~A.I. Brumaru: „În văzul criticii“

Precum cărţile, autorii au destinul lor; mai degrabă însă istoria, sau povestea, istorisirea. Două cărţi recente semnate de Dan Brudaşcu (Goga şi Francmasoneria şi Goga şi criticii săi, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007 şi, respectiv, 2008) ar confirma glorioasa spusă. Mai întâi, iată, cu privire la biografia marelui ardelean. Octavian Goga a trăit doar cincizecişişapte de ani. Dar atât, ca să zic astfel, e de plină  istoria românească de el, încât e neverosimil ca poetul şi omul politic să fi trecut aşa de iute pe sub vremi! Octavian Goga fusese, cum se ştie, bardul mesianic până la 1918, însă după împlinirea dezideratului de unitate, profetismul poetului isprăvindu-se din lipsă de obiect, lucrarea sa lirică va trece în chip firesc pe o linie secundă. „Misiune încheiată”, apreciază şi criticul clujean Constantin Cubleşan,un exeget avizat în temă, într-un comentariu pe suport electronic la una dintre cărţile lui Dan Brudaşcu (vezi Luceafărul Românesc, ARP, Mai, 2008). E vorba desigur de o „încheiere” – şi aceasta nedreaptă, nu totdeauna corect interpretată – în aria poeziei militante, poetul continuând să scrie, absolut admirabil, însă în alte registre: l-am putea oare înţelege pe Goga altfel decât ca autor al unei poezii, cum observa definitiv G.Călinescu, „greu de comentat, fiind deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât e straniu şi zguduitor”? Poetul însuşi şi-ar fi admis, după 1918, condiţia, adică retragerea, trecând, patetic şi motivat, în teritoriile faptei, fiind confiscat va să zică de sirenele politicii. „Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens – scrie Constantin Cubleşan -, el intrând cu paşi fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până la sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale.”

Nepotrivirile, ca să nu zic retâlcuirile, privind biografia lui Octavian Goga, apoi corectarea acestora fac obiectul volumului Goga şi Francmasoneria. Dan Brudaşcu e un cercetător competent al domeniului, fiind o vreme (peste două decenii) curatorul Castelului din Ciucea al poetului şi demnitarului. Ca  şi în cartea următoare, Goga şi criticii săi, autorul nu se dezminte: îl preocupă în egală măsură adevărul şi polemica, fiind notoriu faptul că, vânturând arhivele Castelului, el a intrat de pe atunci în dese dispute, nu totdeauna, din cât ştiu, fericit soluţionate. Omul e deopotrivă un adaptativ – o premisă ce lucrează totuşi de partea inteligenţei -, nu de puţine ori însă ţintind în demersurile sale (fusese cooptat în organismele politico-adminstrative din epocă) volatilitatea, disponibilitatea, nu aş spune, cu toate acestea, pierderile. Încă dintr-un Avertisment la carte Dan Brudaşcu recunoaşte că „prezentul volum este voit polemic”. Va continua, preluând, cred, nu puţin din siajul afectiv al neisprăvirilor la care fusese condamnat, în perioada comunistă, de neînţelegerile cu cenzura sau de ineficienţa în epocă a controverselor, reale, de istorie literară: „Nu am urmărit acest lucru pentru că aş fi avut ceva personal de împărţit cu vreunul dintre istoricii şi criticii literari ce au scris despre Octavian Goga. Dar am considerat că a venit momentul ca o serie de poncife, inexactităţi, etichetări, lacune (voite sau nu) să fie eliminate, să înceteze abordarea lor de pe poziţii partinice sau partizane, impunerea unei viziuni nedrepte, procustiene, asupra operei lui literare”. Regimul comunist, resentimentar şi, pe cale de consecinţă, menit puniţiei şi represiunii complica în cazul biografic manifestările, adică prezenţa în istorie a persoanei (exista aci, cum se ştie, instituţia odioasă a „cadrelor”), el a stins adică sensuri, va reinventa apoi ideologic realitatea. Biografia şi opera lui Octavian Goga (mai ales că acesta ca înalt demnitar – ministru, prim-ministru, întemeietor şi lieder de partid – combătea de la Dreapta radicală politica sinistră a bolşevismului de orişice extracţie) nu au scăpat acelei perfide procesări. Se cuvenea, zice Dan Brudaşcu, raparaţia, revenirea la adevăruri, mai precis, la calea justă, legitimă. Se cuvine să se ştie adevărul întreg, ascuns parţial în arhivele încă nedezgropate ale Castelului, în istoriile nespuse încă ale aceluia. El scrie aşadar, nu însă fără a-şi reaminti, încă o dată, necazul de a nu-şi fi împlinit la timp propunerile: „Nu fac nimănui procese de intenţie. E foarte posibil ca să fi existat o dispoziţie expresă din partea vreunui organ politic sau a altei instituţii ca nimeni să nu se atingă de fondul documentar rămas în arhivă. În acest caz, comportamentul absolut de neînţeles, pentru mine cel puţin, al directorului, ori de câte ori i-am solicitat să îmi permită să consult, exclusiv la faţa locului, mapele de documente, ar avea o explicaţie. Nu şi o justificare. Probabil că, zgândărită fiind chestiunea de insisteneţele mele repetetate, soldate cu unele articole publicate în revistele Orizont, Astra şi Ramuri, autoritatea responsabilă, fie ea politică, fie de alt fel, a sesizat riscul de a da posibilitatea aprofundării cunoaşterii adevărului. O asemenea posibilitate displăcea în mod cert autorităţilor comuniste decise să nu permită reabilitatea completă şi definitivă, respectiv publicarea integrală a operei lui O.Goga”(în capitolul Octavian Goga – un „poete maudit”? sau Poetul sub trei dictaturi <literare: ale /sic!/ lui T.Maiorescu, M.Beniuc şi I.D.Bălan>).

