~Nicolae Rotaru: „O zi metafizică”

               „Nu sunt dintre aceia care interzic, prin dispoziţii scrise şi lipite pe uşi, fumatul şi cacofoniile. Nu fac nici exces de modestie, ştiind că asta se cheamă prostie, cum nici nu abuzez de calităţile mele, etalându-le tot ca prostul! Nu sufăr să fiu împovărat de banalităţi şi platitudini, nici năclăit în metafore şi alte năbădăi lexicale. Când m-a proiectat, pesemne, Dumnezeu a fost făcut să râdă  de vreun  sfânt, că m-a croit în glumă! Acum, când stau la coadă resemnat, aşteptându-mi rândul la moarte, adică la porţia de nemurire, parcă-mi pare rău. Eu am vrut-o. M-am străduit pentru asta…”

            Zăbovesc sub vişinul bătrân, la masa rustică acoperită cu muşamaua prinsă cu cârlige de rufe la colţuri, pentru a nu o zbura vântul, şi filosofez. Eu şi filosofia! Asta-i tema ce-mi frământă cenuşiul din ţeastă, biciuindu-mi neuronii leneviţi şi burtoşi, de când cu pensionarea. Stau lângă ceaşca mea cu ceai antidiabetic şi legumesc orele dimineţii brodate cu triluri şi bântuite de arome.

            Nu se putea ca liniştea aceea franjurată de emoţii matinale să nu fie tulburată de un vecin jălbar. Acelaşi  care, atunci când vede maşina în curte, se pregăteşte de atac, iar atunci când ţi-e inspiraţia mai profundă, se luptă cu „câinele rău”, îl învinge şi vine să te-ntrebe „ce faci, ai venit pe la ţară, am şi eu să te rog ceva”. Şi se duce dracului orice poezie, proza rurală realist de dureroasă ori dureros de realistă atacă orice lirism, după care epicul însuşi e învins de dramatic. Vecinul îşi povesteşte tragedia vieţii, îşi expune neputinţele ca pe nişte infirmităţi cerşind ajutor. „Nu se poate să nu poţi, că te-am văzut la televizor, te-am auzit la radio, te-a găsit nepoată-mea pe internet, mi-a arătat fii-mea a mică un ziar cu chipul şi iscălitura ta, vorbeşte lumea c-ai ajuns mare mahăr la Bucureşti!”

            Şi week-end-ul se duce, curge printre degete, duminica se sparge ca o oală pusă-ntr-un gard peste care a dat pisica alergând după o vrabie, a devenit un morman de cioburi pe care-l duce o femeie cu făraşul sau cu poala, mama mea octogenara, care cară toate boarfele şi bulendrele bătrâne în râpa adâncită deopotrivă, de ploi, ţigani şi furii de lemne, în dealul din faţa casei. Duminica începută de vineri seara şi mântuită abia luni dimineaţa, în mirosuri şi duhori bahico-tabagice de acei oameni, este o oază în care mişună „sinistraţii social”, adică pensionarii ultimei speranţe.

            Nici nu ştiu ce mi se-ntâmplă în acest moment, de după week-end-ul rustic: scriu o proză, realizez un eseu, dau gata o tabletă, croiesc un editorial, meşteresc la un reportaj ori ticluiesc un pamflet. Cerneala se aşterne-n poloage drepte pe dreptunghiul alb, din vârful peniţei, aşa cum îngenunchează ucise de tăişul ca un canin de mistreţ cu colţi de argint al coasei, poloagele de ierburi hrănite din belşug cu ne mai contenitele ploi de vară. Vară-primăvară. Vară potopitoare în care mii de oameni s-au gândit la Noe şi la arca lui, văzând moartea cu ochii. Potop de ape au făcut ţara să se dea la fund, iar pe mai marii ei să producă doar valuri.

            Nu ştiu ce coseşte peniţa mea bătută-n gură ca oţelul împănat la un cap de coporâie, ori ca o nevastă necredincioasă. Poloagele de cuvinte se zvârcolesc ca nişte lei în cuşcă. Lei grei, cum se numesc bancnotele ce-nlocuiesc pe cele jigărite, slabe, devalorizate, vechi. Lei noi, lei ei. Pui de lei. Sau, ca-n ziarele de scandal: boi noi, lei ei. Tot ei, cei grei!

