~Ana Capotă: „Flori de mucigai de Tudor Arghezi“

Urâtul este categoria estetica în opoziţie cu ceea ce desemneaza frumosul, notele sale caracteristice fiind diformul,caracterul amorf, dizgraţiosul, lipsa de unitate in varietate,

prin dominaţia particularului, exagerarea in sens negativ.Trebuie însa tinut cont de faptul ca , în afara inţelegerii frumosului ca realitate estetica intemeiata pe criteriul armoniei ,echilibrului şi simetriei,trebuie analizat şi acel frumos care valorifică aspectele uratului existenţial :,,Astfel in anumite situaţii, sentimentul frumuseţii ia nastere nu din yugravirea frumosului existent in realitate ci, prin contrast cu acesta, el apare ca rezultat al zugravirii frumoase a unor aspecte urăte ale lumii reale, fiind o consecinta a expresivitaţii si frumusetii tratarii artistice a laturilor anestetice sub care se manifesta adevarul vietii. „

In acest context graniţa dintre frumos si urăt este aleatorie pentru ca orice canoane ale frumuseţii sar contura,generarea acelei senzaţii de placere specifice esteticii,,frumosului,, ţine în fond de masura în care individul este mişcat sufleteşte de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei .Astfel tot ceea ce nu trece de nivelul prag al frumosului, dandu i acestuia obligatoriu o coordonata pozitiva,este cu consecvenţă atribuit urâtului estetic, acesta ajungând sa se desfaşoare de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de disconfort,până la graniţa cu grotescul,şi ea, la rându-i subiectiva.

Polemizând cu clasicismul(care epurase fiinţa umană de accentele groteşti,lipsite de armonie si de sublimul trăirilor), romantismul a reabilitat „urâtul” prin Victor Hugo,care cerea sa se puna accent pe disproporţia dintre imaginea fizica urâtă şi admirabilele calitaţi ale unor personaje( de pildă monstuosul Quasimodo,cocosatul din romanul Notre Dame de Paris, are un suflet generos pana la sacrificiu).Urâtul nu mai este o categorie estetica marginala ci devine- alături de frumos- un concept artistic central. Poetul francez Charles Baudelaire consacra estetica urâtului în poemul „Un hoit”, unde relevă dizgratiosul, hidosul chiar, în putrefacţia corpului intrat în descompunere, pentru ca – în final –să realizeze elogiul iubirii capabile să înfrunte şi dezagregarea biologică.

Tudor Arghezi a afirmat programatic „ estetica urâtului”in poemul „Testament” din „Cuvinte potrivite”, dar a justificat-o cu texte revelatoare abia in „Flori de mucigai”,acest volum fiind situat prin excelenţă in zodia esteticii urâtului.Arghezi anunţa de la bun început că versurile preyentate „Sunt stihuri fără an

Stihuri de groază

De sete de apa

Si de foame de scrum

Stihurile de acum.”

Admirator si traducator exceptional din creatia poetului francez amintit,Arghezi a parafrazat titlul celebrului său volum de versuri „Les fleurs du mal”.Ambele sintagme poetice contin un oximoron(figură de stil ce consta in alaturarea a doi termeni care exprima sensuri contradictorii ,incompatibile din punct de vedere logic, dar din contrastul carora reyulta o imagine poetica deosebit de sugestiva).In ambele sintagme primul termen este identic,cel al „florilor” sugerând prospeţimea, varietatea formelor si a culorilor din universul natural vegetal.Însă , in timp ce Baudelaire îi opune un termen abstract , reliefând faptul ca omul este prizonier într-un univers macinat de forţele răului din lume , Arghezi îi asociază tot un cuvânt concret, din acelaşi regn, dar care reliefează contrariul exploziei florale- „mucigaiul” în variantă lexicală populară, este ciuperca urâtă şi rău mirositoare care acoperă spaţiile închise neaerisite,îmbibate de umiditate.Întrucât poetul a evocat experienţa sa carcerală , mucegaiul devine emblema vegetală a captivităţii omului într- un univers detestabil , cu pereţii roşi de umiditate , intunecat şi sumbru ,cu o atmosfera viciată de mirosuri pestilenţiale ,în care urâtul evolueazăspre coşmarul existenţial.

