LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Constanţa Marcu: Poeme

Nimic nu înfrunzeşte

fără seva ta

unealta nu se mişcă

fără gândul tău. 

 

Singure-mi sunt vreascurile

pe care le-aş arde.

Sunt slabă, Doamne

unde să fac focul?

La o ceaşcă

te-aştept copilărie

salonul cel mare

pianina neagră

un înger

leagănă desculţ

primăvara

sunând a bal

fotoliul

înaintea lecţiei

aristocrata Melanie

pe hârtie parfumată

un veac 

învaţă din nou

salvarea ta

trupul va trebui

să reinventeze

un suflet

Dimineaţa florilor

apa cântând

curajul de a fi

miezul zilei

de ce oare nimic nu

valorează nimic

doi peşti

flămânzi de întâmplări

învie ceasul curgând

al unei

altfel de întâlniri 

Florii ’96  

 

Mă simt

În pădure

pietrificată

cu sfârcuri durute

sânii apasă

coapsă

meandră

în jur

fremătând

Iubirea lor

respiraţia atingerii

arcuşul şi coarda

aşteptând

curcubeul estuarului

dizolvă orizontul

nimeni

nicăieri

pârg de început

neîntâmplat

mai frumos

decât venirea

albinei 

 

Umple-mă

fă-mă cărare

umbră şi roşu

creşte

mirosul dimineţii

şi-ncape

muntele în mine 

mâna

fulg

atingânduţi

lin şi senin

respiraţia 

 

Stropi

trandafirii

pe şoldurile tale

pe gâtul nins

cu petale

pe coapse zvâcnind

năvalnice vise

predestinată mie

tulburată

pe patul cu trandafiri

unindu-ne 

 

Atinsă şi-atins

cu stele de onix

în transă şi-n sânge

în catedrala de vis

şi orga ce plânge

în mine şi-n sânge

în zâmbet şi vis

atinsă şi-atins

Punct verde

între floare şi fruct

femeie

din verdele-ţi vieţii

n-ai ştiut să-mprumuţi

decît un cântec de

singură

frunză