            Nu interzic cacofoniile şi dreptul la viciu, dar prostia şi credulitatea le-aş interzice prin ordin, cu riscul (curul din ligamentul anterior nu e cacofonie?) de a-mi pierde dreptul de a fi occidental. Şi-aşa, dreptul de a fi ajuns milionar mi-a scăpat printre degete. Am redevenit sutaş. Ori sutist. Adică aşa cum zicea poetul cel greu: care ştiu dureros ce e suta de lei! Milionar cu patru zerouri ucise. Leu care a păţit ca ursul păcălit de vulpe. Leul berc. De-aia n-are leul coadă! Cum: de ce? De-aia!

            Am un leu şi vreau să-l be(a)u. Dai un ban, dar stai în faţă. Acum leul are şi bani. Poate vom vedea, în fine, justiţia şi poliţia şi jandarmeria şi silvicultura şi primăria şi prefectura luându-i pe hoţi la bani mărunţi. Bani albi pentru zile negre. Adică pentru nopţi. Nopţi de club. Night-club. „Ei fac din noapte ziuă şi-ai zilei ochi închid!”. Ei. Tot ei! La bani noi, tot … ei! În cârdăşie, în complicitate cu puterea de cumetrie, cu clientela de politichie. Tichie de mărgăritar, ca un samar pentru măgar, sau asin mai bine spus, cel călărit chiar de Iisus!

            Doamne, şi ce plouă! Ca-n Bacovia, Topârceanu şi Doina Badea la un loc. Plouă dezastruos! S-a inundat şi bac-ul. Adică bacalaureatul. N-au putut bieţii elevi să înoate până la centrele de examen. Nici subiectele n-au ajuns la timp. A trebuit să intervină armata cu transportoare amfibii blindate. Care armată, care amfibii? Standarde NATO, adio oaste! „Adio arme!” Vivat Hemingway, yankeul de Nobel! Blindajul de nepăsare al puterii, impenetrabil! S-a scurs prima jumătate de an de la schimbul de macaz. Macaz rimează tot cu necaz. Mănânc borş! De praz. „Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură”. Şi guvernul se laudă, mamă-mamă! Şi parlamentul, aşijderea. „Laudă somnului”. A venit vacanţa cu trenul (de aterizare) din Franţa! Frumoasă mai e, Doamne, fascinanta şi nostalgica şi Mica Belgie România Mare Grădină a Maicii Domnului euro-atlantico-danubiano-pontică!

            Apare curcubeul, ca-n copilărie. Adică tot rogvaiv şi la fel de arc de cerc. Ploaia şi soarele alternează ca-ntr-o metodă de croşetat, unul pe faţă, unul pe os. De-ar fi fost programate arderea pe rug a lui Jan Hus ori Giordano Bruno s-ar fi ratat aprinderea focului din cauza ploii. Chiar aşa: rug acoperit nu exista încă.

            Plouă englezeşte, după un smog care ne-a invadat sufocant á la Londra. Axa Bucureşti – Londra via Washington funcţionează. Totul e politică. Politică pluvială. Anglia a câştigat dreptul de a câştiga olimpiada din 2012. A ajutat-o zeii. Zeus al planetei e preşedintele american, „tatăl alb de la casa Albă”. Olimp transoceanic. Aranjatul ploilor înseamnă şi o ştergere laşă din faţa realităţii. A şters-o englezeşte, spun proverbele. Pluralul englezesc” SUA şi Marea Britanie. Plus G8. Şapte ţări, ca şapte zile, ca şapte porunci, ca şapte păcate, plus Rusia. Şeptarii economiei mondiale, puternicii planetei, plus Rusia, minus China, stau la masa verde: Terra s-a încins, resursele s-au dus, poluarea e maximă, clima a luat-o razna, ce facem? Alba ca zăpada şi cei şapte pitici uriaşi. Se vorbesc discuţii. Plouă planetar,  abundent, potopitor, iar geoptiştii  bat apa în piuă, acompaniaţi de cimpoaie scoţiene. Totul e istoric dar şi isteric. Protestatarii, ecologiştii, pacifiştii, anti-globaliştii, naţionaliştii îşi trâmbiţează mein kamph-ul lor. Osmoza negării, nostalgiei, opoziţiei. Mişto momentul. Şi-n loc de happy end, bubuituri, bubuieli, atacuri teroriste sinucigaşe. Cruciada martirilor lui Allah continuă…

