~Gheorghe Neagu: „Roiul”

Înfrântă, albina zăcea în pânza păianjenului. Aripile-i grele se străduiau să scuture pânza ţesută cu-atâta măiestrie.

Picioarele mici şi viguroase se agitau inutil să scape din mrejele ce le-nconjurau. Şi se-nfundau tot mai adânc, tot mai mult. Oboseala începea să devină din ce în ce mai pronunţată. Ruptă pe-alocuri, pânza nu vroia să cedeze. O moleşeală nedorită-i cuprindea trupul reginei. N-ar fi crezut niciodată să ajungă astfel să-şi sfârşească viaţa. Şi păianjenul, c-o cruce mare pe trup, care-o pândea zeflemitor. Şi pânza asta cleioasă şi rea. Simţea cum i se apropie sfârşitul. Îl dorea mai repede sau niciodată. Nici nu mai ştia ce-anume dorea, dar cu tot dinadinsul vroia să se sfârşească odată.

Oricum, dar să se sfârşească. Cât fusese regină n-ar fi prelungit chinul supuşilor vinovaţi niciodată. Se sfătuia cu sfetnicii asupra tuturor amănuntelor neplăcute din viaţa stupului, străduindu-se să le îndrepte. Dar nu văzuse câmpul decât odată… Era atâta floare atunci! Şi tot poporul zburător atât de tânăr atunci când o urmase. Erau cu toţii atât de încrezătorii în forţele lor, încât vreme îndelungată în stupul găsit a domnit fericirea şi belşugul. Toţi alergau după merite, şi nimeni n-ar fi râvnit fără drepturi la locul celuilalt. Apoi, când a venit prima furtună şi trântorii au fost scoşi afară din stup, viaţa părea să fie şi mai deplină. Atunci nu mai aveau în faţa urmaşilor lor exemple negative despre muncă. Şi munca se ducea cu şi mai multă râvnă ca înainte. De-atâta belşug, râurile de miere stăteau la gura stupului, asemeni unor întinderi mari de belşug atrăgând oaspeţi şi duşmani. Spre stupul lor se-ndreptau albine străine din stupuri mai sărace ca să ia cu împrumut sau să rămână definitiv acolo. Era atât belşug şi-atâta bucurie în stup încât regina şi sfetnicii ei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie că le-a dat cel de sus atâta înţelepciune.

Şi au venit şi vrăjmaşi să guste din mierea stupului lor. Cei mai buni luptători au căzut apărându-şi avutul. Tot stupul s-a ridicat să-şi izgonească pe duşmani. Chiar şi din roiuri vecine au primit ajutor în lupta ce se dusese. Şi val după val, toţi vrăjmaşii au fost răpuşi, chiar dacă numărul apărătorilor a scăzut simţitor.

În faguri însă, noi generaţii se pregăteau să vadă lumina zilei. Câmpiile cu flori abia aşteptau tineri lucrători să le culeagă polenul.

O nouă regină avea să se nască şi să-şi depună candidatura în stupul format cu-atâta trudă de regina mult încercată. Îngrijorarea ei începu să nască idei de apărare sfetnicilor din suită fără motiv . Era un lucru ştiut că atunci când domnia reginei înscăunate era bună, noua regină trebuia să-şi caute alt stup să-şi hrănească poporul. Dar sfetnicii parcă uitaseră de-nţelepciunea străbună. Se vânzoleau pe la colţuri de faguri, făurind legi şi proiecte menite, după spusa lor, să-ntărească tronul. Nu acceptau în suită nici un fel de personal neverificat, străduindu-se să afle până în cele mai îndepărtate ramuri, natura arborelui genealogic. Orice fel de propuneri venite de la alţii erau în aşa fel rezolvate încât să le aducă numai lor foloase. De-atâtea foloase aproape toţi se îngrăşaseră peste măsură. În orificiile lor mierea era adunată peste măsură, ca eventuale provizii pentru vremuri grele. Apoi treptat, treptat, numărul orificiilor pe care le aveau se mărea, ca şi cum numai ei ar fi avut dreptul la aşa ceva. Lucrătorii bătrâni se vedeau nevoiţi să-şi reducă zilnic câte-o celulă şi unii locuiau cu întreaga familie doar în 10 milimetri pătraţi. Degeaba se ridicau noi şi noi orificii din ceară. Degeaba meşteri vestiţi şi iscusiţi căutau tot felul de soluţii să deschidă drum nou pentru stup, că din suită acaparau tot ce era mai bun.

