~Cezarina Adamescu: „Boemul trist care surâde. Mircea Micu şi ale sale întâmplări cu scriitori“

Mircea Micu declara în Cuvânt înainte la „Întâmplări cu scriitori”, despre sine: „Autorul acestor rânduri şi al celor ce vor urma declară celor interesaţi, cu mâna pe inimă, că nu este afiliat la nici o grupare literară (în cazul în care ele ar exista!), deci nu este nici barbist, nici fănuşist, nici predist, nici jebelenist, nu este decât un simplu muritor căruia îi place să repete: <eu sunt ce n-am fost niciodată şi-un sfert din ce era să fiu!>

Iubesc scriitorii, îmi place să ştiu că ei există, nu-mi place să cred că aş putea exista fără ei, nu-mi pasă dacă cutare m-a bârfit şi a zis că n-am talent. Nu-mi pasă nici dacă altul m-a lăudat şi a zis că am talent!

Vorba unui critic profilat pe literatură universală: <Micu ăsta scrie de toate şi scrie bine. De asta eu cred că nu are nici un pic de talent!>

Iată un argument de care va trebui să ţin seama în viitor…”

Dar se pare că noi uităm, de cele mai multe ori că şi scriitorii sunt  „simpli muritori”, vorba Simonei de Beauvoire: „Toţi oamenii sunt muritori” – truism devenit unul din cele mai celebre romane despre metempsihoză ale secolului XX.

Dar când ne amintim această aserţiune cu caracter axiologic, (dar se poate să treacă o zi fără să ne amintim?) –  despre unul sau altul dintre cunoscuţi ori necunoscuţi, nu putem să nu reflectăm la propria condiţie de muritori în parcela de viaţă care ni s-a dat în custodie.

Căutam cu febrilitate printre rafturi vreuna din cărţile lui Mircea Micu, în special „Miere şi fum” de care mi se făcuse nespus de dor. Când, ochii mi-au căzut pe Cartea de vacanţă,  „Întâmplări cu scriitori”, care a constituit pentru mine un prilej de bucurie cu vreo 30 de ani în urmă, apărută la Editura Sport-Turism în 1979. Însă mie îmi era dor de „Patima” lui, adică a personajului său, pentru pământ, echivalentă cu setea lui Ion al Glanetaşului care săruta pământul când ajungea la glie. Şi mai ales, de „Poeme pentru mama” – cu care îmi ostoiam şi eu dorul.

N-am sărutat niciodată ţărâna, aşa cum văzusem că face Papa Ioan Paul al II-lea, de pioasă amintire, atunci când calcă pentru prima dată pământul unei ţări. Deşi, în copilărie am locuit la mahala, pe malul Dunării şi eram mai tot timpul, cu picioarele goale strivind ţărâna, tăvălindu-ne prin ea uneori, după cum cerea jocul.

Dar, „Întâmplările cu scriitori” – mă încântaseră în tinereţe, fiindcă am respectat şi iubit de când mă ştiu, scriitorii, aceşti copii minunaţi şi maşinăriile lor romantice. Fiindcă mă ghidam după principiul: Les amis de mes amis, sont mes amis. Nu mai pun la socoteală faptul că fusese bun prieten cu Nichita, cu Prinţul Tom, cu Ahoe, cu Mărin al lu’ Moromete, toţi iubiţi de mine cu înfocare.

Scrierile sale aveau atâta savoare, atâta miez, atâta miere şi pelin, şi-mi produceau revărsări de bucurie în lacrimă,  încât, am decis numaidecât  că trebuie să-l iubesc nebuneşte.  Zis şi făcut. Dar poate fi dragostea, altfel decât nebună?

Cu Micu chiar am schimbat cu vreo doi ani în urmă, câteva epistole electronice şi-i urmăream cu sufletul în batistă, emisiunea de cultură de duminică după amiază de la DDTV.