Criticii literari au vazut în publicarea volumului  „Flori de mucigai” din 1931 primul semn de maturitate artistică în creaţia poetică argheziană.Volumul înfaţişează o lume terifiantă şi agresivă,un univers,pe rând grotesc şi tragic , în care fiinţa a abandonat masca raţiunii şi a civilizaţiei revenind la ceea ce a fost în starea sa primară :bestia fără conştiinţă.Prizonier la propriu si la figurat , Arghezi creează imaginea unei umanităţi decăzute:galeria tipologică este magistrală şi prin faţa cititorilor se perindă halucinaţi , androgini , dereglaţi fizic şi psihic , inşi torturaţi de ideea păcatului sau de culpa crimei tainuite ; ei configurează laolaltă,o lume desfigurată , chinuită de coşmaruri , defulări de tot felul , de violenţa crimei şi de instincte dezlănţuite.

Tragismul decurge din faptul că, în perimetrul concentraţionar , omul care se abandonează impulsurilor primare şi spiritului gregar , nediferenţiator , se dezvăluie în toată goliciunea disperării sale mute.Si erosul se modifică , din melancolia elegiacă în stil eminescian a primului volum, în febra fiziologică, în boala trupului(ca în lirica populară), în ispita biblică şi în teroarea simţurilor(Streche, Rada, Tinca)

În scenele tipice ritmului de viaţă carcerală(descrise în Cina,Morţii,Galere, Convoiul )ideea damnării se ridică de la procesul intentat societăţii contemporane poetului la rechizitoriul întregii condiţii umane, iar fauna imundă a hoţilor, criminalilor,prostituatelor , mutilaţilor şi a estropiaţilor din punct de vedere fizic sau moral se organizează într-o imagine simbolică a existenţei.Dincolo de tragism, tentaţia burlesc –fantastică nu este ocolită , viaţa închisorii oferind şi situaţii de un verism savuros, evocate narativ într-o mişcare a epicului dinspre pitorescul pur către sugestia himericului(în Pui de găi”, „Ucigă-l toaca”).Coborâre intr-un infern modern, vizând si certe semnificaţii sociale,alături de prozele din „Icoane de lemn”(1929) şi „Poarta neagră”(1930) ,volumul”Flori de mucegai” înseamnă transpunerea unei realităţi concrete într-un imaginar demoniac.Citit din perspectiva dramei insolubile din”Psalmi”,el devine expresia unei apostazii(răzvrătiri religioase,renegări spirituale).

Astfel, Arghezi realizează în istoria literaturii noastre o reformă a limbii poetice comparabilă doar cu reforma înfaptuită în literatura franceză de V.Hugo .Poetul selectează alte sectoare ale lexicului ,utilizând cuvinte dure ,uneori forme regionale pe care nimeni nu le introdusese anterior în poezie ,dând astfel”dreptul de cetate  tuturor cuvintelor chiar şi celor compromise”.

Lovinescu  emisese despre Arghezi, in ,,Critici „ opinii elogioase, reluate apoi in „Istoria literaturii române contemporane” : „ Se poate afirma că Tudor Arghezi începe o noua estetică :estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale .”O altă afirmaţie lovinesciană îsi păstrează şi astăzi valabilitatea.Astfel, dupa opinia autorului „Mutaţiei valorilor estetice” estetica argheziană este anti simbolistă deoarece” pe cand estetica  simbolistă are o tendinţă firească spre abstracţie pe care o împinge până la spiritualizarea materiei ,estetica argheziană procedează invers, prin materializare”.

În „Flori de mucegai” ,Tudor Arghezi , asemeni lui Victor Hugo ,Baudelaire, Rimbaud şi alţi poeţi francezi din secolul trecut care încetăţeniseră în literatură toate cuvintele chiar şi pe cele compromise , obţine sinteza poetică din rezervele cele mai vulgare ale limbii române,revoluţionând astfel limbajul liricii româneşti.

Charles Baudelaire spunea că „E un miraculos privilegiu al artei că oribilul artistic exprimat, devine frumuseţe şi că durerea ritmată ori cadenţată umple spiritul cu o bucurie liniştită”.De altfel , poetul francez Daumier , a fost elogiat de Baudelaire pentru capacitatealui de a reprezenta josnicul, trivialul, abjectul cu o claritate exactă, Baudelaire considerând că poetul poate să facă să se nască din urât un farmec nou.