Acaparau nu atât pentru ei şi proviziile lor cât mai ales pentru rude, până mai ieri simple lucrătoare apoi cu funcţii din ce în ce mai mari. Gurile rele din stup spuneau că jumătate din aparat erau rude-ntre ele şi că de aceea nu puteau fi răsturnate. În stupuri vecine lucrările arătau cu mici variaţii asemenea lor. Tinerele vlăstare, de-abia ieşite pe câmp aveau în spinare saci mari, voluminoşi pentru a fi umplute cu polen şi nectar. Multe dintre ele flămânzeau din cauza părţilor mici ce le primeau la începutul carierei de culegător. De funcţii de răspundere nici nu putea fi vorba dacă nu aveau rude şi relaţiile necesare pentru a fi recomandaţi. Se târau tinerele lucrătoare cu saci grei de polen pe umerii firavi şi la împărţeală vedeau cu amar că din tot ce-aduceau, lor li se cuvenea după legea lor de sus doar o câtime din agoniseală.

Şi-n sufletul lor fierbea revolta. Zeci şi sute de jalbe alergau până aproape de sus, şi rămâneau fără răspuns. Atunci se duceau la pupilul lor. Tânăra regină, pe care-o hrănea cu nectar şi cu lăptişor strâns cu trudă din zbaterea aripilor. Şi ele spuneau toate necazurile ce le aveau cerându-i sfatul într-o mare şedinţă.

Dar ea le spunea că încă n-a venit vremea. Şi că toţi trebuie să aştepte un timp de răfuială. În vremea asta ei să i se aducă şi mai mult lăptişor şi mai mult nectar iar ei din toată sărăcia lor să strângă rezerve, să aibă cu ce mitui în stânga şi-n dreapta, să-şi strângă aliaţi chiar din anturajul bătrânei regine. Şi-atunci când totul va fi gata să dea lovitura. În vreme ce plănuiau astea veni bătrânul stupar cu o mască şi deschizând stupul le-ntrerupse sfatul afumându-le. Aşa că lăsară pentru o vreme lucrurile aşa cum erau. În sinea lor sperau ca bătrânul stupar să le facă dreptate, s-o izgonească pe vechea regină care nu numai că nu mai mulţumea norodului pentru ce-i aducea dar îl şi mai îngrădea cu tot felul de legi.

Iar timpul trecea făcându-le să creadă şi mai mult în faţa lor, în vreme ce sfetnici din anturajul reginei căutau să-şi întărească la rândul lor poziţia. Lacomi prin devenire acopereau tot ce sperau să le fie de vreun folos menţinerii puterii, în vreme ce regina închidea ochii la samavolniciile lor. Ba mai îşi opri lângă sine şi o seamă de trântori din cei tineri care-ar fi putut s-aducă niscai foloase cândva. Aceştia pe lângă linguşeala cu care înconjurau regina mai şi deformau realitatea dând rapoarte false despre starea de spirit şi realizările grupurilor de lucră­toare. După el, tinerele lucrătoare nu munceau nimica, se zbenguiau mereu, cereau drepturi fără nici un merit, aşa cum merita de altfel generaţia mai vârstnică ce-o slujeau şi care se jertfise în lupta cu ursul, cu şoarecii invadatori şi cu toţi duşmanii stupului. Regina apleca încântată urechea la toate minciunile şi linguşelile lor, nevrând să creadă anumite zvonuri ce-i ajungeau vag şi arareori la ureche, Astfel, ea nu ştia câte celule avea fiecare sfetnic de-al el, nu ştia cum aceştia porunciseră meşterilor să clădească o ex­tindere de faguri cu totul inutilă, nu ştia că zeci de celule se goliseră la periferia stupului şi că pe câmp miile de flori arareori mai erau culese de generaţia mai vârstnică, nu ştia că majoritatea sfetnicilor aveau de toate şi că-şi făcuseră relaţii cu stupuri vecine în eventualitatea unei retrageri forţate, deşi fusese păcă­lită de câţiva demnitori precauţi care o şi întinseseră cu o parte din bunurile stupului.