Aş fi vrut să pot participa şi eu la Cenaclul lui Mircea Micu, aşa cum făcea prietena mea, Ioana Stuparu. Dar…În schimb, eram „colegi de prima pagină” la unele reviste. Bine şi aşa. Tare, tare mult m-a impresionat un poem de-al lui, citit pe „Luceafărul românesc” – privitor la moarte.

L-am căutat aşadar, pe  cel tocmai acum  a plecat, când voiam să-i spun cât de  mult îl preţuiesc. Aşa mi se întâmplă mereu. Nu apuc să le vorbesc (de vină fiind şi nefericita mea timiditate!) – nu apuc să le scriu bine şi să-mi exprim bucuria că există şi pentru mine, fericindu-mă cu operele lor, şi ei pleacă grăbiţi din zariştea privirii mele.

Mircea Micu – scriitorul şi poetul de excepţie care avea un gând bun pentru fiecare poet dispărut ca un ac prin urechile Timpului.

Care m-a făcut să lăcrimez, nu o dată, citindu-i  gândurile despre Gheorghe Pituţ, despre „Îngerul fără de somn” – sau „Îngerul cu o carte în mâini” – Nichita,  despre Nicolae Velea care a trecut „Prin poarta iernii”; care mi-a dezvăluit şi mie – o necunoscută –  într-un lung şir de amintiri, „Adevărul despre Marin Preda” – despre Moncher, – „Cel mai iubit dintre pământeni” -; despre „Lupul singuratic” – Titus Popovici, Mircea Micu cel care m-a purtat la braţ „La Răşinari” – pe urmele lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”.  Care i-a înălţat efigie „Voievodului stelar Mihai Eminescu”;  cel care a scris despre cel care se afla „Singur printre steme” – Vasile Voiculescu, şi despre „Caligraful imnelor” – Ioan Alexandru.

Care mi-a făcut atâtea „mărturisiri literare”! despre „Ultimul <boiar> al literaturii române” – Nichita…

Avea un şarm nemaipomenit în a povesti acele anecdotice întâmplări de la Mogoşoaia, de la pescuit cu scriitorii. A trăit boema literară  din plin, alături de falanga de aur a scriitorilor postbelici, înscrişi în Cartea nemuritoare a   literaturii veacului XX, într-o comuniune de iubire şi frăţietate numită simplu: PRIETENIE, ceea ce rar mai întâlneşti printre scriitori şi artişti.

Avea vocaţia prieteniei şi cultul valorilor.

Iată cu câtă căldură sufletească  scria despre Nichita: „Îngerul fără de somn. Un gând pentru Nichita: Nu l-am văzut demult. Cu dânsul, / Orice-ntâlnire e un risc. / Când îl apucă „Râsul-plânsul” / Şi stă ca vulturele-n pisc, / Înconjurat de raze sfinte, / De voci de prieteni asaltat. / El perorează  şi se minte / De neatins şi-nsingurat…/ Pată  de sânge ce vorbeşte, / Piatră  oftând ca un păcat, / Solz viu şi sclipitor de peşte / Pe ţărmul mării aruncat. / Noaptea, e pasăre şi zboară / Pe-un teritoriu interzis. / Îi cresc aripi la subţioară / Fiindcă  să zboare i-a fost scris. / Şi din nesomnul vieţii sale / Ce-l spintecă  cumplit pumnal, / Ascultă-nfăşurat în zale / Galopul stins al unui cal…/Acum, când scriu, surpat în mine / De dorul lui, proclam zăpezi / Care să  cadă în desime, / Cu fulgii mari, ca nişte iezi, / Să-i încălzească insomnia / Precum hlamida unui Domn, / Topindu-se-n melancolia / Acestui înger fără somn / Care veghează  poezia…”

Cred că nimeni nu l-a surprins atât de „viu” pe Nichita, cel care ne-a lăsat o semnătură-autograf unică în frumuseţea ei sfârşitoare: „Atâta să nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita, Azi”.

Şi tot despre Nichita, Mircea Micu scria: „Era mai singur decât Dumnezeu… El n-avea trup, era un fel de crin cu aerul în el. Era frumos ca un înger şi n-avea chip, numai imaginaţia noastră îi recompunea efigia de imperator roman abia desluşită pe monedele de la începuturile Lumii.

