NR. 2/2010

Mircea Micu: „Prin poarta iernii“

A trecut prin poarta iernii in noaptea de 31 ianuarie ‘87 volatilizandu-se in somnul zapezilor eterne, furisandu-se ca un ren ostenit, unul din cele mai autentice talente ale generatiei de mijloc – Nicolae Velea.
Pe vremea cand l-am cunoscut (acum doua decenii) numele lui era aureolat de legende iar cartile sale se constituiau intr-o opera.
Avea infatisarea unui taran imbracat de sarbatoare si chipul lui bizar ascundea in melancolia bine deghizata a cutelor timpurii o tristete adanca si, uneori, o tacere sugubeata.
O glorie rapida, pe masura inzestrarii sale de exceptie l-a obligat, poate, sa fandeze in acea stranie stare de expectativa si rasfat acceptat care te poate inalta si cobori in egala masura.
Avea viciul stilistului impatimit de frumusetea limbii romane pe care o stie cum putini au darul s-o stie si fiecare silaba scrijelata parcimonios parea indelung slefuita si rotunjita.
Scaparatoare ca un otel de Toledo, inteligenta lui nativa sublima cuvintele singularizandu-le, lasand in jurul lor un gol sugestiv pe care prietenii il completau mental cu artificii inutile. >>>>

Ioan Miclău: „Duhul lui Mihai Eminescu“

“Dintre neguri argintoase o faptura se desprinde,

Ca fantoma peste codrii si ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Stefan,

Dar de luna si izvorul ingan soapte de alean,

Atunci vesnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de arama geniul Mihai Eminescu!”

Caci din dorul multor vise ce-au trecut inspre morminte,

Reinvie Duhul geniu cu chip candid si cuminte!

“Auziti  fosnete-n codru, genii melodii eterne?

Este  Codrul ce in taina un altar duios asterne!”

“Auziti clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe cand raza lunei blonde valurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultati soapta cea de noapte ca un suier,

Pare-a fi cornul lui Tepes sau a Iancului trist fluier!

Falfait de aripi multe bat in aier nascand duh,

Da, priviti cum  pe o raza se coboara din vazduh,

Blandul si etern Luceafar in izvor sa se priveasca!

Pare trist cuprins in neguri, insa ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul isi sapase loc! >>>>

Ioan Miclău: „Drumurile artei – Artur Silvestri: Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi“

Pe acelasi splendid itinerar parcurs de cartea Apocalypsis cum figuris, a ajuns in Australia si cartea Perpetuum mobile, a etern viului scriitor Artur Silvestri. E proaspata inca amintirea mecenatului roman, deaceea o clipita de timp imi permit sa ma mangai cu gandul ca s-au intalnit in credinta cu acelasi etern viu scriitor Grigore Vieru acolo sus la Ceruri, rugandu-se impreuna pentru Romania lor draga, asa cum o faceau si in zilele vietii pamantesti!

La  fel  si de data aceasta, primind cartea daruita de acolo de acasa, un imbold asemenea unui clopotel de altar, mi-a dat stire despre inca o lumina ce razbate din vremi, din acele vremi pe care prolificul scriitor Artur Silvestri le-a consemnat in capodopera  sa Perpetuum mobile. Ca de obicei, de altfel cum spuneam adeseori, pentru mine o carte simbolizeaza viata unui om, dupa cum si omul in zilele vietii sale este asemenea  unei carti in scriere. Deci cu multa bunasimtire am deschis si incercat, citind, sa inteleg acel fior sufletesc ce-l emana noua carte, aparuta prin grija si  iubirea acelei parti din carte, taina divina a cartii, Doamna Mariana Braescu Silvestri, la Editura “Carpathia”-Bucuresti,2009.

Defineam mai sus cartea aceasta o adevarata capodopera, asadar aveam de bunaseama un motiv pentru o asemenea afirmare. Numai ca acest motiv nu de la mine vine, eu doar il culeg din carte, din insasi fenomenala imaginatie prin care autorul isi concepe lucrarea. >>>>

Cristian Neagu: „Infracţiunea de a fi“, Adrian Păunescu

Motto: „Cine dintre voi este fără  păcat, să arunce cel dintâi cu piatra.” (Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, –bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului. Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale? A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare)  îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului „75 -„85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului >>>>

Cleopatra Lorinţiu: „Abur de Moldovă“

Lui Gheorghe Tomozei i-ar fi plăcut mult acest poet moldovean, basarabean, care-şi zice cu orgoliu latin Traianus, scrie poezie descătuşată şi căutătoare de  sensuri mistice, are ştiinţa sonetului şi pe aceea a rimei şi a ritmului şi inocenţe lingvistice fermecătoare.