Se amăgea că toate erau nişte întâmplări cu totul şi cu totul accidentale, după cum o încredinţa de altfel toată sulta dregătorilor.

În vremea asta tinerele lucrătoare adunau şi strângeau din răsputeri recolta florilor căutându-şi aliaţi şi aşteptând semnalul noii regine. Aceasta la rândul ei se plimba nerăbdătoare printre faguri aşteptând. Era ferm hotărâtă să termine o dată şi-odată cu vechile neorânduieli. Voia s-aducă generaţiei sale toată bunăstarea şi fericirea la care avea dreptul.

Avea să le facă legi noi, aşa cum auzise că erau în unele roluri vecine.

De-aceea trimise în taină tinere lucrătoare la împăratul păianjenilor cerându-i ajutorul. Ştia intrarea tainică ce-o folo­sea sfatul bătrânei regine şi vroia s-o îngrădească în pânze ucigătoare. Pe urs îl asigură de sprijin în caz de atac, pentru ei tot nu aveau ce pierde, iar şoarecilor le promisese cale deschisă până-n cămările sfetnicilor şi chiar a reginei. Apoi pentru ca totul să meargă din plin semnă cu-aceştia tot felul de tratate, asigurându-le şi-asigurându-se în acelaş timp de cola­borare deplină.

Astfel că într-o bună zi, cel mai iscusit păianjen începu să ţeasă o pânză nemaipomenită la intrarea folosită doar de suită. Apoi când trei şoareci de câmp invadară stupul, ea trimise vorbă tinerelor lucrătoare să-ntârzie pe câmp lăsând stupul în grija celor bătrâni. Şi cu toate că şoarecii au fost izgoniţi de gene­raţia bătrână, în stup domnea o tristeţe deplină. Fagurii plini cu miere, aparţinând domnitorilor bătrânei regine fuseseră atacaţi, o bună parte din miere pierzându-se. Fagurii tinerelor lucrătoare, sărăcite de miere, erau neatinse.

Atunci bătrâna regină se gândi ce se gândi şi ceru ajutor stupilor ce le dăduse ea însăşi ajutor altădată. Din ajutorul primit nu numai că refăcu ce-a pierdut, refăcându-şi pierderile de-şi mai creă noi rezerve construind şi mai mult. Iar când ursul îndemnat de tinerele lucrătoare zgudui din temelii fagurii aşezaţi cu-atâta migală, veni bătrânul stupar şi-i izgoni şi noi ajutoare căpătă bătrâna regină refăcându-şi stupul. Mulţi demnitari spe­riaţi de-atâta necazuri îşi făceau pe ascuns bagajele hotărându-se să fugă. Se foloseau pentru asta intrarea secretă.

Plecau buimăciţi de teama să nu fie surprinşi fără să vadă plasa întinsă de perfidul păianjen.

Aici ajungeau cu burţile pline ca nişte valize cu miere drept hrană, neobositului păianjen ce sadic îi amăra şi-l strângea într-o pungă anume făcută pentru zile mai grele. Degeaba regina căuta să găsească un răspuns la dispariţia credincioşilor sfetnici. Nimeni nu cunoştea nimic şi suita se-mpuţina văzând cu ochii. Până când într-o zi se hotărî ea însăşi să dezlege mis­terul. Convoacă o şedinţă măreaţă, poate cea mai mare din tot stupul şi le ceru fiecăruia să-şi spună cuvântul.

În stup s-adunaseră aproape toată suflarea. Doar câteva albine de pază mai patrulau înccace şi-ncolo vigilente.