Ochiul meu ostenit mi-l readuce aşa cum l-am văzut pentru ultima oară în spaţiul de clor al unei camere de spital.

Cineva îl  îmbrăcase elegant, în unicul său costum de gală,  şi, cum stătea întins şi impasibil, mi se părea că e un ginere care se odihneşte înaintea ceremoniei mult râvnite. Cineva îl îmbrăcase frumos. Faţa lui tatuată de fulgerele nopţilor refuzate cu bună ştiinţă somnului avea ceva din solemnitatea zăpezilor dintâi. Un zâmbet secret, fin, dar ironic, mă apropie de el, liniştindu-mă. Mi se părea că în orice secundă urma să se ridice zburând „prin aer şi prin ziduri la fel cum flutură un steag înfrânt”…

Cineva îl  îmbrăcase frumos şi, deodată, simţind cum mă înjunghie stiletul singurătăţii, l-am strigat şoptind: NICHITA!

N-a răspuns, deşi putea să  vorbească, şi nici n-am îndrăznit să mă apropii să-i întind lujerul florii ce-mi îngheţase în pumnul strâns.

Nu puteam, simţeam cum „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă”.

Floarea mi se părea un glonţ al singurătăţii pândind aerul.

O refuză  zâmbind şi mi se păru că-l aud: „A mirosi o floare este un fapt de mare ruşine… E ca şi cum de propria ta mamă ţi-ai apropia nările…”

Cineva îl îmbrăcase frumos ca pe un ginere pregătit pentru o tainică şi îndelung râvnită ceremonie.

Un zâmbet secret, o sfidare ironic-miloasă mă prefăcu într-o sabie de gheaţă. Şi floarea îşi desfăcu brusc bobocul explodând în spaţiul de clor al acelei camere neutre de spital.

„Niciodată n-am să învăţ că el a murit”…

Dar, „Poeme pentru mama” – mi-au despicat sufletul în zeci de aşchii, pentru că mi-am amintit că aceasta fusese cartea care-i plăcuse şi mamei mele, Arionda, alături de „Patima”; şi le alesese din miile de volume din raft, nici acum nu ştiu prin ce minune. „FANTEZIE CU MAMA: Mamă, eu te-am visat trecând / Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare / Firavu-ţi trup amestecând / Cu zbor de păsări călătoare / Mamă, eu te-am strigat să stai, / Era un drum ciudat, de  spume / Unde plecai, de ce plecai / Spre care început de lume? /  Erai frumoasă  şi aveai / Aripi de înger, albe, mamă / Şi  te strigam şi n-auzeai / Sau nu vroiai şi mi-era teamă. / Acele păsări argintii / Mi te duceau din vis, uşoare, / În drumul  lor spre veşnicii / Tăcute şi   n e p ă s ă t o a r e…”

De aceea l-am păstrat cu atâta sfinţenie, pentru că au fost atinse de mâinile mamei mele şi au fost un timp, sub ochii ei. Atâta nostalgie se degajă din aceste scrieri, atâta gingăşie şi tristeţe!…”Să nu  adormi / Prea mult / Să nu / Laşi  iarba fiarelor / Să crească. /  Încet / Ca un veşmânt de fum / Pe carnea ta / Nepământească…”

