LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Anne Marie Bejliu -„Cerul ascuns în noi”

Iubeşte-mi doar iubirea… 

Gândeşte-mă în trepte

în zale de-ntrebare,

în sensuri reci şi goale

de miez răspuns în frigul,

iubirilor acum seci…

Iubeşte-mă pe buza

peşterilor aruncate

în suflete-adormite

clipind din steiuri mute.

Coboară-ţi ochii limpezi

şi nu mai măsura

secundele trecute. 

Tu! Nu te mai ascunde! 

Din plete fur azurul

purtat de vânt în vuiet

şi rădăcini, şi frunze

aduse-n prag de zori…

Le-adun încet în palme

şi le topesc,le curăţ,

de tristele ecouri,

de moarte şi de ger… 

Nu mai chema uitarea! 

Lasă mai liber glasul,

iubirii ce în moarte

o viaţă cere iar.

Vino aproape-n cuibul,

păsării ce-şi ia zborul

mereu din praful clipei…

Cenuşă,dor de-a fi

aripă vieţii blânde

acoperind durerea

iubirilor distruse

de-ntunecate umbre. 

Iubeşte-mă aievea

şi vei simţi lumina… 

Iubeşte-mi doar iubirea

iar mie, uită-mi chipul.

Sunt doar fâşia floare

dintr-o tulpină frântă.

Privesc spre cer şi doare. 

Iubeşte-mi doar iubirea… 

Doar o secundă clipa 

Doar o secundă clipa

îmi înţelege glasul

apoi fuge-n pădurea

de gânduri să culeagă,

dorul de timp în coşul

cu rodul de trăiri

mustind a frământare.

Oftează şi-mi şopteşte

că ştie, mă- nţelege…

Încerc să-i prind suflarea,

o adiere blândă

în trepte de durere

sau bucurie mută.

I- ating c- un vârf de deget

unda abia simţită.

Senin cuprind în fire

căldura ei suavă

şi îmi alin fiorul…

Iubesc clipa.

Îmi pasă

atunci când lumânarea

mai stinge-o vârstă-n umbre

şi clipa moare-n noaptea

trecutului parşiv.

Dar ştiu că în viaţă

o altă clipă vine

şi voi putea cuprinde,

conturul ei…

Nu-i vis.

Clipa naşte geana luminii 

În urma durerii,
Clipa naşte geana luminii.
În urma tăcerii,
vocea iubirii naşte
sensul purificat
al dorinţei de-a fi.
În urma umbrei secundei
se naşte poezia…
Lumină tandră
a fericirii cuvântului 
alergând
în paşi de vals,
dăruind misterul
miezului universului.
Culoare şi sunet
împletesc şi lasă liberă să alunece,
spirala nesfârşitei geneze
a spiritelor,
libere să se scalde
în unda fericirii creaţiei. 

(din volumul ” Cerul ascuns în noi” )

Privesc o piatră…

Sărutul lunii alunecă pe piatră.
O înfioară  cerul
şi profunzimi de vis îi împlineşte.
Chiar de e stei, ea înfloreşte.
Petale de cristal apar şi creşte,
rotund corola florii rare înstelată.
Din fine crăpături piatra zâmbeşte.
În cerul ei ascuns senin se naşte
speranţa că va fi strălucitoare.
Atunci când soarele
va mângâia şi va trezi
cu raza-i rară,
secunda adormită ca un chist,
ecou al viitorului prea trist.
Banală stare,

ploilor expusă şi apei
rotunjind-o-n forme blânde.
Privesc o piatră.
Un nou mister,
o carapace de tăceri
la fel ca mâine,
la fel ca ieri,
mereu alt azi trezeşte-n mine… 

(din volumul „Cerul ascuns în noi” )

Anne-Marie Bejliu/ 13 martie 2007