În acest climat artistic ,Arghezi inaugurează şi la noi „estetica urâtului”,avându-l ca model pe Baudelaire.

Interesul manifest al lui Arghezi pentru urâtul din viaţă devine o atitudine estetică întâlnită şi la autorii ruşi –Dostoievski (Casa morţilor) ,Tolstoi (Învierea).

Estetica urâtului este anunţată încă din volumul  „Cuvinte potrivite” ,poezia nascându-se din”bube ,mucegaiuri ,şi noroi „.Acest material trivial este transfigurat pentru obţinerea unor „frumuseţi noi”, inedite care să reformeze limbajul poetic.Arta argheziană e făcută din „veninuri”şi „înjurături” transfigurate în miere şi poezie pură.

Începând cu volumul „Flori de mucegai” ,Arghezi ajunge mai evident la materializări viguroase ale noii sale estetici.George Călinescu considera că „Florile de mucegai” este o operă de rafinament ,de subtilitate artistică ,ele presupunând un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile.Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais”.

Astfel cu „Flori de mucegai”Arghezi începe o poezie de savoare ce presupune un cititor pregătit .Punctul de plecare îl formează observarea limbajului cu o puternică tentă argotică a puşcăriaşilor .Impresia de veselie creată şi dozată cu cel mai autentic lirism nu e falsă; cu cât expresia e mai grotesc tipică cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare.

Spre deosebire de „Cuvinte potrivite” sau alte volume,în care Tudor Arghezi foloseşte expresiile figurate ,simbolurile, în „Flori de mucigai” poetul utilizează în special cuvântul cu sens propriu, direct.Întregul volum ilustrează atracţia poetului pentru cuvinte rare, tari, nude, expresive, potenţial mai bogate decât altele pentru a da mai multă culoare şi relief scenelor înfăţişate .Argotismele, cuvintele vulgare, considerate până la Arghezi drept neliterare, sunt reînviate, prelucrate,poetul făcând din acestea elemente caracteristice ale noii estetici argheziene , ele radiind multiple posibilităţi expresive.

Poeziiledin „Flori de mucegai”sunt poezii ce sensibilizează prin temeritatea limbajului lor frust, florile de mucegai fiind emblema unei rodiri în tenebre.Poetul înfăţişează un univers al valorilor maculate, alterate,închisoarea fiind conturată ca un univers straniu, dezolant, macabru, univers ce se reduce la noţiuni ca : mocirlă, frig,cătuşe,lanţuri,zăbrele,păduchi,şobolani, zăvoare,mucegai,întuneric.Cuvinte inedite ce descriu un univers nu mai puţin inedit în poetica românească.

Estetica acestui volum reprezintă ,potrivit lui Nicolae Balotă, echivalentul „unui avangardism iconoclast.O poziţie anti-conştient adoptată, se demonstrează în antilirismul,antiromantismul,antipurismul,antiestetismul, vădite în acel ciclu, ca şi în valorile poetice de subversiune pe care ni le relevează, valori precum-urâtul, grotescul, monstruosul, trivialul, macabrul, atrocele.”

Trivialul devine valoare poetică.De asemenea şi abjecţia ( „ cinci oameni de cositor, cu un cuţit,   Maruntaiele şi buzunarul omului l-au scotocit”- Pui de găi ), oribilul ( „Ai să te duci şi tu fetică dragă, după tat-tu  şi baba se linse pe buze  Cu pofta de sânge a unei mâţe hehuze”) , grotescul, macabrul (Atunci, pe-ntuneric, berechet   braţele,mâinile, degetele, hoţii, baba  Înăbuşiră fapta lor, o târâră-n beci degeaba”).Aceste valori nu promovează „frumosul” ,nu sunt ca şi sublimul, graţiosul, valori consacrate, în care esteticul e evident.Trivialul apare ca o contravaloare a sublimului, monstruosul a graţiosului, macabrul ca o parodie a tragicului, grotescul ca o caricatură a comicului.Valoarea poetică a „Florilor de mucegai”se constituie prin şarje,exagerări şi mai ales prin contrafacerea , degradarea şi întoarcerea pe dos a valorilor consacrate.