            Valea mea natală îşi duce pădurea la vale. Trec ţiganii, trec! În căruţe colorate, cu buşteni groşi încărcate, de poliţişti tolerate, de pădurari nemarcate, trec ţiganii la furate! Codrul, frate cu românul este agresat de rromi negri la suflet. Rromul frate cu romul. Jamaica ori Cuba libre. Rom de Caraibe. Fidel. Longeviv, ca Gică Petrescu. Rromanii atacă în valuri. Agresiunea asupra vegetaţiei lemnoase începută în jungla amazoniană şi finalizată în jungla tranziţiei dâmboviţene naşte monştri

            A plouat cu biserici, dar în zadar. Mântuirea lasă de dorit. Totul curge şi decurge politic. Politicianist. Populist. Electoraliceşte. E criză mai ales de femei de serviciu şi astronauţi. E o forfotă de furnicar deranjat. Rătăcim, bărzăunim, către niciunde. Cântând în ploaie. Printre cozi. Cozi la moarte: cozi de topor. Examene, teste, probe. Emoţii, trac, spaimă. Examenul de sfârşit. De an. De timp. Aşteptări rănite, sângerânde, muribunde. O viaţă de va fan culo, cum zic strămoşii noştri cu strămoşi etrusci dinspre tată, de merde, cum au strigat gardiştii lui Bonaparte, de kko, cum glăsuieşte jargonul made in Colentina. Colenchina. Arabocolenchina. Rromarabocolenchina mea rezidenţială.

            Trăim ultima telenovelă. E permis orice: mama cu fiul, nepoata cu unchiul, tatăl cu fiicele – minore, căsătorite, vitrege. Ca-n filme. Ca-n viaţă. Viaţa mă-si de viaţă. Fir-ar a morţii de situaţie bizară. A mai murit un scriitor, dar s-a aflat târziu. Mai întâi despre dispăruţii la inundaţii de la noi şi despre dispăruţii din metroul londonez de la ei. Au dispărut luaţi de ape într-o noapte, au dispărut luaţi de-o moarte într-o zi. Aşa le trebuie dacă dorm pe ei.

            Un nou virus atacă tineretul.: Harry Potter. Cu doi „r”  de la „rrom”, şi doi „t” de la Lipatti. Conacul boieresc, pământurile şi pădurile familiei Lipatti îmi sunt cunoscute. Sunt pe teritoriul plaiului meu natal. Conacul şi pământurile, căci pădurile au fost asasinate şi cărate la oraş, la gară,  în port, în lumea luminată. Lumea cealaltă, către care tot gâfâim şi la care nu mai ajungem…

            Ce e, Doamne, această bucată literară pe care o tot prăvălesc în brazde drepte? O ofertă pentru meşteşugarii strâmbatului din nas. Să-i dăm înainte. Pe foaia albă, sub vişin, aterizează cotari şi petale. Elicodromul florilor sinucigaşe. Poezie pură. În auz îmi aterizează o invitaţie la masă. Vecinul care mi-a relatat păsul lui se simte. Pleacă, pâş, pâş cu speranţele şiroind. Mă  simt ca-ntr-un sat cu un singur locuitor. Eu şi eu însumi. Bine că nu (mai) beau, fiindcă aş fi crezut c-am aşternut aici rânduri bahice, adică şerpuite. Nu, am scris drept, aşa cum merge un şarpe căruia i s-a turnat alcool pe gură. Sinusoide ucise, linii, linii, linii. Datul la linie! Haşuri şi haşúri. Atenţie la accent. O linie piezişă pe un cuvânt. Linia moartă. Moartea liniei – spirala. Se repetă chemarea la masă. Câinele se repede să-l sfâşie pe vecinul ce a ieşit pe poartă. La ieşire, lătrătorule?! Totul e pe dos. Pe invers, cum spun puştii aflaţi în febra examenului la limba şi literatura maternă, varianta trei. Unguri, nemţi, croaţi, sârbi, bulgari, ucrainieni. Atât. Nu turci, ruşi, lipoveni, evrei, ţigani, chinezi. Păi nu ei au zis că au altă limbă  natală? Nu arabi. Tot deocamdată.