Cine l-a citit şi înţeles pe Gheorghe Tomozei, va înţelege acest gând şi sunt sigură că îmi va da dreptate.

Aşadar iată-mă cu placheta *lui Traian Vasilicău în faţă, o carte elegantă şi paginată cu mare grijă. Am ajuns să ghicesc vârsta poeţilor după cum se raportează ei la temele existenţei !

E vorba despre  vârsta profundă, vârsta ascunsă, nu neapărat cea biologică.

Traian Vasilicău e un iremediabil poet tânăr fiindcă paradoxal, temele sale sunt continuu  populate de referinţe la divnitate, la moarte şi nemoarte, la paradisul visat,de neatins şi mai cu seamă la taina trecerii spre Dincolo. >>>>

Cezarina Adamescu: „File dintr-un jurnal imaginar – Alexandru Nemoianu“

M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori să-şi noteze gândurile? Ce nevoinţă imperioasă îi mână să aştearnă  cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimănui?

Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simţămintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia şi, în acelaşi timp neputinţa de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreşte şi-i frământă? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori.  Cu ei faci schimb de păreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârşeşti niciodată, lor le dăruieşti tăcerile tale din nopţi feriale ori festive pentru că ştii că nu te trădează.

Jurnalul interior, chiar dacă nu e aşternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ţi dărui starea aceea propice creaţiei, te pregăteşte pentru un nou început, pentru un nou capăt de lume şi spre o viaţă în care intri sfios, desculţ şi cu simţurile în alertă, sperând că vei găsi răspunsuri la întrebările pe care, poate, nu ţi le-ai pus niciodată… E un tărâm mirific de cercetat şi colindat, de făcut săpături, în care, la orice pas, poţi întâlni…neprevăzutul. >>>>

Al. Florin Ţene: „La margine de univers, pe o baliză…“

La margine de univers,pe o baliză…

Era o vreme când nu era timp

Lucrurile toate aveau aripe

Se năşteau nevăzute în Olimp

Ieşind din ouăle de clipe.

Copacii cu rădăcinile în cer

Erau înaintea zilei cu un pas,

În universul născut dintr-o enclavă

Ceasul trăgea de mână un alt ceas…

…şi aşa,unul după altul,şi altul…

Omul nu se vedea,nu ne vedeam…

Cu lumea ce aluneca spre-nalturi,

Omul şi veşnicia porniseră-n tandem.

Dar a venit Eva,prima oară

Muşcând mărul din livada cu rădăcinile în sus

Şi de-atunci bărbatul îşi tot cară

Crucea Mântuitorului Iisus. >>>>

Adrian Botez: „Melancoliile lui Ioan“

o Criste –  la marea

ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea

nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit

şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în

limba lor lunecoasă  – umbra întunecoasă

cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist

a fost –  pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit

*

eu sunt acum – un şir de-opinteli de-a citi: Cel Întreg

este cel pe care – încă – din slava paşilor lui risipiţi

nu-l înţeleg

*

am lipsit –  din orice loc – pentru o clipă:

Dumnezeu a tresărit – nemulţumit

*

vreau să  mă smulg din clefăitul materiei

să-mi pun – subţire – vibraţia duhului – pe

ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de

Poarta Soarelui: vreau să trec

Teafăr de Hotare >>>>

Florin Contrea: „Mihail Dragomirescu în zbor peste destinul său…“

Titlul cărţii scrise de Mihail Dragomirescu are un adânc sens simbolic. Zbor peste destin – titlul ultimului volum de memorii în formă de biografie romanţată, apărut la editura Brumar din Timişoara la sfârşitul anului 2009, ne restituie, – dincolo de incursiune amplă într-o viaţă zbuciumată, – un fragment semnificativ dintr-o istorie, în parte uitată, în parte ascunsă publicului larg. Amănuntele sunt cu atât mai preţioase cu cât vin din partea unui cunoscut om de ştiinţă, reputat medic din elita intelectuală a oraşului Timişoara.

