Gelu Voican Voiculescu : ” Despre ezoterism” (V-VI)

V. Se poate vorbi oare despre taină?

Dacă am văzut cum se pune problema sub aspectul validităţii, pentru a putea răspunde complet la interogaţia anterioară, trebuie să ne întrebăm şi sub aspectul posibilităţii: în ce măsură discursul asupra misterului nu e absurd ? (Respectiv, o altă formulare a întrebării din titlul acestui nou episod.)

Un ezoterism explicat publicului larg, n’ar înceta tocmai prin asta, de a mai fi ezoterism ?

Pe de altă parte poate fi prezentat ezoterismul, de către cineva care nu-i ezoterist, fie el şi ezoterolog ?

Dar dacă ezoterismul trăieşte în / din taină, trebuie totuşi ca aceasta să fie măcar semnalată (ceea ce nu înseamnă – dezvăluită). În fapt, adevăratul secret este inexprimabil, şi atunci, nu există riscul de a-l dezvălui, făcându-l să înceteze de a mai fi un secret.

Situaţia e oarecum paradoxală : ezoterismul este, în general, tăcut, deoarece respectă regula secretului, adică, aceea de a ascunde celor din afară cele ştiute de cei dinăuntru (reamintim că în greacă, esoteros = mai înăuntru), iar cel care studiază ezoterismul – ezoterologul – e redus la tăcere pentru că nu reuşeşte să obţină informaţii, respectiv, să intre în posesia cheii care decodifică conţinutul doctrinelor ezoterice. Iniţiatul nu vrea să dezvăluie, pe când ezoterologul nu poate s’o facă, din neştiinţă.

Impasul pare de nedepăşit : ezoteristul trebuie să respecte angajamentul (jurământul) de a nu divulga, iar ezoterologul se izbeşte de scriituri indescifrabile, de interdicţia de a pătrunde în incintele sacre sau de a participa la rituri iniţiatice, de absenţa unei documentaţii directe, de bariera unor practici foarte dificile.

Această dilemă iniţială vădeşte imposibilitatea de a vorbi despre ezoterism. În aceste condiţii, discursul despre ezoterism, oare n’ar şterge, chiar în timpul elaborării sale, semnele pe care pretinde că le-ar descifra, la fel cum, uneori, arheologii distrug involuntar, obiectele fragile găsite în timpul săpăturilor ?

Ezoterismul ar rămâne însă, prizonierul propriei gândiri încriptate, dacă se adresează numai sieşi : el nu se poate izola complet, trebuind să-şi recruteze adepţii din lumea profană. Paradoxal e că secretul nu poate rămâne secret absolut; cineva trebuie să-l cunoască, dar, totodată, trebuie să rămână secret, pentru a nu ajunge o simplă informaţie vulgară.

Pentru a putea vorbi despre ezoterism trebuie văzut cum acesta, păstrându-şi totuşi identitatea, nu rămâne închis în el însuşi, obscur şi deci, inoperant. Cum rămâne însă ezoterismul, „ezoteric”, ca „metafizică” şi nu banal abscons, neinteligibil, finalmente incomunicabil ?

Răspunsul este : – prin simbolism, care nu-i un limbaj cultural, ci unul natural. El este accesibil iniţiatului şi deopotrivă, exoteristului – omului de rând – datorită multiplelor niveluri de lectură. Fiecare înţelege în felul său. O reţea de analogii intră în joc, iar spiritul stabileşte legături vii şi corespondenţe profunde, graţie cărora secretul dăinuie.

Ezoterismul dispune de procedee complexe prin care cunoştinţele pot fi dezvăluite fără ca secretul să fie violat. Aceasta e funcţia labirinturilor enigmelor, dansurilor, măştilor, miturilor etc.

Din punctul de vedere al ezoterologului dificultatea se menţine însă: nu va fi silit oare să vorbească fără a spune ceva?

Ne aflăm într’o situaţie similară cu problema traducerii: din punct de vedere teoretic, numeroşi specialişti avizaţi au demonstrat foarte doct că traducerea unui text literar dintr’o limbă într’alta este efectiv o imposibilitate. Cu toate astea, practic, există traduceri destule…

Savantul, psihologul, istoricul, filozoful restituie prin discursul lor, sensul cuvîntului, ei găsind la limită, vreo semnificaţie ascunsă.