Masa rotundă din brad, cu trei picioare m-aşteaptă. Prima şi cea mai înfometată e pisica. De fapt, motanul. Fostul pisoi. Supravieţuitor din patru. Şi al doilea înfometat e câinele care-şi fâlfâie coada ca pe un tricolor arborat în bernă. Mai e şi o căţea despre care, ca-n pseudokynegetikos aflu c-a fătat. Eveniment al zilei. Bulină roşie. Are opt căţei, toţi putători de puţă. Sunt la post şi orătăniile: cloşti cu pui piuitori. M-arăt darnic şi tolerant ca un colonist. Arunc cu firimituri în stânga şi în dreapta. Determin încleştări, luptă pentru existenţă. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… „ Pentru necuvântătoare eu sunt Tatăl nostru. Al lor. Tata mare. La inimă.  „Ce-i inimă? Mi-e foame! Vreau să trăiesc ş-aş vrea …” Tizul meu, Nicolae Labiş este detronat, învins în lupta cu noua inerţie. Moartea căpriorului, adică a cerbului carpatin. „Mănânci sau te uiţi?” glăsuieşte consoarta printre două sorbituri din zeama ecologică, vegetariană, hiposodată şi fierbinte. Hârtiile mele au făcut aripi, chemate de piţigoii şi cocoşarii din vişin. În geamlâcul beciului s-au  ivit două bobiţe strălucitoare. Mare curaj pe tine şoricel prost! Adun păsările de celuloză şi le pun peste aripi un ditamai pietroiul. Piatră tombală. Mai c-aş scrie un roman. Tot rural, tot neinteresant, tot nepublicabil. Un roman textualist, ce dracu o mai fi însemnând şi asta. Sau postmodernist, idem. Ori fracturist, ibidem. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg nu se lasă impresionaţi de viaţa mea la ţară. Ei îşi văd de CD-ul lor romantic, retro, nostalgic. Je t’aime, moi non plus!

            Scanez dealul împovărat de verde ud. Eu şi vântul. Un Wilhelm Tell resuscitat trage cu rândunici. Săgeţi negre pentru mere roşii. Roşu şi negru. Mere ionatane, ca un măr al lui Adam, din care a muşcat Eva. S-a isprăvit muzica sexy. Gilbert Becaut, revine să-şi caute iubita, iar Jean Ferrat iubeşte pierderea raţiunii. Rezon, coane Fănică! Raison! Masa de lucru rămâne iarăşi singură şi rectangulară. Masa cu bucate aşteaptă rotundă şi joasă. Ploierii vestesc în înalt ploaia care abia a contenit. Torturi şi tortúri, dresuri şi dresúri, posturi şi postúri. Învăţaţi limba maternă fără profesor, bacalaureaţilor! Că dacă nu, guvernul va demisiona, exact când premierul se află pe val. Pe valuri. Nu, nu face valuri, ci se uită lung la apele care şi-au ieşit din matcă, exact cum şi-a ieşit neamul acesta din minţi. Ţara a intrat la apă şi politicienii se fac că plouă. Dar ce ploaie!  Şi minciunile, electorale sau nu, tot nişte ieşiri  din minţi sunt. Adică idei, variante, ficţiuni, promisiuni deşarte.

            Mă simt ca un duhovnic al vrăbiilor, abia bărbierit şi derobat. Un sacerdot excomunicat şi afurisit pentru o năzbâtie de pomină. Bărbosul a scos dracii dintr-o femeie, cu viaţă cu tot, aşa cum un chirurg l-a lipsit pe un pacient de bărbăţie. Tot în frumoasa şi fascinanta Republică Tranzitorială România. Din difuzor: Et si tu n’existe pas! Concluzii pripite, accidentate cu becari şi bemoli de serviciu. Nu, nu e vorba de becali, fiindcă aceea se scriu cu majusculă şi costă mult. Ne costă. Ne va…Neva şi Neredva…Editura „Cartea Rusă”… Diez steluţă diez – păsăreasca telefoanelor celulare. Semeseu lui Dumnezeu: Sfinţească-se numele tău! Londra se-nchină, Bucureştii bat mătănii, Parisul dă acatiste. „Şi ce seri sunt la Moscova…” Şi ce votcă. Şi ce roşie Armata Roşie! Nostalgii de tranziţie. Din cauza luminii care refuză (scuze, venerabile domn Mişu Sadoveanu!) să ne mai vină de la Răsărit. S-au bramburit punctele cardinale. Cardinal defectiv de gen. Ca fluturele fără fluturoaică ori crocodiloaica lângă crocodil. „S-a întors maşina lumii”, apud Mişu Doi cel Eminovici, după „pohta cea pohtită” a primului Mişu, cel cu „barda-i din stânga ajunge la cer şi vodă-i un munte”, din cărţi de şcoală nostalgică unde se îvăţa depăşitul Coşbuc, Voteazul care şi-a pierdut trupul şi ne-a lăsat capul într-un cinstit lăcaş valah. Mai avem un Mihai, dar acela nu poate  fi Mişu, nu e de-al nostru, deşi ne aparţiene, ne-a fost retrocedat. I-am şi aparţinut când am trăit regeşte. Dacă nu trebuia să trăim tovărăşeşte după aceea, poate trăiam şi azi la fel. Dar, oricum, o ducem domneşte, ne-nburghezim, ne mosierizăm, de democratizăm, de euroatlantizăm, ne aşa şi pe dincolo…Sau vorba vecinei care s-a-ntors de la poartă hămăită de   Baidac, fiindcă ne-a văzut la masă, fiindcă de cojocul câinelui avea ac: Ne aia, maică!…

