~Melania Cuc: „Graal“

De ieri, sunt din nou în Satul fără Nume

Un loc în care Veşnicia nu mai poartă opinci, nici cătrinţă de lână seină. Doar rochii de la sold şi adidaşi ieftini, de China.

Melania s-a cam moşmondit prin ogradă toată dimineaţa, udând florile; prin casă, bătând colbul din unghere şi alungând în lumea largă vreo cinci muşte (diptere) grase ca nişte viţele.

Varvara a fiert ciorba pentru amiază, a spălat vasele şi… mi-a deschis laptopul.

Este tare insistentă, vigilentă cu mine, şi tare hotărâtă că … trebuie să învăţ şi eu disciplina.

– Scrie! Aşa, trage la galere!...

Tu, Melania, te vei împopoţona cu majuscule daurite, pe coperta de carte.

– Şi… ce ai vrea? Să te duc şi pe tine în lumea a’ bună, ţărancă năroadă?!!

-Ţţţţ! Acol’ nu-i de mine. Aş călca sigur în străchinile cele doar spoite cu aur. Eu am de secerat orzul, de măturat ograda… şi să-ţi fac patul, să-ţi servesc cafeaua, leneşă incurabilă!

Aşa aruncă vorbele, Varvara, tare şi cătrănită, apoi, pentru a mai netezi cele asperităţi – aşa cum făcea şi în copilăria comună- îmi ciupi sfârcul urechii şi dispăru în grădină.

Odată debarasată de partea ţărănească din mine, acum am tot timpul din lume la dispoziţie să mă privesc în oglindă. Colo, o femeie normală şi nu una formată din două detalii diametral opuse.

Cele două prenume ale mele, ca şi satul cu oraşul, se ciondănesc întruna:

Varvara:

-E prea cald în casă!!

Melania:

-Ba, e prea frig afară!

Varvara:

-Asta-i ziua ta proastă!

Melania:

-Ba a ta, ba a ta; puşchea pe limbă!

Foarte departe de psihanaliza mea păguboasă, de ambiţiile şi angoasele mele de scriitoare, aşezat în şezlongul din curtea plină cu flori, Mitruţ citeşte ziarul, unul vechi şi pe care l-a împrumutat de la dom’ Vali.

Iaca, un posibil personaj de roman este şi domn’ Vali?

Deţine cu acte şapte găini ouătoare, un cocoş cu coada ca focul şi o mulţime de cd-uri cu Gutză, Ceaikovski, Maria Lătăreţu…

Uneori, când îl cam roade singurătatea, deschide larg fereastra şi uşa… Să iasă în lumea largă fumul de ţigări proaste şi toate acordurile muzicale; aşa alandala, amestecate. Nu doar vecinii, tot Satul fără Nume se încarcă atunci, cu atmosfera aia specială.

Tot dom’ Vali pliveşte răzorul cu ceapă de apă, stropeşte cartofii cu soluţie de exterminat gândacii de „Colorado” şi face comandă la „Cartea prin Poştă” pentru seria de albume de artă şi „biografii celebre”- volume destule cât să-i înjumătăţească din pensie.

La ceasul acesta din zi, doarme, somn dulce de amiază.

Lucia, cealaltă vecină, este o doamnă, ca mine. Noi nu avem grija purceilor, nici a găinilor, suntem singurele femei din Satul fără Nume care ne permitem să privim amurgul în timp ce bem cafea din ceşti de ceramică veche.

I-am bătut de trei ori la uşă, nu mi-a răspuns nimeni.

Preoteasa!

Locuieşte în casa de peste gardul de sârmă împletită, dar nu se zăreşte nici în ogradă, nici în grădină. E la oraş sigur.

Deşi constat că sunt cam singură în zonă, nu mă simt părăsită, nu intru încă în panică.

În canicula turbată de dinainte de vijelia anunţată de Guvern cu steag roşu, s-a instalat liniştea nefirească, pâsloasă.

– Totu-i să rămân în casă, să mă concentrez pe pagină, să concep ceva mai de Doamne-ajută.

Nu, nici îndemnul ăsta nu mă lasă să merg mai departe.

– Da’ ce! Se va face gaură-n Cer dacă mai amân scrisul cărţii cu o singură clipă?! Doar cât să mă conectez la energiile cosmice, dând raita printre zarzavaturile şi florile din grădină…,- zic şi mă şi ridic de pe scaun.