Ezoterologul o ia invers, pornind de la ceva ascuns, pentru a ajunge la ceva cunoscut. Dar în acest fel, nu trece de la lumină la umbră, nu redă simplist esenţialul, nu dă formă informalului ? Totul depinde de metodica ezoterologiei.

Fără raporturi cu ezoterismul, nici la nivelul actanţilor, nici la cel al argumentaţiei, de confuziile stârnite pot fi făcuţi responsabili atât partizanii, cât şi potrivnicii săi. Este şi normal să fie aşa, ambele categorii aparţinând domeniului profan.

Exoterismul, când îi este complementar şi nu contrar, poate să-i fie favorabil ezoterismului, reprezentând într’un fel mediul său înconjurător. Întâlnirea dintre versantul religios şi cel ştiinţific califică demersul ezoterismului în năzuinţa sa către Absolut. El are nevoie de dubla susţinere a religiei şi ştiinţei, ea fiind însă, insuficientă pentru recunoaşterea sa în rândul disciplinelor de gândire.

Până la urmă, de consistenţa ezoterologiei depinde foarte mult ca obiectul studiului ei – ezoterismul – să nu fie până la urmă nimicit sau, în cel mai fericit caz, desfigurat…

VI. Cât de reprimat a fost ezoterismul ?

Ezoterismul n’a fost contestat doar de savanţii raţionalişti, autoritatea sa doctrinală fiind respinsă şi de către factorii politici. Mai grav e faptul că, deşi negat teoretic şi anulat prin reducerea la o ficţiune, la o reverie, represiunea sa a cunoscut toată gama: batjocura, insulta, persecuţia, anatemizarea (afurisenia), martirizarea, asasinatul etc.

Totuşi, trebuie subliniat că doar rareori, ezoterismul a fost reprimat, ca atare.

Fiind un fenomen social, a fost condamnat de comunitate, mai degrabă, pentru efectele sale în societate.

Istoria socială a ezoterismului e plină de muţenia impusă, după cum dezvoltarea sa interioară e impregnată de tăcerea consimţită.

Dacă raţionalismul neagă baza, motivaţia şi valoarea ezoterismului – într’un cuvînt –, existenţa sa teoretică, forţele autorităţii statale sau bisericeşti îi ameninţă întemeierea, organizarea şi funcţionarea, adică, existenţa sa concretă.

Prima formă de represiune e interdicţia. Măsurile silnice intermediare sunt cenzura, amenzile, obstrucţiile, pedepsele etc. Urmează exilarea, expulzarea, arestarea, recluziunea şi execuţia ( de pildă, Husayn bin Mansur al-Hallaj, iniţiat sufist şi poet persan de limbă arabă, decapitat în anul 922) sau exterminarea în masă (cazul catharilor în sudul Franţei).

În afară de represiune, care a lovit direct ezoterismul, s’au mai luat şi alte măsuri, cu caracter indirect, cum ar fi denigrarea, care a cunoscut cele mai variate forme: dispreţul, vexaţiunea, discreditarea, defăimarea, calomnierea, amestecul de minciuni şi adevăruri parţiale într’un amalgam compromiţător, hulirea, marginalizarea etc.

Manipulând afectele colectivităţii, această acţiune de subminare a ezoterismului s’a dovedit deosebit de eficace. Vehiculate în conversaţii, ridiculizate în spectacole, perpetuate în dicţionare, aceste atacuri insidioase şi-au făcut efectul, impregnând de inanitatea ezoterismului, o întreagă cultură. Membrii societăţii ajungeau să creadă că şi-au format personal această poziţie faţă de ezoterism.

S’a recurs la subînţelesuri perfide. Jurnaliştii au întreţinut confuziile denigratoare sau au îngroşat anumite laturi ce se pretau la echivocuri.