Aceste poeme sunt poate, cele mai frumoase din lirica dedicată mamei, care pot fi aşezate alături de cele  ale lui Grigore Vieru. „ÎN GRĂDINA   CÂT O BATISTĂ: Mama sapă-n gradina lată cât o batistă, / Exista şi hârleţe şi mame mai există / Ele se-nchină noaptea icoanelor de lemn / Şi cer din depărtare copiilor un semn./ Mama sapă-n gradină  deşi abia o ţin / Încheieturi bătrâne în trupul său puţin./ Mama  îşi taie lemne să iasă fum pe horn / Pruncul în capitală  e ocupat si domn. / Se scoală-n crucea nopţii şi jură că-n  curând / Îi va trimite dafin, boia, piper şi unt. / Şi trece lungă iarna cu mari zăpezi ce mint, / Mama la soba veche îngână un colind. / Şi vine primavera în miezul ei ceresc / Şi mama sapă morcovi şi morcovii chiar cresc. / Mama îşi coase haine de moarte şi de omn, / Pruncul în  capitală e ocupat şi domn / Se scoală-n crucea nopţii şi jură trist ca Nero / Că-i va trimite sare şi biscuiţi şi  Dero / Şi vine iute vara cu  valul ei de foc,  / Vara a fost bogată, grădina cu noroc. / Mama dezgroapă morcovi şi-i curăţă oftând / Să nu mai aibă dânşii nici urmă de pământ / Apoi îi rânduieşte-n cutia de carton / Şi desenează adresa cu chimicul creion. /  Mama duce la  poştă cutia, un trofeu / Plătind integritatea transportului la leu. / Pruncul, în capitală, trezit de domn poştaş / Poartă cutia simplă cu jenă prin oraş / Şi jură-n timp ce trece de duioşii sedus: / Mâine-i trimit chibrituri şi gem  cu preţ redus…/ Mama sapă-n grădina lată cât o batistă, / Exista si harlete si mame mai exista.”

Şi iată cum m-am procopsit şi azi cu o batistă de lacrimi!

Parcă-l aud pe baritonul Dan Iordăchescu cântând „A venit aseară mama/ din sătucu-i de departe/ să-l mai vadă pe feciorul / astăzi domn cu multă carte”.

Mama bate întotdeauna „sfios la poartă” şi calcă „doar alături de covoare”. Însă are în coşul de nuiele, „vreo zece ouă”, purtate cu grijă, să nu le spargă, alături de „niscai nuci, vreo două kile” pâine dulce şi bună, aşa cum numai mama ştie să frământe.

Lirica dedicată icoanei mamei e fundamentală în creaţia acestui poet. Nu se poate face abstracţie de ea şi, din cele peste 35 de volume publicate, ea are locul său predilect, în inimile cititorilor. Din totdeauna. Fie şi pentru simplul fapt că am avut cu toţii o mamă. „RESEMNARE: Când vine seara, mama mă aşteaptă / În faţa porţii tânără  şi dreaptă / Uşoara şi  sfioasă. Ca o şoaptă… / Ultimul tren se-aude fluierând. / Vin cei plecaţi. Mai vin din când în când. / Mama priveşte luna surâzând. / Din  cer, cade o frunză  ca un gând…”
Am simţit nevoia să le împărtăşesc şi altora. Nu se cade să le ţin doar pentru mine.

„ÎMI  SCRIE MAMA: Îmi scrie mama: ”ţi-am făcut mormânt, / Că nu se ştie ce şi cum şi  când… / Tu chiar dacă trăieşti în Bucureşti / Ştiu eu cât de străin şi singur eşti. / Are gărduţ de fier ce ne desparte / Dar vom fi mai aproape după moarte. / E din beton. Să nu fii  supărat / Dar toţi vecinii s-au asigurat / Ţi-am pus compot de vişini şi gutui / Şi dacă vrei să ţi-l trimit să-mi spui. / A venit  toamna. Vremea e ploioasă / Şi poate n-ai să poţi veni acasă. / Să nu te culci târziu. Ştiu eu cum eşti /  Şi să te îmbraci mai gros, să nu răceşti. /  Noroc şi sănătate, dragul meu. / Mormântul de beton l-am plătit eu”…

Când am primit de la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, vestea trecerii sale spre eternitate, n-am putut să nu mă întreb ce sa va întâmpla cu mormântul de beton, cu gărduţ de fier, plătit de mama, după ce trupul său neînsufleţit va fi incinerat la Crematoriul Vitan Bârzeşti?  Dar imediat mi-am alungat gândul, sperând ca măcar sufletele celor doi, mamă şi fiu, să se afle în veşnicie, aproape unul de celălalt…