Întâi luară cuvântul doi trântori,ce-abia atunci intrară în graţiile sultei. În cuvântul lor, mieros, linguşitor căutau să dea un ton numai de dânsul ştiut pentru a calma spiritele generaţiei tinere ce zumzăia neliniştit.

Apoi urmă cuvântul câteva tinere lucrătoare, ce-au fost sfătuite în taină de tânăra regină să renunţe, lăsându-le pe cele mai bătrâne să vorbească întâi.

Şi cum lucrătoarele bătrâne erau puţine iar cei din sultă stăteau în gardă neştiind de partea cui să se alăture, luă cuvântul o lucrătoare de lângă tânăra regină. În câteva cuvinte aceasta expuse pe scurt necazurile lor, încheind la sfârşit ca un trăznet cu:

―  Vrem o nouă regină!

O tăcere grea se lăsă peste faguri. Nu mai mişca a nici o aripă. Iar când se trecu la vot până şi unii domnitori o notară pe noua regină. Înfrântă, bătrâna regină, privea cu ochii tulburaţi întreaga şedinţă. Văzu cum trântorii o părăseau trecând alături de noua regina. Sute de aripi zumzăiau în rapoarte nesfârşite alegerea făcută. Şi pentru întâia oară bătrâna regină înţelese că totul era pierdut. Cu aripile lăsate în jos se îndreptă spre ieşirea secretă. Lacrimii de tristeţe-i înconjurau privirea. Şi venea din tot trupul să strige durerea. A fost înşelată. Şi numai ea era acuma de vină. Câţiva domnitori, rămaşi credincioşi, o urmară-n tăcere.

Apoi văzând că vrea să iasă afară se opriră. Voiau s-o lase-n tăcere cu gândurile ei, să n-o tulbure. N-aveau de unde să ştie că nemilosul păianjen stătea acolo de veghe.

Fără să vadă în jur, bătrâna regină se-mbărbătă şi luându-şi zborul căzu-ntr-o clipită-n plasa întinsă. Zadarnic acum se zbătea să mai scape.

Plasa cleioasă şi rea nu ceda decât pe alocuri.

Bătrânul stupar trecea singuratec la stupii vecini asemenea unui zeu, îngrijindu-i. Păianjenul prudent s-apropia. Ea a ar fi vrut să-l strige să-l roage pe zeul stupar s-o scape. Dar rugămin­tea ei era prea departe de el. Un bâzâit uşor s-auzea din plasa pierfială. Şi burtosul păianjen s-apropia.

Din stup nici un demnitor din suită nu se zărea.

Doar păianjenul păzea prudent apropiindu-se implacabil. Ştia ce-avea să să-ntâmple. O înţepătură şi-un strop de venin avea să-i aducă sfârşitul.

Apoi neantul…

Şi într-adevăr păianjenul o-nţepă necruţător în abdomenul fragil, otrăvind-o. Imobilă, simţea cum moarte-ai cuprindea trupul amorţind-o.

Câteva zbateri şi trupu-i rămase inert. Abia atunci păianjenul începu s-o înconjure cu o alta pânză şi s-o conserve în vreme ce în stup tânăra regină-şi alegea suita şi redistribuia cămările pentru umplut. Apoi, după ce mai trecu o vreme, trecu zeul stupar cu norii de fum după dânsul deschizând pentru o clipă stupul. Şi văzând că noua regină se instalase şi părea pusă pe treabă, închise copacul la loc, măturând cu grijă stupul de jur împrejur, năruind fără să vrea pânza de păianjen ce căzu alături de făuritorul ei în ţărână. Abia atunci văzu zeul stupar vechea regină în pânză. Şi-nfuriat de pierderea ei strivi sub talpă păianjenul ce căuta să se-ascundă.

Pe rama pantofului două picioare de păianjen rămăseseră lipite şi se zbăteau în convulsii, în vreme ce regina se sfărâmă-n bucăţi de uscată ce era.

O pală de vânt împrăştie în praf cojile chitinoase din trupul bătrânei regine.