Arghezi este deopotrivă un poet al macrocosmosului şi al microcosmosului, ţinand de teluric dar simţindu-şi sculate „aripi de cocor aducând cu sine o poezie zvârcolită ,profund umana.Poetul ridică mucegaiul la inefabil,surprinde dramatismul structurii dualiste umane, pendulează între credinţă şi tăgadăţsolicită instrumente noi de interpretare, până la acel amintit inefabil,care, prin repetare devine stare sufletească fundamentală.

Transfigurarea estetică este pentru Arghezi o continuare şi în acelaşi timp o împlinire.Dar pe lângă acest proces apare, se revelează un har,prin transparenţa mizeriei umane, a reziduurilor suferinţei acumulate, ca şi a răului multiplicat.Astfel se remarcă un proces esenţial în această poetică: revelarea. Transfigurarea nu se petrece doar în ordinea suferinţei,ci si a răului.A converti răul a transfigura oroarea constituie un alt aspect esenţial al acestei poetici, cu urmări pe planul viziunii,al motivului imaginarului şi al tratării cuvântului.

Încetăţenirea esteticii urâtului prefigurate de Baudelaire,se realizeaza la Arghezi intr-o cuprindere mult mai vastă şi în mod pregnant. La Baudelaire se observă o îmbogăţire a mijloacelor poetice cu imagini neîngăduite până atunci în lirică.Dar aceste imagini ale urâtului au o arie limitată : apariţia  cadavrului , a locului de perdiţie, a scenei orgiace.Moartea apare ca o eliberare, ca o restituire a frumosului:

„În beciul cu morţii, Ion e frumos

Întins gol pe piatră,c-un fraged surâs

Trei nopţi şobolanii l-au ros

Si gura-i baloasă ca de sacaş

În ochi-i închişi o lumină

A satului unde-i nascut

A câmpului unde iezii-a păscut,

A încremenit acolo străină

Departe de vatra şi prins de boieri

Departe de jalea mămuchii

Pe trupu-i cu pete şi peri

În cârduri sunt morţi şi păduchii”

„Ion Ion”

În poezia „Cântec mut” întâlnim din nou oximoronul,subliniindu-se existenţa unui univers închis „ferestrele închise”, comunicarea cu transcendentul devenind astfel imposibilă:

„Ferestrele închise

S-au acoperit cu ripide şi antimise

Si odaia cu mucegai

A mirosit toată noaptea a rai.”

Poeziile din acest volum întrunesc toate elementele unei prozodii clasice: rima, (foarte reuşită), ritmul,melodicitatea deosebită, plasticitatea, sentimentele complexe şi intense comunicate în regim direct.

Arghezi reuşeşte o inimitabilă reinvestire cu sens a cuvântului, o resemantizare.

Astfel,în  limbajul cotidian,cuvântul „unghie”-prezent în poezia ce dă titlul volumului-e departe de a fi un cuvânt poetic, ba chiar dimpotrivă. Dar o unghie pe tencuială precum în poemul arghezian devine, de îndată altceva. Poezia „Flori de mucegai” se află în deschiderea volumului omonim şi constituie arta poetică a lui Arghezi ,concepţia lui despre efortul artistului şi implicaţiile acestuia în procesul creaţiei, constituind –aşadar-poezia programatică a acestui volum,aşa cum „Testament”este arta poetică din volumul „Cuvinte potrivite” .

Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic chinuit de frământări şi de tulburări interioare.De data aceasta versurile nu mai sunt produsul unei revelaţii, al harului divin-ca în „Psalmi”-, ci al unei nelinisti artistice si a setei creatoare.

Titlul este reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian-estetica urâtului – o modalitate artistică întâlnită în lirica europeana la Baudelaire. Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii –frumosul – simbolizat de floare şi urâtul – sugerat prin mucegai – oferă titlului o expresivitate şocantă şi fascinantă totodată prin efectele estetice. Urâtul are rolul de a evidenţia imperfecţiunile vieţii, senzaţiile de aversiune şi oroare care capătă valori noi, ele făcând parte din existenţa umană.

Arghezi procedează la asocieri semantice noi, declanşând un altfel de imagini poetice. Poetul trăieşte stări limită atât in planul cunoaşterii cât şi în cel al creaţiei, comunicându-se pe sine prin metafore, enumerări, repetiţii, versuri abrupte, sacadate:

„Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un perete de firidă goală,

Pe întuneric,în singurătate.”