Iau mobilul în buzunar, în caz că m-ar suna Mona, Adi sau… careva dintre prietenii sau oficialii dornici să mă felicite pentru Premiul… !

Am tot timpul din lume la dispoziţie.

– Voi scrie sigur la carte începând de mâine!- mă asigur, vorbind tare şi cu o simplitate de-a dreptul dezarmantă.

Mâine? Da’, cum să încep o lucrare taman la spartul săptămânii!!

Nu sâmbăta, luni este ziua mea norocoasă!

Aşa să fie!

Recunosc, uneori sunt cam lasă-mă să te las.

Hei, dacă aş fi numai Varvara, şi aş semăna cu bunica, aş fi iute ca sfârleaza, aş arde ca focu’!

Eu mi-am ales să fiu Melania, prenume dat de nănaşa după nevasta avocatului – una elegantă şi care nu ieşea niciodată din vilă fără pudră pe nas şi ruj gras pe buze.

Uff, numai că azi, prenumele meu de ţărancă pare a se ţine de mine! Mă trage de mânecă, mă duce spre dealul cu ceea ce a mai rămas din zestrea fostei comunităţi cooperatiste.

Acolo mai există delniţa în care bunica seceră încă din amintire. Umblă numai în cămaşă de cânepă aspră şi cu clopul de paie, ars de soare şi ploaie, peste cosiţa căruntă.

Ea e slabă şi toată o bură de polen scuturat din florile de cicoare, sânziene şi maci sălbatici peste sudoarea care-i curge din tâmple-n şiroaie, i se înnoadă în barbă.

Se aplecă, ia mănunchi cu mănunchi lanul în seceră…

Hârşti! Hârşti…!

Retează firele, se ridică, se aplecă, iar se ridică… Repetă gestul de milioane de ori, zilnic…

Epiderma ei, mirosind a pâine şi buruiană, plezneşte, sângele scurs îi pătează cămaşa fără ca bătrâna să simtă durerea fizică.

Ea înaintează, merge, se târăşte ca o gânganie albă şi deşelată peste miriştea cu ouăle prepeliţelor gata eclozate, în dogoarea de iulie.

Lângă bunica sunt eu, un copil prost ce priveşte doar jocul norilor de pe cerul vopsit ca un tavan de carton.

Uneori mă îndemn, fac mănunchiuri, adun spicele pe care tata le va lega, pe răcoare, în snop cu un crumei de răchită.

– Dumnezeule, s-au spânzurat îmbrăţişate!- exclamă Mitruţ cu un fel de disperare neputincioasă şi aruncă cât colo ziarul, cu tot cu ştirea sinistră, în iarbă.

– Cine? Întreb eu palidă şi ca atunci trezită din somn, dar cu acea curiozitate suficient de morbidă ca să-mi fie, imediat, ruşine de mine.

– Cum, cine?!!! Gemenele, clujencele a’lea! Îmi explică el, uşor iritat de ignoraţa-mi în materie de subiect de presă, gata să facă un efort în plus, să-mi citească pe diagonală toată gazeta.

– Uite, sunt, adică… erau studente, fete deştepte… Au cumpărat sfoară… Phii, au sfârşit împreună…

El continuă să-mi facă revista presei, în timp ce imaginaţia mea de scriitor îmi dă ghes, loveşte din coate, mă calcă pe bătături şi-mi iese prima în faţă; înhaţă informaţia crudă, o distorsionează şi abia apoi mi-o afişează întreagă, diformă şi macabră, ca pe o plasmă de televizor.

Dintr-o clipă în alta, nu mai aud şi nu mai văd decât cele două sinucigaşe – trupuri şui, abia sărite din adolescenţă, strânse unul în altul, bălăngănindu-se ca nişte clopote la doar un lat de palmă deasupra pământului!

Sunt gemene ca miezii de nucă şi sunt şi… nu sunt identice…

Nu sunt ficţiune ca prenumele mele îngemănate, pe care le pun întruna în poziţie de luptă, le strig:

-Acţiune!

Sau… le dau doar un brânci. Aşa cum ai face cu coada unor cocoşi de Guatemala.

– Din ştirea asta scot o carte bombă!

Nu am nevoie de cine ştie ce inspiraţie, de ficţiunea afurisită, de acel conflict artificial creat. Asta-i! Viaţa bate imaginaţia celui mai talentat scenarist – îmi spun cu statisfacţie galopantă şi… dau să trec de introducere, sărind peste punctul culminat, să îi şi fac, cărţii mele, finalul.