La împlinirea vârstei de 70 de ani, în data de 1  februarie 2008, cărturarul Artur Silvestri i-a făcut lui Mircea Micu o Laudaţio impresionantă:

„UN CLASIC

Pentru cei ce privesc literatura din plăcerea lecturii şi nu au dioptriile înceţoşate de prejudecăţi stupide şi de ură inexplicabilă, opera lui Mircea Micu (n. 31 Ianuarie 1937) rămâne un izvor de emoţii şi, adeseori, de învăţăminte. A scris şi mult şi puţin: mult – pentru că, faţă de cei ce au puteri limitate şi o cunoaştere a vieţii redusă şi superficială , avea ce spune şi, deci, ce împărtăşi : puţin – fiindcă, desi impunătoare, bibliografia lasă întotdeauna loc de adaosuri şi orice creaţie nouă ne dă, şi azi, sentimentul unei prospeţimi impresionante. În fond, scriitorul nu are vârstă  căci, în vremea tinereţelor dădea sentimentul unui echilibru ce aparţinea unei vârste lipsite de imprudenţe şi prea repezi consumpţiuni iar astăzi, când, după datele exterioare  ar fi trebuit să atingă o senectute de atitudini calme şi poate resemnate, exuberanţa şi curiozitatea intelectuală veşnic vie arată o tinereţe ce nu se opreşte din cursul ei de râu impetuos şi spectacular.
Impresionantă este la el emoţia genuină, comunicarea de strat adânc şi, la drept vorbind, o simplitate împăcată ce aparţine unui popor vechi ce nu se încurcă decât prin accident cu vorbirile complicate şi “spusa în dodii “. În felul lui, şi la proporţiile unei literaturi ce îşi va curma destrăbălările sterile descoperind cândva formele de relief stabile şi proporţiile de valori, Mircea Micu este ” un clasic“  şi al cărui clasicism esenţial aparţine lumii ce l-a făcut posibil, o lume de Românie de vest, dintr-o margine de şes de ”Moară cu noroc” şi de Banat pe unde s-a auzit de Eminescu şi se aude şi azi;  şi se va auzi mereu.
Artur Silvestri”.

Într-un interviu, Veronica Marinescu îl situa pe Mircea Micu „Între iubirea de literatură şi revolta îmotriva violenţei.”

Dar există şi un Mircea Micu pe care oamenii nu-l prea cunosc, acela din însemnările intime. Şi acesta este, cred, adevăratul Mircea Micu, sensibil şi delicat, timid şi îndrăzneţ, sentimental şi distant, tandru, sublim în vers, cu sufletul harcea-parcea din pricina pierderii unui prieten,  ori prea puţin dispus să se apropie.  Şi iată-l în opt ipostaze diferite în notele care poartă titlul unui cântec în vogă pe versurile lui George Ţărnea: „Valul care-a plâns pe glezna ta…“:

1. Îmi amintesc o seara de iulie când gleznele subţiri ale unei fete pornită benevol   să încerce   temperatura apei  mării  au fost înconjurate de ciocurile unui stol de pescăruşi

care erau gata s-o ridice în slava cerului  închipuind un colan de mărgean.

2. Avea o gleznă atât de transparentă  încât prin rotundul ocheanului ei puteai vedea răsărind  luna   pe  malurile miraculosului Bosfor.

3. Ce gleznă frumoasă avea mama. Eram atât de fascinat de subţirimea  elastică a acelui fir de lujer incât, într-o noapte, m-am apropiat  cu sfială de glezna ei  şi i-am legat o brăţară

împletită din tulpini  fragile de păpădie.

A fost prima şi ultima bijuterie pe care în cursul vieţii  i-am oferit-o

4. Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitându-mă  cum le susţine cu bastonul ei de  corn m-am întrebat dacă nu cumva nu sunt de vină că i-am deformat supleţea gleznei în vremea când mă purta  în pântec…

Glezna ei odinioară  suplă, fină ca o fibră  de crin, s-a rotunjit în resemnarea nemiloasă a vârstei.