Creaţia implică un efort supraomenesc, o muncă sisifică de a „inscripţiona tencuiala” ,de a lăsa urme durabile cu un material sensibil – unghia-pe un material dur. Actul creator se săvârşeşte în condiţii adverse, el fiind cu atât mai reuşit. El implică printre altele recluziunea, însingurarea forţată sau voluntară a creatorului .Însingurarea e sugerată şi de lipsa ajutorului divin:

„Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul –

Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”

Aceste versuri pot sugera şi ideea că această creaţie aparţine unui alt plan, opus divinului .Poetul scrie „Stihuri fără an /Stihuri de groapă/De sete de apă /Şi de foame de scrum”)sugerând ieşirea din timp , din istorie, stihuri ce prezintă suferinţa, morbidul şi macabrul( „stihuri de groapă”) precum şi vitregia, chinul existenţial, dezechilibrul („stihuri de sete de apă”) sau terifiantul, infernalul,deznădejdea halucinantă, depresia oni

rică  („stihuri de foame de scrum”).

Stihurile sunt începute cu „mâna îngerească” dar aceasta se dovedeşte insuficientă pentru zugrăvirea lumii terifiante şi agresive, a umanităţii decăzute din universul grotesc şi tragic în acelaşi timp al carcerei, de aceea creaţia sa va fi continuată cu „ unghiile de la mâna stângă”, o simbolistică străveche asociind mâna stânga cu forţele demonice, în opoziţie cu puterea divină a creaţiei. De altfel închisoarea e văzută de Arghezi ca un infern, deşi în acest cadru al ororilor, frumosul nu lipseşte:

„Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Şi nu a mai crescut –

Sau nu o am mai cunoscut…

Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

Se poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mâna devenind gheară, senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se astfel extrem de mult. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci, parcă, posedat de o voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem de a face cu ceea ce Nicolae Balotă numea supunerea nu unui comandament din afară, ci unui imperativ lăuntric: „Nu este aici…poezia unui poet damnat. Este , în schimb, mai mult decât alte încăperi ale edificiului poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie.”

La fel ca şi în „Psalmi”, Arghezi ne apare ca un revoltat, stăpânitor al unui topos nedorit de Demiurg. El se adresează unei lumi refuzate, este un Mesia al unui spaţiu pe care se pare că Dumnezeu nu l mai revendică, fiind însemnat cu pata putreziciunii şi deci a dispariţiei.

Volumul „Flori de mucegai”, apărut în 1931 reeditează în variantă lirică experienţa trăită de poet intre 1918-1919 când a fost închis din motive politice, în închisoarea de la Văcăreşti .Titlurile poeziilor ce compun volumul sunt deosebit de sugestive (Galere, Ion Ion, Ucigă-l toaca, Fătălăul) pentru lumea aceasta periferică, aproape subumană, faţă de care Arghezi manifestă compasiune, el considerând că „Pretutindeni şi în toate este poezie, ca şi cum omul şi ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile poartă ţandăra lor de aureolă,pe dinafară sau pe dinăuntru.”

Arghezi îşi dă seama că pentru a evoca figuri dintr-un mediu socio-uman mai puţin obişnuit trebuie să apeleze la inventivitate lexicală, mai ales că sugerează existenţa unei licăriri de moralitate şi frumuseţe oriunde, omul fiind, în opinia sa ,recuperabil,oricât de jos ar cădea.

Singura lumină în întunericul celulei prizonierului artist este creaţia pe care nimeni nu poate s-o facă să înceteze. Harul poetic rămâne o taină capricioasă în formele ei de manifestare şi nici chiar scriitorul nu poate anticipa momentul propice desfăşurării actului creator. Deşi lasă inspiraţia să crească, aceasta pare să se fi retras din fiinţa lui, covârşită de trauma existenţială a momentului încarcerării. Din pricina suferinţelor datorate privaţiunilor îndurate, „unghia îngerească” a talentului poetic se transformă într-o

„gheară” incapabilă să mai însemne stihurile pe tencuiala zidurilor ori pe cea a sufletului poetului. Semantic, substantivul „gheară” sugerează disperarea şi chiar agresivitatea unei fiinţe damnate, care se agaţă de orice nădejde de libertate şi de supravieţuire. Şi totuşi ultimul vers relevă încrederea poetului în forţele proprii, căci el va continua să scrie, în ciuda oricăror adversităţi ale soartei  , „cu unghiile de la mâna stângă”.