Dar ce scriitor e ăla care nu bea o cafea!?

Nu, mai bine iau un pahar de apă cu o felie de lămâie… Îhh, mi s-au strepezit dinţii.

Î napoi, la ficţiune!

Pe spătarul scaunului din faţa mea, ca o aripă abia smulsă din umărul unui înger derbedeu,-văd cum stă spânzurată bluza mea de mătase albă – un obiect de vestimentaţie pe care-l aleg ori de câte ori mi se oferă prilejul să particip la o conferinţă de presă, la un simpozion sau la un vernisaj – tot întâlniri mondene pentru micuţa mea urbe cu patină medievală.

Bluza mea, de felul ei albă ca laptele, are un cearcăn roşu şi nu mai mare, nu mai mic decât petala unui mac sălbatic.

Observ stigamatul prima dată şi sunt derutată. Gata, îmi trec degetele peste clavitura computerului, care, dacă ar fi un clavecin şi nu creier cu circuite electronice, ar scoate sigur sunete mult mai interesante. Renunţ pentru azi la lovit tastele.

Prind, trag de ţesătura aia subţire cu forţă nepotrivită, de parcă nu ar fi vorba de un veşmânt de femeie, ci de un trup gata răstignit pe lemnul din care cuiele rânjesc, niturile de lac strălucesc, mă privesc cu o agresivitate de care mi se face teamă.

Roşul musteşte real în fibra textilă.

Nu, nu este vopsea de prăvălie.

Dacă aş fi tot atât de nebună pe cât sunt de curioasă din fire, aş putea să miros, să gust, să simt pe limbă sarea hematiilor…

Mă abţin la timp de la gestul necugetat pentru a reconstitui, din detaliu în detaliu, ziua care a precedat plecarea mea din oraş către sat.

Da, da… am umblat creanga, am alergat cu facturi la Bancă, după răsaduri de petunii la piaţă…

Unde nu am ajuns, dar sigur nu am fost nici la măcelărie, nici la hala de carne şi nici la chirurgie sau la stomatologie…

Am trecut şi pe Galeria de Artă, cu gând să mai prind Expoziţia despre care-mi vorbise Maria.

Deh, pictorul ‘cela este chiar Artist, nu ciortan ca mine, care, vorba lu’ Mitruţ, mă cam bag în tot ce ţine şi nu ţine de o femeie de 47 de kile.

-Oh, bluza mea preferată!- suspin de-a dreptul melodramatic, apoi o iau, o mototolesc îmbrăţişând-o ca pe o rudă dragă şi incurabil bolnavă.

O stare indefinită, un ceva rece-fierbinte, defel lumesc, mă prinde de la călcâie spre glezne, urcând spre genunchi, ajunge la talie, mă strânge de gât… nelăsându-mi timp să aflu dacă greşesc.

– Organic… anorganic…?

Întrebarea asta prostească se ridică furioasă precum aburul din oala cu ciorbă de oase.

Dacă roşul acela-i sânge de adevărat, nu ar fi trebuit să fie demult închegat?!

O fi sânge de sfânt ce-a trăit aici, pe pământ!

Atunci, da, se poate oricând transforma, să fie când lichid, când lichefiat, sfidând toate legile cu care, ca oameni de bun simţ, ne-am obişnuit să nu le ieşim din ritm şi cuvânt.

Sunt ca un detectiv aflat la prima sa pistă de urmărire-n direct. Tot ceea ce am în arsenal, în dotare, nu e rodul unor studii avansate nici exerciţii după texte preluate întocmai din sfinte incunabule.

Nu sunt nici pregătită să cred fără să şi cercetez şi… insist, trag iar şi iar, de ţesătura fină, trag aşa, fără milă şi fără nici o noimă.

Am întins de tot piepţii subţiri, spetele late şi mânecile bluzei mele de mătase. Am închis şi deschis de zeci de ori ori al rând, toţi nasturii ‘ceia, din material plastic, dar care imită în strălucire sideful.

Dacă aş avea un microscop, o baterie de reactivi de duzină la îndemână… Nu am şi nu voi găsi nici hârtie de turnesol în tot Satul fără Nune şi fără pretenţii la gloria lumii.

-Organic, anoragnic… repet din inerţie fatalistă şi doar pentru că silabele acestea mi s-au înşurubat deja în memorie.

