fie „gimnaziast“ la cea mai vestită şcoală drobetană, Liceul Traian (între anii 1929 – 1932). Din irepresibila-i dorinţă de a deveni învăţător al Dacoromânilor / Vlahilor din satul natal, Zlocutea, în anul şcolar 1932 – 1933, îl aflăm frecventând cursurile Şcolii Normale din Târgu Jiu, de unde se transferă la Şcoala Normală Ştefan Velovan din Craiova (1933 – 1937). În anul 1937, cu diplomă de învăţător, Cristea Sandu-Timoc se reîntoarce la Zlocutea, în Serbia, cu hotărârea de a înfiinţa pentru copiii majorităţii dacoromâneşti / valahe o şcoală în limba lor maternă. Autorităţile sârbeşti refuză să-i recunoască „româneasca-i diplomă de învăţător“ şi nu aprobă înfiinţarea şcolii valahe / dacoromâne a timocenilor. Pentru îndrăzneala de a cere Belgradului elementarul drept la învăţătură al Neamului său Valah / Dacoromân, este condamnat „la şase luni de pedeapsă grea“, ca „duşman al Serbiei“, cu trimitere într-un lagăr politic din Macedonia. Sătenii din Zlocutea, unindu-şi vocile împotriva autorităţilor sârbeşti, merg la Prefectură, cerând să fie trimişi în lagărul macedonean ca să execute ei „pedeapsa grea“ în locul lui Cristea Sandu-Timoc. Scapă din ghearele „Scyllei Sârbo-Timocene“ şi se reîntoarce în România. Se angajează pentru un an (1939 – 1940) ca învăţător, la Şcoala din Cănicea-Domaşnea (jud. Caraş-Severin). Cum zona Cănicea-Domaşnea era renumită ca „rai al haiducilor“, Cristea Sandu-Timoc începe cercetările folclorice, culegând şi prelucrând o seamă de „poveşti“, de balade, de legende, de datini / obiceiuri din această pitorească arie cărăşan-severineană. Este scos din acest „rai al cercetărilor folclorice“ de faptul că-i „venise vremea să-şi facă armata“, urmând cursurile unei Şcoli de Ofiţeri de Rezervă de la Ploieşti (1940 – 1941).

În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, cu speranţa că va putea să înfiinţeze o şcoală pentru timocenii săi Valahi, se reîntoarce la Zlocutea-Timoc / Serbia, la începutul afirmării liderului sârb, întemeietorul Iugoslaviei, Iosip Broz Tito. Dar se alege numai cu promisiuni, fără vreun rezultat concret; dimpotrivă, în România, cunoscuţii încep să-l considere „spion titoist“. În 1945, scoate la Negotin – cu avocatul sârb, Taşa Radulovici ş. a., revista Vorba noastră. În 1946 (de prin martie până în iunie), în timp ce ambasador al României în Iugoslavia era Tudor Vianu, Cristea Sandu-Timoc se află în funcţia de ataşat cu probleme de presă şi cultură al Ambasadei României din Belgrad. Reîntors în capitala României, Cristea Sandu-Timoc frecventează – între anii 1946 şi 1950 – atât cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, cât şi pe cele de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (secţia economie-pedagogie), anii de culminaţie ai stalinismului politico-social / cultural din România (1950 / 1951 – 1952 / 1953) aflându-l licenţiat şi în drept, şi în comerţ / economie. Între anii 1952 şi 1958, Cristea Sandu-Timoc este judecat şi întemniţat pentru că „ar fi simpatizat“ cu „duşmanii poporului“ (de la „revoluţia declanşată de legionari“ până la „acţiunile anticomuniste ale burghezo-moşierimii“), dar şi pentru că ar fi fost „spion titoist“ etc. După eliberarea-i din puşcăriile stalinist-dejiste, Cristea Sandu-Timoc se află din nou între Scylla şi Caribda: în România, era considerat „spion titoist“; în Iugoslavia (Serbia-Muntenegru / Serbia), guvernele titoiste, miloşeviciste etc. l-au considerat indezirabil, „duşman al poporului sârb“. Pentru că a fost / este un militant pentru drepturile Dacoromânilor / Valahilor din Timoc, guvernele titoiste / miloşeviciste i-au interzis lui Cristea Sandu-Timoc revederea locurilor natale, a rudelor, a mormintelor părinţilor şi fraţilor din Zlocutea-Timoc, azi, Alecsandrovac-Serbia.