Punctul de plecare al poeziei argheziene îl constituie observarea limbajului cu un puternic miros argotic al puşcăriaşilor. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilaritate,într-o limbă indecentă,argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii unui „fătălău”:

„O fi fost mă – ta vioară

Trestie sau căprioară

Şi-o fi prins în pântec plod

De strigoi, de voievod.

Că din oamenii de rând

Nu te-ai zămislit nicicând,

Doar anapoda şi spârc

Cine ştie din ce smârc,

Morfolit de o copită

De făptură negrăită

Cu coarne de gheaţă,

Cu coama de ceaţă,

Cu ugeri de omăt –

Iese aşa fel de făt.”

Stilul condensat, cuvântul cu o mare forţă de plasticizare,alăturarea imaginilor diafane de cele groteşti, printr-un contrast policrom configurează un profil estetic neîntâlnit până la el în poezia modernă românească. Autorul creează imaginea unei umanităţi decăzute,scoţând în relief tipuri umane necunoscute încă în literatura română de până la el.

Dacă estetica urâtului este doar afirmată de poet în „Testament”, în acest volum, Arghezi pune în aplicare această idee înnoitoare nu numai pentru poezie şi limbaj artistic, ci şi pentru felul de a gândi al omului. În concepţia lui Arghezi, artistul trebuie să aibă în vedere nu numai partea frumoasă a lumii ci şi elementele sordide ale realităţii şi să le convertească în valori estetice.

Poemele din volumul „Flori de mucegai”sunt poeme moderniste prin tematică, inovaţie stilistică, originalitate ideatică şi literara. Lumea carcerei provoacă o fractură în resorturile interioare ale poetului, care nu mai recunoaşte lumina, dumnezeirea:

„Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Şi nu a mai crescut –

Sau nu o am mai cunoscut”.

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează, prin expresivitatea fascinantă , cuvintele urâte al căror sens capătă valori noi. La noutatea limbajului arghezian s-a referit şi Tudor Vianu care afirma:”Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a poetului Luceafărului este consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniual secolului nostru.” Prin împărtăşirea din realitatea unui univers fetid, imund, scriitorul reuşeşte să reflecte grotescul, urâtul, absurdul,în text totul fiind decantat, esenţializat.

Nicolae Balotă îl considera pe Arghezi un meşter Manole al cuvântului ce posedă vocaţia sacrificiului de sine. E l dezvoltă planul de jos al unei lumi imaginar truculente, stigmatizate de o instinctualitate scăpată din frâu, mergând până la implicaţii patologice, etalând o cruditate lexicală fără precedent. Trebuie să vedem în „Flori de mucegai” un sistem al rupturii de natură începând cu atitudinea antisacrală. Arghezi îşi afişează satisfacţia de a-şi fi aşternut stihurile în chilia recluziunii.O biruinţă a eului, voluntar redus la puterea sa demonică, ironic minimalizată.Cu toate că este antiromantic în revolta sa contra naturii,Arghezii cultivă singuritatea, stare prin excelenţă romantică,a cărei emblemă este claustrarea impusă/autoimpusă.Temniţa ce alcătuieşte scena spectacolului deşănţat din „Flori de mucegai” are semnificaţie ambiguă, de instrument al reprimării săracilor de către bogaţi, dar şi de indice al condiţiei umane.În „Flori de mucegai”,Arghezi se dovedeşte un mare regizor al singurătăţii. Are loc o rupere a punţilor cu lumea prin îmbrăţişarea ostentativă a categoriilor negative: urâtul, macabrul, grotescul, trivialul. Scrierea cu m’na stângă, cea demonică, înseamnă renunţarea la har şi la înfăptuirile acestuia. Rezultatul e o fascinaţie a abjectului. O seducţie, cu alte cuvinte, în raspăr. Arghezi ar putea afirma precum Baudelaire: „Când voi fi inspirat dezgustul si oroarea universală, voi fi cucerit singurătatea”.