– Dacă este vopsea, cum se face că nu se ia nici cu apă de ploaie, nici cu săpun bun, nici cu ulei de mâncare?

Aş da ultimul ban din chmir să aflu, să ştiu, dacă e sânge de om sau numai reacţia unei combinaţii de chimie, un amalgam de oxizi, folosit în compoziţia picturii de pe simeze.

Ieri, am ajuns acolo, la spartul târgului, pe când exponatele se adunau, se împachetau în maldăre de ziare, de către echipa aceea de meşteri renumiţi în panotare.

Pereţii, tus’patru, uniţi în arcuri şi bolţi medievale, se eliberau de succesul expoziţiei anterioare, pentru a primi imediat opera unui alt maestru în materie. În vitrină, spre stradă, se vedea deja cuibul (natural), cu ouăle (naturale) ale Păsărilor, – titlu de prezentare, ce avea să ţină afişul expunerii următoare.

Din lucrările, care fuseseră un mare succes, mai zăbovea pe pereţii cu stucatură specială o singură pânză. Părea ca uitată, aşa cum se întâmplă cu un ciorchine de strugure, după ce au trecut prin podgorie culegătorii-n octombrie.

Fără ramă sofisticată, pe fondul tipic, clasic, pocalul era aşezat, nu cu penelul, nici în vopseluri, ci de mâna unui orfervier din Ev Mediu.

Sigur m-am apropiat, am privit ca miopul,- clipind în scăpărarea flamei aparatului care suda vergi lungi de metal, în grilajul antifurt, din geamul alăturat.

Vasul cu foiţă de aur mă atrăgea, mă incita să-l ating, să-i pipăi buza unsă cu uleiuri, să-l salt, să-l trag din întreg şi… aşa, el fiind doar un detaliu perfect, – să-l duc înapoi, la locul de drept, în lăcaşul cel vechi.

Sigur deţinea, cu certificate, patina unui timp demult pierdut, şi mai avea, mai presus de toate, puterea de-a ieşi din lucrare în realitate. Era, nu mint, era un potir numai potrivit de-a fi lustruit cu praf de curăţat Luna şi Soarele.

Nu mai ştiu dacă atunci m-a ciupit nebunia, m-a îmboldit curajul de-a atinge obiectul aproape sacru cu mâna.

Poate că el, vasul, s-a aplecat din pânza pictată, a prelins vin din vopsele peste încheietura dreptei mele cu brăţări zornăind ca nişte tinichele…

Afară, pe stradă, în lumea sufocată de atâtea cutume, nimeni nu avea timp nici de mine, nici de o pictură care nu avea încă un nume.

Doar eu am văzut ridicându-se din vasul jumătate cu vin, jumătate cu sânge, am văzut născându-se un porumbel, unul alb alb. S-a săltat mai apoi, ca din cuib, şi-a scuturat penajul peste dalele de gresii bătrîne, peste salopetele salahorilor.. peste bluza mea de mătasă albă… A zburat razant spre turnul cu ceasul ce merge la secundă de o sută de ani, fără ca mâna de om să îl ungă, să-l repare sau să-l întoarcă în cheie.

În locul, acum cu trup dar fără de suflet, pânza pe sub eboşă, pe sub culorile de ulei… s-a destins, s-a întins ca o femeie ieşită din somn şi din vis. Apoi, ţesătura s-a deschis celulă după celulă, ca o epidermă de fecioară mirosind a cânepă topită în saramură.

Tot acel mecanism, aparent fără stare, s-a pus în mişcare, colo, un soi de circuit-închis de vene şi artere, potrivite pentru a lega şi a dezlega o inimă de bărbat de una de femeie.

Din punctul meu de vedere şi luând acum în studiu subiectul , Graalul acela ar fi fost perfect potrivit pentru a ilustra cu el o copertă de carte.

Mă pregăteam chiar să iau notiţe, să fac schiţe… când, pe neaşteptate a bătut de trei ori gongul în turnul oraşului.

Stropul de roşu din vasul gata golit, se ridicase, trecuse deja peste starea de Artă, se revărsase din cadru şi din vopseluri, se prelingea, se întindea ca melcul limax pe pereţi, pe podele, spre strada pe care treceau milioane de cetăţeni liberi, în automobilele lor, de serie.