În anul de glorie comunist-ceauşistă, dar şi de „cumplit seism“, 1977, juristul Cristea Sandu-Timoc iese la pensie.

În 1990, este primit în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, pentru remarcabila-i operă de poet, prozator, folclorist, istoric, operă care, până în clipa de faţă, înmănunchează volumele: Poezii populare de la românii din valea Timocului, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1943; Istoria românilor timoceni, Vârşeţ-Serbia, Ed. Nădejdea, 1944; Cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1967; Casa din Dunăre (povestiri), Timişoara, Ed. Facla, 1974; Pasărea sufletului (versuri), Bucureşti, Ed. Eminescu, 1980; Tăcerea de piatră (versuri), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1982; Coroana munţilor (povestiri), Bucureşti, Ed. I. Creangă, 1983; Poveşti populare româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988; Tragedia românilor de peste hotare, Timişoara, Ed. Astra Română, 1994; Mărturii de la românii uitaţi, Timişoara, Ed. Astra Română, 1995; Vlahii sunt români, Timişoara, Ed. Astra Română, 1997; etc.

 Imediat după Revoluţia Dacoromână Anticomunistă din Decembrie 1989, Cristea Sandu-Timoc reia lupta pentru drepturile Dacoromânilor / Valahilor din Timocul de Serbia şi de Bulgaria. În 1992, înfiinţează Asociaţia de tip Astra pentru Banat, pentru Porţile-de-Fier şi pentru Românii de Pretutindeni, în obiectiv aflându-se bătălia pentru atribuirea „drepturilor Omului“ şi Dacoromânilor / Valahilor din fosta Dacie Sud-Dunăreană, în primul rând, celor din Timocul natal. Sub egida Asociaţiei de tip Astra pentru Banat, pentru Porţile-de-Fier şi pentru Românii de Pretutindeni, bineînţeles, prin grija „secretarului“ Cristea Sandu-Timoc, a patronat în fiecare toamnă, la Timişoara, cele 14 ediţii ale simpozionului Identitatea Culturală a Românilor.   

În acest ceas aniversar al nonagenarului polivalent, este prilej de a cunoaşte şi autenticitatea unui poet indiscutabil / incontestabil, în ciuda editării cu parcimonie a volumelor sale de versuri.         