Menit mai cu seamă rectificărilor biografice, volumul Goga şi Francmasoneria nu dă seama despre chestiunea presupusă de titlu decât într-o mică măsură, într-un singur capitol, potrivirea titlului având, se înţelege, motivaţiuni comerciale, impactul, provocarea cititorului (ceea ce va recunoaşte autorul însuşi: „Alegerea titlului a avut raţiuni exclusiv comerciale. El are prea puţin – în afara capitolului pe această temă – de a face cu problematica propriu-zisă a cărţii de faţă”). Mason fiind, Goga se abătea însă de la preceptistica şi îndemnurile din doctrina mişcării, nu va fi fost va să zică decât un practicant infidel al aceleia. De altfel, Ordinul Masonic Român de Horia Nestorescu-Bălceşti cuprinde această însemnare: „aprilie 1929, Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic”, citându-l mai departe pe un V.Trifu (1932): „ d.Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D.Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională”. Dan Brudaşcu nu va amplifica nici el setul de date referitoare la masonerie în general ori la prestaţia masonică (insignifiantă, se pare, şi pe cale de demisie) a lui Goga, limitându-se la a recapitula elementele cunoscute. Va sublinia totuşi detaliul, realmente interesant, relativ la implicarea francmasoneriei în relaţia lui Goga cu intelectualitatea ungară, şi ea francmasonă, din Ardeal – de pildă protestul acesteia la arestarea şi deţinerea poetului şi luptătorului de către administraţia statală dualistă. „E greu, totuşi, de crezut că tocmai cei care făceau parte din elita clasei politice maghiare – ţinta multor atacuri de presă ale poetului român – nu numai că nu erau deranjaţi de adevărurile crude rostite de acesta, dar chiar aprobau ideile şi acţiunile sale iredentiste. În realitate, atitudinea lor subliniază încurajarea oricăror manifestări menite a slăbi puterea şi autoritatea instituţiilor dualiste în speranţa că, astfel, se va ajunge şi la realizarea idealurilor maghiare de independenţă şi suveranitate, de refacere a unui stat maghiar de sine stătător, dispărut din istorie după tragica bătălie de la Mohacs din august 1526. Deşi rămas în relaţii de cordialitate cu mulţi intelectuali şi scriitori maghiari din epocă – unii reprezentând diverse grupări francmasonice – Octavian Goga nu le-a făcut jocul şi a continuat să promoveze, prin scris şi acţiuni politice tot mai curajoase, idealurile dragi naţiunii române”.

Celelalte dimensiuni ale biografiei lui O.Goga rediscutate şi emendate aici convigător de Dan Brudaşcu se referă, conform sumarului, la „numele primit la naştere” (regula în Ardeal, îndeobşte la intelectuali, fiind, după Şcoala Ardeleană şi ASTRA, de a se boteza copiii cu nume latine, spre a se opune în chipul acesta Societăţii budapestane „pentru maghiarizarea numelor”), la „originea sa sud-dunăreană” (Dan Brudaşcu pledând, în onomastică, pentru substantivul goga, de origine nu numaidecât albaneză, ci frecvent balcanică, însemnând „om harnic”), apoi la relaţiile poetului şi omului public cu Societatea „Mica” de la Brad, cu universitarii clujeni, cu Academia Română al cărei prestigios membru a fost începând cu anul 1919 (după un stagiu de membru corespondent de cinci ani, şi cu discursul de recepţie rostit mai târziu, datorită „vieţii lui extrem de tumultoase”, abia în 30 mai 1923). Un capitol în marginea senzaţionalului e Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea (suveranul de atunci al României fiind învinuit de asasinarea, prin aceeaşi procedură, a gânditorului Nae Ionescu, şi acesta un om de vază al camarilei regale). Sunt prezentate ca dovezi un memoriu al Veturiei Goga, redactat în limba germană, constatările de specialitate ale doctorului Iuliu Haţieganu, declaraţiile valetului Simion. Se vor înlătura astfel suspiciunile referitoare la existenţa unui complot evreiesc.