            Sorb ciorbă de natură moartă şi eman idei vii. Ce orăcăi, broască-n tău, că nu-i tăul tot al tău! Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru. Of, viaţă! Viaţă de viţă. Viţă de vie. Viaţă de vie. Moarte de viu. Morţi de vii. Moarte de vie!…Vie cine-o mai veni, că  americanii se lasă aşteptaţi, ruşii nepoftiţi, regii rechemaţi şi românii renegaţi!…

            „Nu mai plescăi când mănânci!” Indicaţii de regie de la nevastă-mea, cea care-mi cere obsedant să mă spăl pe dinţi încât nici nu mă mai înspăimânt că-n curând voi fi ştirb. Mestec şi număr dinţii câinelui care parcă zâmbeşte şi mă priveşte în ochi. Şi el şi mâţul: ne daţi ori nu ne ( mai) daţi? Ca la Moş Crăciun, Ajun, Gerilă…Ca la clindeţe.

            Am terminat de colindat în strachina care seamănă cu cea din copilărie din care mâncam lapte eu şi soră-mea după ce (eu, desigur, viitor şmecher de Bucureşti!) îl împărţeam frăţeşte în două cu lingura, ca să putem folosi fiecare jumătatea lui de lichid vital. Frăţie româno-sovietică, fiindcă, până să se prindă ea cum devine situaţia eu goleam strachina cărând cu lingura numai din jumătatea mea.

            Se scutură  înaltul cerului de parc-ar  fi trecut prin podul casei o droşcă sau o birjă. Tunetul e urmat de onomatopeele viitorilor mărgelaţi din pâlcul de pui de curcă şi de semnalele  de pericol emise de cloşti. Mă uit ca curca-n lemne (sic!), după piei de cloşcă. Mi-e dor de tovarăşul Stalin. Sau de-o idee ciuce. „Să moară un om e o tragedie, să moară un milion e o statistică”. Să fie ucis un om mare pentru un genocid mic şi nedorit. A-nceput să ţârâie din nou placid. „Dacă continuă, mă sinucid!” Ca supravieţuitorul Bacovia. Mi s-au înecat corăbiile de cerneală.

            Strănut, iar curcanii de viitor se înfoaie şi-mi răspund. Masa tăcerii îşi joacă rolul de cină cea de taină. De-a dreapta Mântuitorului, în tabloul lui Da Vinci nu e un ucenic, ci Maria Magdalena, consoarta lui Iisus. Al dracului Dan Brown acesta cu cartea lui de succes garantat! Blasfemii, dar şi evidenţe. Vine sfârşitul lumii. Bun venit! „Deep impact” este un satelit care a bombardat … profund o cometă. A fost ca o pişcătură de purice pentru colosul cu coadă. Coadă la prostie. Raţionalizarea ofertei. Să se-ajungă la toţi. Coada calului şi ochii şefului. Trăiască pensionarii! N-au şefi, dar nici bani, nici viitor. Dar au amintiri. Şi o libertate reală de a spune tot ce-i pasă fără ca pe cineva să-l doară în CC  (adică   cotul sau   curul)  al  PCR!

            Europa  lor e mai tare ca a noastră. Europa unită! Unită pe dracu. Estul a speriat Vestul. Nu sălbatic, ci occidentul civilizat. „Ce-au dorit acel Apus?” A pus-o de mămăligă România cu integrarea în U.E. Nu ştie stânga ce face dreapta. Stânga hărţii, deci apusul şi dreapta planiglobului, aşadar răsăritul. Cum să nu (se) ştie? Păi sateliţii ce păzesc? Păi spionii ce-nvârtesc?