Rândunica albă a Timoceaniei. Partea nucleală a poemelor lui Cristea Sandu-Timoc, din Pasărea sufletului (Bucureşti, Editura Eminescu, 1981), o constituie thracismul ca suprafaţă lirică unde Eul se conjugă la modul peregrinic, relevând mari simboluri de etnogenie, punând corole de raze pe feţele lor nevăzute, ori mai puţin văzute, care nu pot fi cunoscute decât prin radieri metaforice cu permanent contact în perimetrul magiei carpatohemusine, al cosmologiei pelasgo-daco-thracice, al Timoceaniei, cum ar zice poetul: muntele-de-foc, Zalmoxe, rândunica-albă (pasărea albă), nunta-de-piatră, gura-de-rai, fântâna-surpată, Gebeleizis, râul-întrebător, trecerea-dincolo, basmaua-de-borangic, doina, Mama-Soarelui, Somodiva, dorul, Pasărea-Sufletului, Rodul-pământului, Valea-Plângerii, Orfeu-Thracul, cămaşa-albită, huma, Neunde, Plopul, Caloianul, mormântul-părinţilor, Sânzâienele, Capul-Soarelui, iarba-vântului, fereastra-din-pământ, brusturele, drumul-pierzaniei etc. – simboluri şi mituri aflate şi azi întru mai mare strălucire sub curcubeul de pe cerul spiritual ce leagă Valea Timocului (ţinut al naşterii şi al copilăriei poetului) şi Oltenia. Şi adevărata muzică, inefabilul poemelor lui Cristea Sandu-Timoc, pentru o receptare deplină, solicită iniţiere în aura acestor mari simboluri. O suită de versuri grăieşte-n acest sens: «Munte de foc, nu-ţi căuta / în valuri umbra, / ochiul ascuns în piatra gânditoare. / Munte de foc, nu-ţi căuta / părul în frunze de mesteacăn, / caută-ţi inima în răsăritul ierbii. / Munte de foc, nu-ţi căuta genele, / în oase de piatră, / nici ochiul profetic / în cărarea albastră.» (Zamolxe căutându-şi muntele); deşi se ştie că Gebeleizis, zeul pelasgo-daco-thrac al furtunilor / norilor-de-grindină, al fulgerelor / trăznetelor, a fost asimilat de Creştinismul Cosmic al Dacoromânilor în ipostaza Sfântului Ilie, la Cristea Sandu-Timoc există şi zeiţa Gebeleizis: «Dacă o săruţi pe Gebeleizis, / curge vinul pe cupola plantelor. / Crăiţele de veacuri strunesc fiorul / din dansul de piatră. / (…) /  Un grav tăiş despică lacrima / din spaţiul tău boreal, / trezindu-mă în îmbrăţişarea de taină. / Ah! Din huma nelucrată, a magmei primitive, / îmi sprijin casa şi torţa se aprinde, / din oarbele instincte Zalmoxe se încântă / şi nunta noastră trece prin degete-n solstiţii.» (Timoceania); «De două mii de ani ne reazimi sufletul de arbori / şi chemi la masa de sare / caii din văzduhuri zburând / în adâncul grăuntelui.» (Doina); «Tu, rândunică albă din Thracia, / tu care nevindeci de orice boală, / care ne aduci pruncii lângă inimă, / coboară în ierburile noastre, / înnoptează în plânsul din oasele Thraciei. // O, Mama Soarelui! Umblă o Somodivă, divă, / prin creierul mierlei…» (Rândunica albă) etc.

Testament-ul cu care se deschide cartea pro-jetează eroul liric „sub veşmântul de ginere“ până se întoarce dintr-o rândunică albă, de-a dreptul în Zalmoxianism: «Ochii mei albaştri, vă las de veghe / deasupra dealului, / să-mi păziţi stelele, / să m-aşteptaţi într-un grăunte. // Craniul meu alb, / (…) / Te las într-o lacrimă să cugeţi / (…) // Vouă, picioarele mele, / vă spun să vă mutaţi / într-o credinţă de ţară, / să colindaţi printre stâncile din Thracia, / (…) / până veţi da de rândunica albă. // Iar pe voi, cele o mie de oaze, / (…) / vă reazim pe descântecele mele, / (…) / Să dormiţi ca şi când ar fi rămas pleoapele mele / pe ultimul os…». Testament-ul este reluat în poemul Urmaşilor, unde triumfă un sentiment ceremonios de blând thanatism: «Dacă mor, voi prieteni şi urmaşi / să-mi plătiţi datoriile. / (…) / Dacă mor, apa vieţii să mi-o poarte-n cântec pasărea / o dată cu descântecele de Sânzâiene. / Îngropaţi-mi buzele în seminţe de fragi, / să crească luna peste mirişti de marmură. / (…) / Capul Soarelui să-l dăruiţi întreg, / arzând în duminici…». Impresionează la Cristea Sandu-Timoc, în Pasărea sufletului, echilibrul unor autentice trăiri htoniene.

O lupească obârşie şi câţiva ghiocei lexicali. Şi cu Tăcerea de piatră (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982), Cristea Sandu-Timoc se circumscrie tracismului ca spaţiu liric mustind de simboluri sinergice, magnetismul şi magma poemelor sale revelându-se dinspre fundamentele imnice ale mătcii dunărene către orizonturile cogaionice devenite orizonturi ale „creştinismului cosmic“ (M. Eliade).