5. Acea misterioasă femeie  întâlnită în Mongolia m-a   fascinat  de cum am văzut-o în spaţiul îngust al unei tribune oficiale când, privind-o cu  atenţie, mi s-a părut   că o mai văzusem undeva.

Gleznele ei erau atât de subţiri  încât din pricina  durităţii terenului pe care  înaintam după sfârşitul festivităţii încât, probabil  şi datorită privirilor mele fascinate, a început să şchiopăteze.

Mai apoi am visat-o  de nenumarate ori şi de fiecare dată  mi s-a părut că gleznele ei poartă  încă  povara privirii mele din realitate.

… 6. Glezna ei, o petală transparentă de crin prin care privesc soarele în amurg….

7. Dacă mă gândesc bine, glezna unei femei frumoase nu este altceva decât  o iluzie  a  reprezentării noastre ridicată la sublim.

8. Căzând în prozaism hai să vă transcriu şi definiţia gleznei  din Dicţionarul  explicativ  al limbii române: ”parte a membrelor  inferioare care cuprinde porţiunea articulaţiei tibiei cu peroneul”….

Orice comentariu mi se pare de prisos.”

Dar poate, nici o altă poezie nu m-a impresionat mai mult decât cea publicată în luna iunie 2009, intitulată: „Pasărea de acasă”: Ea vine seara şi n-o chem. / Şi de venirea ei mă tem / Şi mă prefac că-s  orb şi surd / Când pe la geamuri o aud. / Ea n-are trup, ea e un fel / De crin cu aerul în el / Ea n-are ochi şi-n două părţi / Poartă inele  mari de morţi. / Venită ca o taină grea / Se-aşează  lin  pe fruntea mea / Apoi se mută mai în jos / Spre-al tâmplei vulnerabil os / Apoi spre coaste, până când / O simt cu ghearele  strângând. / Şi tace atât de mult şi greu / Că aud cum plânge Dumnezeu.”

Când moare un poet, icoanele cad la pământ, cu fruntea în sus, înspre Isus. Iconostasul tot plânge şi din inimă curge sânge. Îi scriam lui Mircea Micu în 17 decembrie 2008: „Nu numai de acum, ci demult, demult, dintotdeauna, când vă citeam cărţile, lăcrimam. De ce? Am tărit/trăiesc printre cărţi. Ele sunt pentru mine lumina zilei. Şi despre prietenii scriitorii, şi despre Mama, şi despre Mongolia (Miere şi fum). Tac şi lăcrimez ca o nătângă. Mă vede cineva şi-mi spune că sunt proastă. Nu, sufletul meu e prost, îi zic, sufletul meu e prost ca noaptea că plânge pentru toţi  poeţii lumii, pentru cei ce sunt, pentru cei ce au fost şi vor veni. De rouă, nu mai văd cuvintele.
Atâta sensibilitate şi tristeţe în cuvintele Dvs.
Daţi-mi-le mie! Cezara Adamescu – Galaţi (iubitoare de Nichita)”.

Nu mi-a răspuns. Poate că n-a ajuns scrisoarea. Dar poate o să-mi răspundă acum. Sau poate în alt timp, în altă viaţă.  Dacă insist.

Mircea Micu mărturisea în spirit blagian,  despre sine: ”Mă dau risipei lent. În doze mici / Pradă nesăţioaselor furnici / Ce-mi înfăşoară trupul ca un bici. /  Ce-a fost, e-nchis în ora de cleştar / Am spart, cântând, pahar după pahar / Tot invăţând să râd  tăcut şi rar. / N-am fost în stare să urăsc nimic. / Sortit să mă-ntronez şi să abdic. / Să cad mereu şi iar să mă ridic. /  Acum, mă duc încrâncenat şi straniu / Iradiat de propiu-mi uranium / Purtând o lacrimă  în loc de craniu…”(Risipă).