            O găină se boceşte ca o femeie văduvă, printre picături. Îşi plânge cocoşul descăpăţânat de vecinul Lole, ăla cu plângerile şi esosesurile apropo de neretrocedarea pământului şi de nerecalcularea pensiai, cotcodăceşte de parc-ar fi găina cu ouăle de aur. Şi-aşa e  trecută pe lista neagră, că şi-a făcut cuibar prin vecini. L-a ales pe Tilici care, şi el, a fost şef de cuib în vremea legionarilor. Şi-uite c-a trăit. Acuşi face suta. Şi i-a mers şi vechimea. Puşcăria l-a călit. Aşa s-a călit … Stalin. „Mustăcioara lui, pana corbului!” Ş-acum zace-n pod tabloul furat de la căminul cultural. Cămin cultural furat şi el de un întreprinzător kurd care l-a prefăcut în butic şi depozit. Fiindcă nu m-a lăsat să-l expun, l-am pus şi eu pe Papaşa în cutia de lemn din fundul grădinii. Te scremi şi-l priveşti. Privire privată. În privată. Privat de libertatea de a-ţi iubi, cu nostalgie proletară, dictatorul. Trăiască stalinskaia votka! „Cei ce  nu ard dezlănţuiţi, ca noi/ În flăcările noastre se destramă!” Adio, arderi. Dacă plouă tot aşa, pompierii intră-n şomaj. Sau se reprofilează pe salvarea sinistraţilor.

            Pactul Koctail Molotov şi Spritz Riebentropp a fost remixat. Totul e  retro. Tot înainte – era mai bine. N-aveai un pui, tăiai o ceapă. Acum e invers : Joiana o mulge pe Maria. „Pe malul apei se-mpletesc cărări ce duc la moară … „ Au dus, nu mai duc. Moara naţionalizată acum e revendicată. Vindecată şi adusă-n stare de funcţionare. Macină. Când nervi, când gol. Grâul e sub ape, porumbul, cel scăpat de asaltul rudarilor cu merţan şi căsoaie cu turnuleţe, îşi arată ciocălăii ca nişte cioturi într-o fotografie cu Lacu Roşu. Lac comunist cum ar veni ca şi Turnu Roşu, Oţelu Roşu, Griviţa Roşie, Ajutorul Roşu, Roşia Dobrogeană, Crucea Roşie, Roşia Montană. Salvaţi Roşia Montană că se vrea să i se pună cruce. Se vrea, nu se spune cine ce şi de ce vrea. Munţii noştri aur poartă, noi viţei la altă poartă, tot nouă şi tot înaltă. Koşonii şi brăţările dacice sunt la găsitorii de obiecte înainte de a fi pierdute.

            Radioului nu-i tace … gura. Teoctist, patriarhul se roagă. Asta ştie, asta face! Ne anunţă ceea ce cunoaştem: că o s-o ducem mai bine după. Nu după alegeri, referendum, integrare. Ci după terminarea încălzirii globale.

            România e o ditamai Veneţia. Tractoare-gondolă şi căruţe-gondolă străbat „Canal Grande” zis Valea Seacă. Păsările s-au pus pe concertat. „Veniţi, privighetoarea cântă!”. Cum să veniţi, când toţi se grăbesc să plece. S-a dus dracului orice romantism. Aberaţia de libertate face ravagii. E criză de bastoane. Şi scuturi. Poliţia e timorată de jandarmerie. Scutul termic e-n pericol, mai dihai ca scutul de apărare al Americii, penetrat de piraţii lui Bin Laden sau al Londrei fisurat de epigonii aceluiaşi. Războiul stelelor e la ultimatum.

            Mai relaxează-te dacă-ţi dă mâna! Ţughedăr for evăr se tot aude-n cântecele trase la xerox: acelaşi ritm, aceeaşi decibeli, aceleaşi versuri stupide, aceeaşi limbă. O limbă beautiful a unor oameni cool!