Poetul îşi reclamă o lupească obârşie, amintindu-şi «ochii acelui lup de mărgăritar» din stindardele oştirilor de Daci războinici şi nemuritori, cunoscând, pare-se, câte ceva din cogaionice ritualuri lycantropice: «Mi-am aşezat în poartă un lup / să-mi păzească jumătate din suflet, / jumătate din trupul femeii, / jumătate din cal.» (Obârşie). Eroul său liric mai colindă «printre stâncile din Thracia, / printre stânele din Dacia» (Clipa de marmură), până găseşte rândunica albă – unul dintre simbolurile nemuritorului suflet cogaionic, întâlnit şi în volumul anterior, Pasărea sufletului (1981) – ce-l vindecă de «laşităţile veacului», ştiind că «poarta lumii începe la cingătoarea / soarelui, din jurul Dunării», fiindcă «la început, aici s-a căsătorit  / Soarele cu Luna» iar «bulgării din comete arată purpura / din jurul umerilor reginelor daco-romane» (Poarta lumii); mai stă în rugă către Samasua / Soarele-Moş (Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului, spre a i se da putere să pătrundă taina semnelor eterne săpate în această poartă, ori imploră muntele să reazeme ochiul de azur divin «cu  cele trei vârfuri de argint, / cu cele opt râuri de lângă lună» (Muntele meu), iubind Dacia «prea cald, prea dur», până la topirea vocii «peste trupul sfânt de smarald» (Acest munte din Dacia).

Apar în poemele acestui volum şi imagini paradoxist-onirice (parcă desprinse din tablourile lui Marc Chagall): «iar pruncul simte cum zboară / iedul peste sat» (Somn greu); «se rostogoleşte un cap de femeie pe cer / (…) / urc munţii să aflu dacă-mi va deschide uşile / să pot zbura spre ea ca vântul-pasăre» (Cântec) etc., dar şi o avalanşă de elemente etnogenezice, ori mitologic-păgâne, sau creştine – deseori constelându-se, intrând în revelatorii reverberaţii, constituindu-se în inefabile descântece (şi aici se simte şi neobositul cercetător de la izvoare folcloric-valahice din Valea Timocului, din Oltenia şi din Banat): «Să se lege os de os, piatră de piatră, / să se lege râu de râu, pădure de pădure, / sânge de sânge, cap de cap. / Femeia Saramanda a acelui Thrac / să se ridice de lângă acest mort.» (Saramanda).

Ici-colo, răsare în vers şi câte-un ghiocel lexical din aria dialectală timoceano-olteană / bănăţeană, care – în cele mai multe situaţii – sporeşte forţa plasticizantă a liremelor: poroiniţă („perechea zalmoxiană a lui poroinic“ – plantă medicinală dacică, pentru stimularea potenţei sexuale – Dactylorhiza maculata, numită şi «iapa-şarpelui», «sculătoare» etc.) – «precum stelele deasupra livezilor de poroiniţă» (p. 10); radină („rădăcină“ / „răgălie“) – «luna se scufundă, pe-o radină,-adânc, / să le descifreze chipurile» (p. 43); «cochie de azimă»; tilvă  („plai“, „muncel“) – «mieii ce zburdă-n tilvă, printre brebenei» (p. 54); văruică („verişoară“ / „prietenă“) – «întreaga câmpie cu florile albe, / urmele văruicilor pe cărări de fragi…» (p. 54); (h)oară („orătanie“ / „pasăre de curte“; potrivit notei explicative de subsol, înseamnă şi „animal“) – «În carte stă scris că vârfurile acelea / sânt ale mele, / păstorii, oarele acelea sânt ale mele, cântecele din fluier…» (p. 112); sadină (erbacee graminee cu tijă înaltă, distinctă, şi cu spic violet; termen conservat şi în expresia şarpe de sadină – desemnând „om foarte rău“ –, din graiul oltean) – «văd sadina legănată în trupuri de mirese» (p. 59) etc.

În cea de-a XC-a toamnă, cea de 8 septembrie 2006, urăm lui Cristea Sandu-Timoc, din toată inima, să întreacă suta de „Stămării“, în sănătate şi în zalmoxiene bucurii, în puterea de a adăuga la Pasărea sufletului (1981), la Tăcerea de piatră (1982), şi celelalte poeme scrise cu pană înmuiată-n albastru de Voroneţ, poeme risipite în ultimele trei decenii prin livezile revistelor de cultură / literatură, în ciuda „uraganelor de hârtie“…

Ion PACHIA-TATOMIRESCU