Peste noi toţi, vii şi morţi,- porumbelul alb sfârşea ca un fluture fixat de un entomolog, într-un insectar din Muzeul de Naturale.

Ca ziarist, eram gata să pun întrebări, să iau pulsul momentului, pentru Faptul divers, aş fi zăbovit sigur şi fără de sens, dar… ţăranca din mine mă cicălea, mereu îmi zicea că… de ce-mi pierd vremea bună de strâns otava pe şes, stând aşa ca viţelul la poarta ‘ai nouă, dinaintea unui simplu desen?

Apoi, au pus stăpânire pe sală alţi inşi în salopete cu buzunare şi ecusoane de firmă internaţională. Şi-au împărţit egal ciocanele, cuiele, schiţa amabalajului…

Poc, poc!…

Într-o clipă, sicriul picturii aceleia formidabile a fost gata; colo, doar o cutie din scândură cu o lacrimă de răşină gata să se topească, să se prelingă din fibră în fibră.

Au trecut trei zile de la întâmplarea aceea.

Sunt din nou în sat şi este trecut de miezul zilei. În arşiţa nepotrivită unei zone colinare, ţărna din grădina cât o năfrămuţă are călcâile tare crăpate.

Moare pe picioare puiul de vişin, pe care l-am plantat, cu mâinile mele de scriitoare în primăvara trecută. Cleiul scurge prin pleznitură din scoarţă, se coaguleză galopant în broboane cum e chihlimbarul.

Milioane de insecte programate pentru lanţul trofic, aleargă, se combină în rut, apoi se ucid între ele, peste frunzele plantei foarte bolnave.

Alături, în brazdă, celălalt vecin al nostru, inginer agronom cu experienţă în domeniu cât să coordoneze producţia vegetală a unui judeţ eminamente agricol, tratează cultura de dovleceii cu ierbicid. De azi în trei zile, garantat, petecul de ţărână va arăta ca după explozia de la Hiroşima…

Nu-mi pasă, ageamie în materie cum sunt, mă şi văd Învingătoare, pozând cu talpa pantofului aşezată pe jugulara Naturii!

Mai mult de atât, no coment!

– Poate va veni totuşi şi ploaia aia grasă, una molcomă ca vaca cu lapte, zic, când cerul pare că se sumeţeşte, se adună în haite de nori suri ş’apoi, scânteiază fulgerul pe capul de deal, perpendicular pe antena de telefonie mobilă.

Acolo este punctul de pe boltă unde, noapte de noapte, văd pulsând satelitul de comunicaţii. Cine, ce, unde şi de ce comunică?

– Ce-ţi pasă!? – mă pun la punct singură, efect al zicerii că cine ştie prea multe moare repede.

În Calendar e ziua Tuturor Sfinţilor şi, dacă aş avea acces la Internet, sunt sigură că aş găsi mesaj de la Maestru, care, nu uită să ne amintească în bloc, că… suntem vanitoşi şi insignifianţi dinaintea Eternităţii.

Poate, pentru că mă simt vinovată că nu mai beau apă din fântâna săpată de tata, în ogradă, (acum, consum apă plată, ambalată în PET-uri şi valorificată prin Bodega comunală) îmi amintesc mereu de bunica.

Într-o zi ca asta, ea s-ar fi dus la biserică, s-ar fi rugat la icoane pentru sănătate şi bani.

Bani, mulţi bani, pentru că banii constituiau singura putere pe care o recunoştea ea, după Dumnzeu, desigur, şi în care îşi punea toată nădejdea.

Acum, careva din sat a deschis, a dat la maximum radioul. Spikeriţa repetă ştirea cu închisorile secrete ale coorporaţiei multinaţionale.

Subiectul îmi trece ca un glonţ pe lângă ureche. A doua ştire mi se pare mult mai importantă – ministrul de externe în funcţiune, tocmai ia ceaiul cu subşeful Puterii Mondiale. Cu băiatul ăsta, cu ministul, îmi zic, chiar am împărţit pagina şi mezelul pe acelaşi ziar, în redacţie.

Asta era demult, pe când nu se implementaseră pe la noi, nici tipografiile digitale, nici telefoanele mici cât un creion.

-Deh, fiecare cu norocul lui! – suspin cu ranchiună.

-Nu te mai oftica, fetiţo. Nici tu nu ai ajuns rău de tot. Nu-ţi forţa norocul! – mă pune la punct partea ţărănească, practică, a conştiinţei mele, pe care o urăsc de aş scoate-o la licitaţie.