Şi  tot el adresa această  rugăminte – NIMĂNUI – : „Am o rugăminte, / Mult mai înainte de înainte /  De a mă furişa în pământul fierbinte, / Caută  în sertarul cu miros de lămâie / Caietele mele cu versuri din copilărie. / Trimite-mi, dacă poţi, foile vechi / Să-mi revină puritatea-n urechi./ În suflet să-mi revină, încărunţind / Viaţa mea care se scrie într-un rând. / Un rând şerpuitor / Ca un drum spre Ardeal / Imprevizibil  şi frumos / Ca un  ideal… (O rugăminte).

Mircea Micu ne-a lăsat zestre, aşa cum spunea Nichita: „Oricând şi oriunde/ naştere, zestre/ a lui A FI schimbându-se / în ESTE”:

„A fi peste mormântul verii, / Sedus  de viaţă  ca de-un dor / Mânz tânăr degustând lumina/  Sălbatic şi nerăbdător. / Să  crezi că nu există moarte / Că morţii sunt numai un fel / De fluturi adormiţi de muzici / Şi închişi în bile de oţel. / A fi uitat de toată lumea / A fi iubit de cine vrei / Când vin să te-ncălzească noaptea / Fragile, turmele de miei. / A fi pe-un câmp uitat de lume, / De  smog uitat şi de maşini, / Tu singur duelând în aer / Cu săbiile unor crini. / A şti râzând, că sânul tandru / Rotit în porţelan etern / Se surpă-n el până devine / Mormânt al laptelui matern. / Şi peste toate, ca un tigru, / Să treci râzând şi să te minţi. / Şi   când ameninţă zăpada / Să o întâmpini cu o floare-n dinţi”. (A fi).

Şi ne-a mai lăsat Lumina de sine luminându-ne:

„Când vei săpa grădina trezită chiar în zori / Gândindu-te la mine ca fluturul la flori, / Dea Dumnezeu  să ningă cu prăbuşiri de nori. / Hârleţul  tău să fie  uşor precum  un vânt / Când îl  afunzi  tăcuta în pământ, /  Încrâncenată, fără  de cuvânt. / Şi va veni şi seara ca bufniţa de puf / Şi  ciocul ei va smulge  mici stele ce se rup / Din înălţimi de tablă  din aprigul văzduh. /  Ai grijă tu de vişin. Nu-l reteza din crengi / El e un vişin  tânăr şi printre pomi întregi / Mă leagă de viaţă cum numai tu mă legi. /  Nu-ţi încerca veşmntul de moarte  care-l ai / Pune-ţi la îndemână  foşnirile de mai / Şi   nu te mai încrede  în mult râvnitul rai. /  Nu mă uita. Mi-e fiinţa de viaţa ta legată / Lumina mea, pe veci  nedescifrată, / Mai naşte-mă  să mor încă o dată…”

Mircea Micu, astăzi s-a înălţat, nu „Ca o stea fixă” – aşa cum scrie el despre Gheorghe Pituţ, ci ca o stea vorbitoare, o stea care râde în hohote, precum steluţele Micului Prinţ, al căror clinchet îl auzi de departe, chiar şi din deşert, chiar şi de pe altă planetă…

De la el mi-au rămas, ceva mai mult decât un pumn de cuvinte, un coş împletit cu gânduri pentru mama, ceva „Miere şi fum” aduse tocmai din Mongolia, din ţara lui Gingis Han,  şi pentru lut o „patemă sfântă”, aşa precum a fost cea a ţăranilor de odinioară, care îngenuncheau în mijlocul gliei şi se închinau înspre răsărit, făcând metanii şi sărutând ţărâna, mulţumind lui Dumnzeu şi pentru roadă şi pentru secetă şi pentru ploaie.

Şi cu atâtea avuţii, cum să nu mă simt privilegiată,  cum să nu mă bucur, chiar dacă mă bucur plângând?

CEZARINA ADAMESCU

20 IULIE 2010

Sărbătoarea Sfântului proroc Ilie Tesviteanul, Căruţaşul Cerului.