Mircea Micu: Întâmplări cu scriitori – „Căzut în patima pescuitului“

Scriitorii se interesează unul de celălalt, vor să ştie ce mai face cutare sau cutare, ce scrie, ce-are de gând să scrie. Există o bursă a informaţiilor care funcţionează ireproşabil. Cei mai comentaţi sunt beneficiarii Mogoşoaiei, „castelanii“, cum li se mai zice din motive lesne de înţeles.

Mărturisesc că personal sunt unul dintre cei cărora le place să difuzeze diferite ştiri năstruşnice despre confraţi, în funcţie de credulitatea auditorului. Nu l-am făcut pe Fănuş Neagu vegetarian şi pe Băieşu practicant înfocat al gimnasticii yoga?

Astfel se face că într-o zi, întâlnindu-mă cu Constantin Ţoiu, admirabil ca om şi scriitor, dar destul de credul şi, mai ales, prea serios spre a-şi închipui că cineva are chef să-şi piardă vremea inventând diferite fantasmagorii, din vorbă în vorbă, mă întreabă:

– Ce mai e nou pe la Mogoşoaia? Ce face Mazilu? Mai scrie?

– Nu, nu prea scrie. A căzut în patima pescuitului.

– Mazilu pescar? s-a mirat Ţoiu, ca şi cum ar fi auzit că Turnul Eiffel a fost mutat la Bolintinul din Vale.

– Exact cum auzi. Stă toată ziua la copcă (era iarnă) şi aşteaptă să vină ştiuca. Are o dexteritate neobişnuită…

– Formidabil! La orice mă aşteptam, numai la asta nu. Cine l-a corupt?

– Băieşu! Hai Toadere la pescuit, lasă-le-ncolo de piese că te neurastenizezi. Stai la copcă, îţi vin idei, eşti în mijlocul scumpei naturi, te aeriseşti.

– Şi… prinde ceva?

– Şase-şapte ştiuci pe zi!

– Şi ce face cu ele? Doar n-o să-mi spui că le mănâncă?

– Nu! El nu se atinge de peşte că e ardelean după mamă. Îl vinde lui Fănuş şi lui Marin Preda la preţ oficial.

– Extraordinar! – se entuziasmează iarăşi Ţoiu. Ştiucă! Ce carne delicioasă, albă şi fără grăsime. I se spune „Esox lucius“ în latineşte. Să ştii că vin şi eu la Mogoşoaia. Mi-e dor de-o ştiucă rasol. Crezi că Mazilu mi-ar vinde şi mie?

– Evident! îl asigur eu.

Şi într-adevăr, într-o duminică, Ţoiu pică la Mogoşoaia, salută politicos pe toată lumea şi se aşază la masa lui Mazilu.

– Ce mai faci? Merge treaba?

– Merge, confirmă Mazilu, uşor mirat, deşi azi n-am prea fost în mână.

– E chestie şi de noroc, zic eu, îl consolează Ţoiu.

– Ce noroc! E chestie de meserie, de pricepere şi de talent.

– Da, dar e chestie şi de experienţă. Uită-te la Băieşu, el cu uneltele lui…

– Ce unelte, dragă? Astea-s poveşti. Trebuie să ai răbdare. Răbdare şi tutun, filozofează Mazilu.

– Nu te supăra că te întreb, de când ai căzut în patima asta? Aş vrea să mă iniţiezi şi pe mine, am calm, răbdare…

– În ce să te iniţiez? Parcă e nevoie să fii iniţiat?

– Îţi jur că sunt ignorant, deşi m-am născut pe malul Ialomiţei n-am prea mers la pescuit…

– La pescuit? – se miră Mazilu. Asta-i o treabă de neurastenici, nu de oameni temperamentali ca noi.

– Spui asta fiindcă nu-ţi place peştele…

– Mie? Din contră! Sunt mare amator. Nu-mi place şi nici nu mă pricep să-l prind.

Ţoiu mă priveşte contrariat şi eu îi fac semn din ochi să insiste, dându-i să înţeleagă că celălalt se lasă greu.

– N-ai cumva şi pentru mine o ştiucă?

– Ştiucă? Eu? – se miră Mazilu privindu-l bănuitor. N-am, de unde să am? Adresează-te lui Fănuş Neagu.

Ţoiu se apropie de masa mea şi-mi şopteşte contrariat:

– Joacă tare! Nu recunoaşte nimic?

– Ce vrei, e secretul lui, decretez eu. Vrea să rămână sobru.

După plecarea lui Ţoiu, seara, Mazilu se opreşte din plimbarea lui meditativă în jurul mesei şi mă întreabă:

– Ce-o fi, domnule, cu Ţoiu? M-a întrebat dacă îmi place să pescuiesc, dacă n-am cumva o ştiucă … Ce-s glumele astea?

– Habar n-am. Pot să-ţi spun că şi pe mine m-a invitat la o partidă de pescuit, la Dunăre, la care vine şi Baranga.

– Baranga la pescuit? Formidabil cum se schimbă oamenii!

Şi începu să se plimbe iar în jurul mesei, murmurând din când în când, „Baranga la pescuit, formidabil!“… 

MIRCEA MICU