-Dacă era după tine, ţăranco fudulă, am mai fi râmat şi azi cu sapa-n ţărână. Eu, cea cu pretenţii şi dragoste de carte te-am tras din noroi pe asfalt, te-am introdus în sfera culturii!

-Halal cultură! Fără bani în pungă…

Mai bine te gândeai la un proiect continental pentru cultură intensivă de melci, de spanac, …

Tu eşti muiere, nu eşti capabilă să faci o carte mare ca ‘mericanul cela cu codu’! Ehei, ăla da romancier. A câştigat sigur o avere!

-Numai la pungă ţi-e mintea! Nu ai auzit că banii nu fac casă bună cu celebritatea?!

-Faimă pe burta goală nu doresc nici duşmanilor.

-Fie. Hai să facem pace.

Mă prind chiar acum de scris, încep o… Carte.

-Cum vrei, dar sigur … vei consuma curentul electric cu calculatorul ‘cela degeaba! Eu încerc să trag un somn bun, de amiază.

Constat că am ieşit întreagă din dialogul dintre cele două părţi ale personalităţii mele duale – rurală şi urbană – dintre cele două prenume, Varvara şi Melania, conştientizând că jocul pe care îl inventasem în glumă, odată, risca să mă depăşească, să devină ceva mai mult decât o licenţă scriitoricească.

D inafară pereţilor casei mele, ploaia prinde să toarne ca din glăleată peste fereastră. În fundal, ca într-o pictură de la tarabă, curcubeul colorează strident cerul, în formă arc voltaic.

În sfârşit, am reuşit să scap cu bine, să fac pace cu partea aceea din fiinţă-mi, care se crede încă plină de ţărână sub unghii şi cu miros de leşie în cosiţă, dar pe care, eu continui să o încalţ în pantofi cu toc cui, să o coafez şi să-i vopsesc cosiţa cu loreal-uri promoţionale.

S-a lăsat şi răcoarea, una bună şi amestecată cu miros de buruiană strivită de grindină, stare potrvită pentru a scrie poeme, nicidecum proză cu pretenţie de-a fi citită şi de alţii înafară de mine.

Îmbrac bluza mea prefertă fără să-i mai caut calităţi sau defecte, o trag peste braţe şi sâni, peste umeri… ca şi cum aş vrea să-mi ţină şi de ger şi de caniculă, nicidecum să mă apere de o ploaie normală de vară.

Am încopciat cu atenţie toţi nasturii şlefuiţi într-un atelier de duzină, doar nişte accesorii la ţesătura care, de data asta, pare a fi proaspătă, curată ca şi cum un spiriduş abia ar fi tras-o de pe războiul cu pânzele de păianjen.

Mă privesc în oglindă. Pata de vopsea sau de sânge, de odinioară, a dispărut, sau… poate că nici nu a existat în realitate.

Piepţii în croială normală se mulează după bustu-mi micuţ, se împart pe clini, se ridică şi iar se aşează peste cupele sutienului de dantelă neagră, adastă ca o pasăre ce încearcă să-şi depună oul într-un cuibul vecinului , unul mai norocos.

Dincolo de fereastra cu perdele moderne, ploaia s-a oprit brusc sau poate a făcut-o cu încetinitorul, dar unitatea de timp ca măsură a tuturor lucrurilor, pentru mine, nu mai are nici o relevanţă în ultimele ore.

Bluza de mătase prinde să se întindă, să se lăţească, să-şi troznească încheiturile, trăgând mânecile cu tot cu braţele mele, aşezându-le în cruce chiar peste locul unde va fi trebuit să fie plexul solar.

Acum, propriile-mi membre superioare mă sugrumă, îmi taie respiraţia, aşa cum se străduiesc, ele, să se nădească, să se lege-n nod dublu chiar în mijlocul spetelor.

Sunt legată snop, ca într-o cămaşă de forţă.

-Aşa va fi în ospiciu, gândesc cu detaşare, ba chiar insist ca-n delir: Trebuie să fii nebun de legat să-ţi abandonezi trupul şi sufletul pe mâna unor oameni care…

Acum, respiraţia mi-a devenit sacadată, rarefiată, nu-mi mai găsesc cuvintele şi o amorţeală plăcută se întinde în reţeaua ţesutului muscular, anihilând o crampă dureroasă, care doar ea încearcă să mă aducă înapoi, în realitatea brutală.

