~SE ANUNŢĂ O NOUĂ CARTE: „Întemeierea textului“ de Aurel Anghel – o prefaţă de Gheorghe Ene

CUVÂNT ÎNAINTE – Vom sfârşi prin a fi scrişi?
Mă aflu în faţa unuia dintre cele mai insolite evenimente textuale din viaţa mea de scriitor şi de cititor de literatură şi sunt pe punctul de a propune lumii literare un nou tip de individualitate scripturală şi o scriitură greu încadrabilă în vreunul din genurile convenţional admise ori practicate până acum.

Aurel Anghel, cunoscut prin locurile domicilierilor şi rătăcirilor mele uman-literare ca un profesor eminent de limba rusă la cele mai de elită şcoli din Buzău, şi-a descoperit (sau – cine ştie? – s-a hotărât să-şi pună la încercare, dacă şi-a ascuns-o până atunci) vocaţia de scriitor abia după ieşirea la pensie.

A început aparent modest, cu cărţi pentru copii; a continuat apoi( şi, probabil, va mai continua; originile sunt inepuizabile) cu cărţi de inspiraţie autobiografică, legate de traseele vieţii sale, având ca punct de reper universul matricial al propriei copilării şi satul natal, Cocora, echivalent spiritual al centrului lumii din Humuleştii lui Creangă şi din Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez, ajungând într-o ultimă vreme să (se) scrie (pe sine) citind-scriindu-i (sic!) pe alţii.

Prima ilustrare a acestei noi ipostaze a constituit-o cartea consacrată poetului ialomiţean cu numele din titlu – Exerciţii de dragoste cu zeii lui Gheorghe Dobre -, dar situată, totuşi, în limitele convenţiei scriiturii (predominant eseistică) despre scriitura literară.

A doua ilustrare, această Întemeierea Textului, este însă cu totul surprinzătoare şi insolită în contextul scriitural de astăzi. Mai întâi, prin faptul că are ca sursă de inspiraţie, meditaţie şi geneză a scriiturii opera unuia dintre cei mai incomozi reprezentanţi ai experimentului literar românesc postbelic, Gheorghe Iova, asupra căruia nu a îndrăznit încă nimeni să se aplece mai adânc şi la dimensiunile unei cărţi, deşi avem atâţia adâncitori (auto!)declaraţi ai fenomenului, mai ales printre congenerii lui. Într-un al doilea rând, pentru că nu-şi propune să-şi dezvăluie şi să-şi exerseze competenţele de cititor instruit(oho, şi ce instruit!) şi bine înarmat conceptual, care să aibă ambiţia de a-i iniţia pe alţii în competenţele sale şi în adâncimile textelor scrise de Iova sau de cei la care ajunge direct sau indirect contextual, prin opera acestuia. Dimpotrivă, competenţele i se formează şi i se desăvârşesc pe măsură ce îl citeşte şi descoperă că, de fapt, îl (şi) scrie, inventând astfel un nou tip de cititor şi, simultan, un nou tip de scriitor . Este tipul pe care l-aş individualiza într-o sintagmă care îmi aminteşte de unul din enunţurile mele din tinereţe („Mă văd văzut văzându-vă…”): Cel-care-se-scrie-citind-scriind(u-ne!).

Acest(să zicem provizoriu, chiar dacă incomplet) scripto-cititor, pe măsură ce înaintează

în citirea şi decriptarea textelor-Iova(uneori şi cu ajutorul exagerat al dicţionarului; nu e chiar de reproşat; dimpotrivă, face bine unui anume cititor), ajunge la o textură hibridă, în care coabitează(coerent compoziţional şi motivat estetic) scriituri diferite, de la cea de critic sau eseist la cea de prozator sau, pe alocuri, poet. Textele de pornire(cărţile lui Iova) îi servesc drept suport nu numai pentru ex-punerea şi interpretarea problematicii pe care acestea (crede că) le ridică, ci şi pentru confesiunile ori incursiunile în istoria recentă sau în propria viaţă(de-acum biografie!) pe care i le declanşează, provocându-l la scrierea unor texte originale de incontestabilă valoare literară, unele putând fi citite(vezi Casa şi profesorul) şi ca texte autonome estetic.

Cel mai frapant, însă, mi se pare că, prin această carte, începe cu adevărat spulberarea unei prejudecăţi instalate încă din anii 70, anume că literatura practicată de cei grupaţi la NOII, ca şi a optzeciştilor care i-au urmat, ar fi greu citibilă în afara practicanţilor şi a aderenţilor declaraţi, nu prea numeroşi, şi ar presupune o iniţiere îndelungată, care ar depăşi limitele existenţei unei generaţii.

Dacă aş fi, totuşi, pus în imposibilitatea de încadra această carte într-un gen anume, n-aş avea încotro şi aş încadra-o în categoria romanului de aventuri(sic!), descriind-o drept aventura unei lecturi, la capătul căreia aventurierul (Cititorul) trăieşte bucuria de a se fi transformat radical, descoperindu-se în ipostaza finală transfiguratoare(înălţătoare) de Scriitor.

… Gheorghe Iova poate fi (declarat, cel puţin) fericit. A fost primul(teoretician) dintre NOII şi, deşi n-a fost să fie la timpul lui ce spune Aurel Anghel că este, iată, acum, a ajuns şi primul în ipostaza inedită de a fi scris de altul.

Să fie acesta un alt început? Sau un alt fel de a sfârşi?
Gheorghe Ene