Într-o asumată notă polemică e redactat şi „studiul”(aşa şi-l numeşte autorul) Goga şi criticii săi. Dan Brudaşcu nu uită însă de exigenţele obiectivităţii: „Nu vrem, scrie el în Preliminarii, să cădem în greşeala de a nega valoarea a ceea ce s-a scris până acum despre Goga, dar nici nu suntem de acord cu atitudinea celor care admit a priori, ca valoros şi util, orice text consacrat poetului. Aşadar, acolo unde există, meritele înaintaşilor au fost recunoscute. Nu am renunţat, însă, să evidenţiem neajunsurile, inexactităţile, erorile, exagerările sau poncifele, atunci când le-am identificat, indiferent cui se datorează.” Totuşi, iată, încă o dată revanşa: vor reveni adică în cercetare (şi nu cred că Dan Brudaşcu nu ar avea în această ordine dreptate) cele trei „dictaturi”, deja evocate, care au supravegheat,trunchiat, cenzurat sau alterat opera lui Octavian Goga: „dictatura” lui Titu Maiorescu (cam forţat introdusă totuşi în joc de către autor, după cum se şi vede: „…deşi favorabil şi esenţial pentru devenirea sa ulterioară, referatul maiorescian a jucat şi un rol inhibitor asupra unora dintre criticii români, dat fiind prestigiul deosebit al liderului junimist în lumea literară românească de la începutul secolului XX”), pe urmă „dictatura” lui Mihai Beniuc şi aceea a lui I.D.Bălan (ciuntiri, distorsiuni, interpretări comandate etc.). „Pluralitatea opiniilor” în receptarea critică a literaturii lui Goga, atunci când aceasta nu stă sub semnul unei ferme conştiinţe teoretice ordonatoare, a perspectivei istorice, fără adică de acces la ideea naţională nu mulţumeşte şi autorul constată şi dezaprobă în consecinţă: „Pluralitatea opiniilor, ca şi întoarcerea permanentă la volumul de debut, în tentativa de înţelegere a operei poetice a lui Octavian Goga, cu câştiguri certe în planul receptării critice, al înţelegerii poeziei sale, ca şi a naturii mijloacelor sale de expresie, reprezintă confirmarea, mereu şi mereu reluată, a valorii acestuia, dezminţind opiniile celor care i-au minimalizat calităţile şi i-au prevăzut sfârşitul, inclusiv pe unii critici postmodernişti, care îi refuză, dogmatic, lui Goga, statutul de poet naţional. Evident, recuperarea poeziei lui Octavian Goga, a artei sale poetice, rămâne un proces continuu, sinuos, nelipsit de surprize şi de capcane.” Parcurgând acribios şi sistematic, deja cronologic, comentariile şi judecăţile ce s-au emis de-a lungul timpului despre opera lui Goga, în special despre volumul de debut al poetului, Dan Brudaşcu le inventariază şi, fixându-le taxinomic, realizează un tablou al opţiunilor poeziei „gogiste”, realizând, ca şi alţi interpreţi ai acesteia (vezi, d.ex. Ion Pop), că locul ei este între Eminescu şi Lucian Blaga: „Socotit semănătorist prin supralicitarea tematicii sale (rurale, în special) căreia i se refuză evanescenţa (!) simbolică, simbolist prin fiorul vag al unora din cântecele sale, recunoscându-i-se pattern-uri structurale eminesciene, ermetic şi ezoteric uneori, dar actual prin deschiderea poeziei sale, deşi caduc prin *conţinutul* social şi istoric, cum apare în înţelegerea unor critici, Octavian Goga reprezintă, în fond, o etapă caracteristică în evoluţia sensibilităţii lirice româneşti, de plasat între *farmecul dureros eminescian* şi boala fără nume, metafizică, a lui Lucian Blaga”.

O critică a criticii (cum a mai fost numit acest necesar demers – impozant, de anvergură – al lui Dan Brudaşcu), aplicată unei lucrări literare căzute în dizgraţia lecturilor trans- şi postmoderne (aşa cum se întâmplă azi cu opera lui Octavian Goga) nu doar că repune în dezbatere respectiva operă, dar, după priceperea mea, rediscutînd-o, e în stare a o reîntrema, adică a o aşeza din nou în văzul lumii.

A.I.BRUMARU