-Magneziu. Substanţa asta-mi lipseşte din oase… zic şi zâmbesc, gândindu-mă că ar trebui să mănânc mai multe nuci, arahide, boabe de linte!

Î mi aud propriile-mi vorbe strigate ca într-un spot de publicitate, declamate chiar, şi nu mi se pare defel periculoasă secvenţa asta, eu fiind obişnuită cu jocul de-a Viaţa şi Moartea.

-Ia, să văd câte file am scris la carte!

Nici măcar una?!!!!… -se miră şi mă scoate imediat din coşmar, partea cea harnică din fiinţă-mi. Doresc să mă lepăd de năravurile prosteşti, mă cert inistînd un pic cam prea mult şi fără efect.

-Nu ştiu ce-o fi cu tine, stai cu mâinile încrucişate şi aştepţi, ba chiar pretinzi premii literare. Halal scriitoare!

Acestea fiind zise, jumătatea practică, de ţărancă, dispare la plivit în grădină.

Ceea ce a mai rămas în veşmintele astea, estivale este numai o biată citadină şi nu mă mai simt defel sigură pe mine.

Var-va-ra! Iată holograma, halucinaţia care mi s-a agăţat – tinichea – în ultimele zile de mine, mă reflectă în oglinda conştiinţei, mă sâcâie cu simţul măsurii bunei- cuviinţe şi ziua şi noaptea.

Primul meu prenume din actul de botez nu este defel mulţumit de cum am evoluat. Are şi de ce să se înfurie, să mă certe,- doa l-am abandonat, din adolescenţă, pe străzile metropolei – colo, un nume şi un destin desculţ şi fără putere să-şi câştige coltucul de pâine, dar mai ales… fără bilet pentru trenul care ar fi putut să-l readucă Acasă.

Ştiu că nu deţin identitate duală, totul este doar un truc suficient de periculos pentru a nu trişa cu mine însămi, pentru a rezista până la căpăt pe linia de plutire.

Acum, când nu mai am tălpile înfipte în ţărână solidă, devin ipohondră, capabilă să mă cred pacientă într-un sanatoriu modern de nevroze. Colo, un biet personaj plăsmuit, din prea multă imaginaţie, de scriitorul care risc totul pe o singură carte, joc teribil de periculos pentru mine şi pentru societatea care-mi oferă pe tavă subiectele.

Parcă eu sunt şi nu sunt un punct în epicentrul acţiunii romanului care, în sfârşit, se conturează ca un fagure de viespi tineri. Dar, acţiunea în sine mă centrifugează şi… iar mă trezesc umblând creanga, cu pasul şi cu amintirile, peste dealuri şi văi nesigure.

Deşi par un pic cam iraţională, încă mă simt stăpână, tehnic vorbind, pe metaforă, pe sintagmă şi chiar pe verbele care nu o dată îmi dau bobârnace, răsturnând ele singure acţiunea, situaţia cărţii aflată în plină gestaţie.

Azi aş putea picta – nici nu aş avea nevoie de pensule din păr de veveriţă şi nici de tuburi cu vopsele sintetice.

Pentru verde-amar am gata spart în mojar, fir de coriandru. Pentru galben sunt… gălbenele, nişte corole la care nu trag nici fluturii, nici albinele.

Roşu, da, un roşu frumos, ca vesta englezească este pata de sânge, pe care… o văd din nou, o urmăresc cu sufletul la gură cum iese, cum se nevedeşte şi se urzeşte ca o cocardă de aniversare, pe pieptul stâng al bluzei mele de mătase.

Până şi mânecile s-au lăsat din una în alta, se împleticesc fără vlagă, scăpându-mă de tot din strânsoare.

Tocmai ce constat că e seară afară, când ele, mânecele bluzei de mătase albă, iar se învolbură, se suflecă peste unghii, metacarpiene, peste încheietura palmei, ajung la coate, unde…, când, se afundă cu voluptate tipic femeiască, în ligheanul cu griji şi grunji din gheaţă şi trandafiri sălbatici.

Pielea pe gât îmi asudă rece, urechile-mi vâjâie de parcă vine iarăşi furtună. Zgomotul nu vine nici din Cer şi nici din Adânc, doar pe uliţa mare, dintr-un spaţiu comun şi tot mai îngust şi pe care trece o nuntă ca o înmormântare.

MELANIA CUC