            Fudulii transoceanice. Country şi western. Replici băştinaşe: manele şi geamparale. Cultură organizaţională. Curbe şi culturi! Culturi compromise! Curbe de sacrificiu. Răbdări prăjite „Războiul lumilor”. Miss România : 60.90.60. „O introducere scurtă în sex”, citesc pe-un ziar pus de mama pe jos să nu năclăim preşurile cu noroi. „Vezi cum vorbeşti!” mă admonestează cea care m-a atenţionat  şi când am plescăit la masă. Masa lemnoasă, masă de oameni! Maşalterul şi pocânzeii mă-si de viaţă. Înjurătură cu înlocuitori. Este  ziua 187 a anului. Au mai rămas 178. Permutări de opt luate câte şapte. Oare? „Aici postul de radio „Vocea Americii” Transmitem ştirile. Bucureşti … „

            Americanii ăştia atentează la libertatea Cosmosului. Nu le-ajunge că au globalizat Terra, acum merg să se tragă de brăcinar cu Tatăl ceresc. Trag de cozi blonde comete negre la suflet. Li s-a făcut de luptă cu fetele morgane ale Universului. Păsări de fier cu ciocul de foc. Păsări de foc cu ciocul de fier. Păsări de cioc cu fierul de foc! Hi-ro-şi-ma! Na-ga-sa-ki! A-po-ca-lips!

            S-a întunecat a grindină. „Pe-aici, când plouă, plouă nu se-ncurcă!” Ploaia de foc stă în rezerva strategică. Doamne fereşte! Şi domnişoare. Ca orice cavaler. Al mesei rotunde. Cu trei picioare. „Cavaler de al credinţei şi al tribului stăpân”. Lecturi obligatorii din clase primare, subiecte  de bacalaureat din licee cu cărţi fără alternativă. Umbra lui Mircea. La Cozia. Penumbra  tranziţiei. La Bucureşti. Cavalerii apocalipsei. Baronii locali învinşi de marchizii liberali. Trăiască ai noştri! Moarte învinşilor! Jos paria, sus patria! Sau invers. „Flămând şi gol, făr-adăpost/, Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut!” Nostalgii lirice într-o lume epică conlocuind un ev dramatic. Cuvinte grele. Care va fi fiind anticristul dintre nou născuţii mondializării?

            Strigă altă vecină. A adus o oală cu lapte. Şi-o rugăminte, desigur. Să-l scap pe bărbatu-său de puşcărie că a omorât un om, dar n-a vrut decât să-l rănească, să-i aplice o corecţie cu sapa. Abia a plecat vecinul cu pălărie de bulibaşă, asasinul cocoşului roşu cu tricolor pe care tocmai l-am devorat, ce dorea s-o găsesc şi pe fii-sa (una din cele şase) în carul cu fân: a plecat în lumea largă să se-angajeze dansatoare din buric şi nu mai ştie de ea nimic. Rime schiloade.

            Resurecţia naturalului asupra culturalului. Expansiunea buricului gol. Ombilic de fată mare, o palmă dintre picioare. Buricul pământului: eu, cel pozat cu şefi de stat, eu ţăranul urbanizat, şi televizat şi pomul lăudat. Dumnezeu terestru. Christos al Văii Seci. Mesia al tranziţiei. Mă las greu, să arăt că sunt mai abitir ca icoana de la Mânăstirea Argeşului: făcător de minuni. Adică să nu doară aşa rău neputinţele de care sunt capabil.

            Un fulger spintecă cerul şi se isprăveşte înfocat exact în gorunul care hotărniceşte pământurile noastre şi ale vecinului de la miazăzi. Coastele freamătă ca nişte spinări de ţăran obosite de muncă şi frecate de tălpile unui nepot, sunt traversate de năduşeala norilor  şi acele firicele toarse din caierul cerului se-mpletesc şi se-ngroaşă târându-se prin viroage spre Valea Seacă pe care o umflă şi o face ameninţătoare. Apă vie, apă moartă. Gârla a început să curgă întâi cu raţe, apoi cu găini moarte şi-n fine cu oile ciobanilor sau cu vitele sătenilor din amonte.

            Metafizica acelei duminici în care totul curge sucombă într-o dialectică heraclidiană ori hegeliană, că doar nu, din nou, materialist-dialectică. Sau  Dumnezeu – personificarea naturii cu care-l identificam, ni se identifica, în cursul elementar ateisto-sovietic – mai ştie ce fel de dialectică şi ce fel de panta rhei.