Dacă represiunea a atacat frontal ezoterismul, iar denigrarea, din flanc, măsluirea a făcut-o din spate… Această a treia formă de combatere a ezoterismului este cea mai perversă: se încearcă destrămarea sa, metamorfozându-l. Neputând să-l doboare efectiv, s’a mizat pe denaturarea ezoterismului. Sub pretextul înţelegerii sau al interpretării sale, s’a recurs la modernizare, la distorsionare, la reconstrucţie, la traducere, la transpunere etc. Pentru a se opera falsificarea sa.

Este desigur vorba, de o golire discretă de conţinut veritabil, de o evacuare a aspectelor sacre, tradiţionale. Ezoterismul nu mai e negat, nici copleşit de agresiuni, ci e debilitat până la fi redus, în cel mai bun caz, la exoterism. (De pildă, Gerschon Scholem – având profesia iniţială de matematician –, prezintă kabbala drept panteism: o serie de autori ezoterici evrei sunt declaraţi fantaşti, o serie de aspecte spirituale sunt reduse la reacţii psiho-fiziologice – de pildă, asceza la deprivare senzorială.)

Recuperările în versiune modernistă a unor aplicaţii ale ezoterismului (mai exact ale unor ştiinţe tradiţionale particulare) nu fac decât să servească ideologiile şi interesele, care-i sunt cu totul străine, ba chiar potrivnice (cum se întâmplă, de pildă, cu acupunctura sau artele marţiale.)

Cel mai supărător şi păgubitor este cazul unei astfel de măsluiri, când eseiştii sau savanţii pretind că aprofundează sau că dezvăluie un ezoterism, nereuşind decât să-l raţionalizeze, situându-l în modul cel mai simplificator, într’un sistem de repere moderniste. Jung de pildă, ca şi epigonii săi au aerul de fi descifrat alchimia sau astrologia, de parcă până acum, alchimiştii şi astrologii şi-ar fi ignorat simbolurile.

*

Victimizarea ezoteriştilor nu trebuie însă, să ne conducă la o explicaţie derutantă:

– aceea că ezoterismul recurgea la secret pentru a evita persecuţiile;

– că folosea limbajul simbolurilor pentru a ocoli condamnările religioase sau interdicţiile politice.

O asemenea concluzie ar reduce ezoterismul la un fenomen social ca atâtea altele. Am ajunge să confundăm ezotericul cu clandestinul.

Pentru o mai riguroasă elucidare, trebuie diferenţiate cazurile în care ezoterismul e vizat în bloc – ca atare –, de cele în care el intră în coliziune doar cu puterea politică. Uneori, organizaţii de sorginte ezoterică devin de-a dreptul subversive, atrăgând firesc, represiunea. Ar fi absurd să se considere victimele ezoterismului – indivizii, grupusculele, operele sau doctrinele care au suferit diverse atingeri din cu totul alte motive. Nu orice pedepsire pusă alături de ezoterism, înseamnă că ea se datorează acestuia. De multe ori, ezoterismul nu e lovit în sine, ci indirect, fiind condamnate unele dogme, ritualuri sau producţii de ale sale pentru efectele lor sociale, pentru incidenţa lor doctrinală, pentru originea lor păgână etc.

Codurile penale din diverse epoci condamnau ezoterismul, ca degenerând în superstiţii, pentru că, de fapt, concura cu credinţele şi moravurile oficiale.

Puterea politică, religioasă, universitară sau mânia populară n’au condamnat ezoterismul ca ezoterism, ci mai degrabă, pentru că l-au considerat nefast, prematur, inoportun sau neadaptat. Deci, multe din măsurile contra ezoterismului se datorau luptei împotriva ereziei, a clandestinităţii, a vrăjitoriei sau, pur şi simplu, datorită intoleranţei şi conformismului.

Interferenţele nedorite produceau un inevitabil amalgam. Nu-i atât vorba de felul în care vede societatea ezoterismul, ci de cum se vede ezoterismul în societate…

Dacă ocupă un loc în aceasta, el nu se defineşte totuşi faţă de ea. Situându-se în raport cu el însuşi, ezoterismul nu e o ideologie. Vrându-se o tradiţie autonomă, îşi formează propriile sale cadre de referinţă. De altfel, dacă nu s’ar revendica decât de la el însuşi, ezoterismul ar dispărea ca atare, fie devenind altceva, fie murind…