Evenimentele vieţii sunt redate cu măiestrie, într-o fină plasă de meditaţii privind istoria, psihologia şi sociologia locului. Cum e şi firesc, cele mai vibrante capitole sunt acelea în care este reînviată vraja copilăriei autorului, cu aspectele ei mirifice dar şi – în mod inevitabil – malefice, din cauze de o complexitate greu de redat într-un spaţiu editorial restrâns. Dar, chiar redând realitatea vie, cartea ne prezintă o redare romanţată a acesteia. Şi numele şi locurile sunt modificate în mod subtil, astfel că, de multe ori, ceea ce se întâmplă pe plan narativ, este depăşit de ceea ce se interpretează, astfel ca cititorul să înţeleagă mai mult liniile esenţiale ale epocii pe care am trăit-o fără a o înţelege pe deplin. >>>>

Mircea Popa: „Restituiri (Miron Pompiliu – Poetul)“

Cunoscut in epoca mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu, Miron Pompiliu sau “bunul Mirune”, cum ii spunea poetul, este unul dintre figurile junimiste cele mai de vaza, reprezentand alaturi de Samson Bodnarescu, Teodor Serbanescu, Matilda Cugler-Poni si Veronica Micle lirismul noii directii iesene. E drept ca Titu Maiorescu nu-l enumera direct intre poetii “Convorbirilor”, ci in articolul Poeti si critici il aseaza in randul celor mai importanti culegatori de folclar, domeniu  in care “noua directie” se considera, de asemenea, a fi avand un rol important, iar Iacob Negruzzi il pretuia in mod deosebit, dovada faptul ca ii incredinta, in perioada absentei sale din Iasi, redactia revistei pe care o conducea.

Nu mai putin, Miron Pompiliu era socotit un autor de manuale stimabil, daca avem in vedere ca manualul semnat de el impreuna cu Ioan Paul a intrunit pana si sufragiile unui critic cusurgiu ca si marele Ion Luca Caragiale. >>>>

Dumitru Mălin: „Mânia amurgului“

MÂNIA AMURGULUI
să prinzi rădăcini în calcarul clipelor

să nu-ţi mai aminteşti din copilărie

decât pupilele negre-ale mamei

insecte migratoare de-a lungul unui cer fără lacrimi

cer în care se scăldau păsările

după ce trecuseră peste sicriul soţului ei

în curtea ţipătoare ca o sirenă de fabrică.

să cauţi biciul cu care copilul omora şerpii

lângă singurătăţile sângelui tău

să crească-amăgirile  şi să se umfle

precum pânzele corăbiilor pe mare

culcuşul unui vultur fără aripi

pe marginea zilelor alergătoare

aşa ai ajuns, ecou pentru ţipăt

aşa ai ajuns, deşert al uitării

şi nu încetezi de-a pleca

clătinând capul

în mânia amurgului. >>>>

Cezarina Adamescu: „Dimineţi nelocuite – Îngerul Esteban“

Mereu îţi simt lipsa
de parcă în orice moment
ar veni peste noi apocalipsa.
Grăbeşte-te, îngerul meu,
Esteban,
să mă aşezi iar sub formă de stea
pe altarul din inima ta,
să-ţi strălucesc
– licurici – în adânc,
grăbeşte-te fiindcă vine
ziua de apoi
când din părul meu lung
vor încolţi lăcrămioare
şi caprifoi…
____________
XXI
Azi sunt năpădită de tine
ca un fier cotropit de rugine.
Din inimă îţi ţâşnesc
flăcări lichide  >>>>

Daniel Mureşan: „Anahita“

ANAHITA

Proscrisul face propuneri

indecente zeiţei fertilităţii,

vestitei Anahita, zeiţă dragă

a înmulţirii lumii,

să se ştie

dăruirea de la prima întâlnire,

ar fi semn că  aşa poate fi

lumea mai bună,

îşi respectă

primele instincte,

dovezile vieţii.

Era să moară  zeiţa,

o băiete, zeule grosolan;

nu ştii unde şi când

sunt cele date

şi primite,

eu nu iubesc după

nevoia plebei!,

du-te la ministrul meu,

căutaţi alinare,

jertfa ce o ceri e pentru stricate,

nu o găseşti la Anahita. >>>>