            În zulufii de salcâm, curpen, jugastru, frasin şi arţar din faţa casei natale pieptenele vântoaselor se-nfige ca o ţesală nevăzută într-o coamă de cal nărăvaş. Calul lui Făt Frumos furat de Zmeul Zmeilor, geambaşul rău, haiducul sângeros, corsarul apocalipsei. Cine ţine, Doamne, timona lumii? Cui i-ai delegat competenţa, cine te-nlocuieşte la comandă în această duminică rebelă? „Nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean … „

            Televizorul ne-atrage în odaie şi ne vâră frică în oase. „Aţi minţit poporul cu televizorul!” Ecoul evenimentelor din decembrie cel de pucioasă şi sânge se reverberează în auzul obosit de decibelii tranziţiei. Cu ochii ţintă, toţi tăcem asurzitor, în unanimitate, din  proprie iniţiativă. Ştiri, veşti, poveşti. Neliniştitoare. „Trăiască moartea!” îmi vine să strig ca legionarii noşti. Cum  or fi strigând sinucigaşii arabi? Cum or fi strigat piloţii niponi kamikaze? „Strigă tare, lăutare, marşul acela de plecare!” Pesimism global.

            Vreme de beţie, timp propice furtului de cai. Sau de găini. Bucuria parlagiilor. Plouă legănat şi ameţitor. Cum beau alcoolicii? Dar dezalcolizaţii? Dar abstinenţii. Să mori treaz, decât să fii mort de beat. Dac-ai trăit ca un pârli nu poţi muri decât afumat. Moarte pentru viaţă. Astăzi dimineaţă, cocoşul care a dat ora exactă şi-a sunat propriul ceas fatal. Nu ştiu dacă a visat , ca porcul la Ignat, cuţitul lui Lole la gât, dar şi el, „îngerul lui Dumnezeu” este un martir. Am fost supărat pe defunctul împintenat, că sacrificiul său mi l-a adus pe vecin în bătătură cu noianul lui de sarcini la ordinea de zi, cu pachetul lui de probleme pe care mi le cerea să le rezolv, dar după ce i-am mâncat creasta şi fuduliile cu usturoi, l-am iertat.

„Să te speli pe dinţi, c-ai împuţit toată casa!”  supralicitează consoarta. „Când o să-ţi  obţii tu permis de conducere, o s-o fac cu plăcere…” ricanez obraznic. (Citeşte şi/sau insolent).

            Trăim în secolul siglelor şi-n era sinonimelor. Ca şi când n-aveam destule cuvinte în lexic (în dicţionare, desigur, că-n cap avem altceva!), împrumutăm cu ghiotura. Ne lăsăm agresaţi de anglicanisme. Limba română e o primpantă zglobie care se-ntinde cu toţi. Fără anticoncepţionale. O târfă care a luat toate bolile pământului. Glosarele sunt pline de cuvinte bastarde …

            Doamne, la ce cazne m-ai pus, la ce supliciu i-ai blestemat pe cititori: ce-am scris, ce-am vrut să spun? De unde am plecat şi unde am ajuns. Mă simt ca un fiu nefumător prins cu minciuna de mama lui. Sau ca o fecioară contrafăcută. Da, azi se poate îngusta uterul, se poate comanda uter nou. Himen, himenoptere. Insecte la al căror venin sunt sensibil. Chiar aşa: înainte de clipa fatală am să vâr mâna în ulei. Într-un ulei în care fierberea care are loc se cheamă roi, zumzet. Dar de unde stupină? Doar Arghezi a avut prisacă. Aşa cum fratele Jder Sadoveanu a avut  dumbravă. Minunată. Minunate.

            Fă, doamne, o minune! O, ce lume minunată ai făcut! „Nu e păcat/ca să se lepede/clipa cea repede,/ ce ni s-a dat?” De ce  Mihai Eminescu  n-a avut decât patru portrete? Eu am câteva sute. O, clipă, mai stai! Te rog eu. Plătesc. În euro. Sau în leul greu! „Cinci bani, zece bani,/ Trece şatra de ţigani,/ Cinci lei, zece lei,/ Ţiganii au puradei”. La ce aveau în cântecele copilăriei, azi au: nume nou – rromi –,  palate, limuzine, conturi şi tupeu, mânca-ţi-aş! Şi se hrănesc ca şi noi, astăzi, cu ce prind din zbor, mai ales lebede …

            „Oare, unde o fi ajuns rândul la moarte? Al câtelea voi fi? Oi mai apuca? Ori mă duc să mă culc şi dacă nu mă scol gata mort, m-aşez  din nou la coadă. Dacă nu va veni  vreun cine ştie ce mahăr care să interzică printr-o dispoziţie lipită pe uşă, fumatul şi cacofoniile. Şi care să-nlocuiască rândul la moarte cu o coadă civilizată la nemurire … Mai ştii?”

  NICOLAE ROTARU