O primă ţintă a programului degradării o constituie însaşi făptura omenească. Selectaţi din mediul ocnei, din cloaca învinşilor,a osândiţilor, a mutilaţilor, eroii poetului(borfaşi, bătăuşi, criminali,nomzi, infirmi etc) sunt nişte leşuri vii, nişte defuncţi din punct de vedere al societăţii onorabile.Arghezi şi-a propus din capul locului să pună în paranteză natura, manifestându-se ca un meşteşugar. Valoarea sa supremă o constituie esteticul din care decurge binele specific, în felul în care îsi trăieşte experienţa creatoare autorul „Florilor răului”.

Admiţându-l pe poetul nostru în ipostaza de hommo aestheticus, nu i putem intenta nici un proces de imoralitate, aşa cum s-a încercat, nici nu îl putem situa cu fermitate în eşichierul criticii sociale, idee de care s-a abuzat.

Al. Macedonski spunea despre Arghezi în articolul „Printre Constelaţii şi Pleiade”: „Versul său era bizar, izvora dintr-o nevroză adâncă, sufletească şi dintr-o aspiraţiune spre alte zări.Dar viaţa a fost crudă pentru el. Însă nu-i nimic…a coborât în toate abisurile spre a urca aproape pe toate culmile.”

La rândul său , George Călinescu considera că odată cu „Flori de mucegai” arta lui Arghezi „ se preface în aşa fel încât, formal,putem afirma că poezia argheziană autentică, lipsită de orice ecouri străine, aici începe.”Acuzat pentru versurile sale din „ Flori de mucegai” de pornografie , Arghezi este apărat astfel de Călinescu: „Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi raritatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais”. Cu câţiva ani mai înainte, în 1937, şi Eugen Lovinescu ajunsese la aceleaşi concluzii: „Nu se află dovadă mai strălucită de neexistenţa pornografiei în artă decât aceste admirabile poezii în care expresia, în adevăr violentă şi vulgară, e ridicată în aşa plan estetic, încât reziduul ei material dispare. Singura pornografie în artă e lipsa de talent,fără el cele mai categorice declaraţii patriotice sau moralistice devin obscenităţi estetice.”

În acelaşi spirit face şi Al. Piru următoarele consideraţii: „Să mai vorbim de bogăţia lexicală a întîiului ciclu de care un Ibrăileanu era şi scandalizat şi uimit. Ea e depăşită în cea de-a doua culegere din 1931, Flori de mucegai, încă mai argheziană decât prima, operă explorând mediul imediat al delincvenţilor, unde pitorescul e de substanţă, iar vocabularul se încarcă de savori, fie că este vorba de expresii de mahala, fie de termeni argotici”.

La fel, Ov. S. C  în masivul său studiu despre Tudor Arghezi apărut în anul 1960, dezvăluie dualitatea structurală a creaţiei din ciclul „Flori de mucegai”: „Poetul florilor de mucegai are, ca Daumier, ca Goya, Bruegel sau Bosch, geniul grotescului. Oribilul stă la el în imediata apropiere a delicatului, a gingaşului. Absurdul dobândeşte puterea realului. Monstruosul capătă aerul verosimilului. Comicul atinge acea treaptă la care râsul întâlneste tulburarea şi uimirea, stârnind întrebarea lui Baudelaire:-Cum o minte omenească a fost în stare să cuprindă atâtea drăcovenii şi minuni, să dea naştere atâtor înfricoşătoare ciudăţenii?”

Tonalitatea de o stranie noutate a „florilor de mucegai”rezidă în bună măsură tocmai în nebănuita supunere a limbajului declaraţiilor unei finalităţi strict lirice.

Tudor Arghezi duce la perfecţiune opera de integrare în literatura artistică a folclorului de mahala.Însă nu atât descoperirea frumuseţilor din lumea                                     mahalalelor cât mai ales limbajul cvasiargotic în care acestea sunt cântate, a surprins enorm pe contemporanii poetului. Câte un  mă, un fă, curvă-dulce,mă-ta, plod, spârc etc. luate din acel folclor inefabil al lumii interlope, neexploatat până la el, şi puse pe portativul limbii cu iscusinţa unui compozitor de geniu formează secretul acestei poezii. Evident  „zicerea” se situează în registrul popular, dar tiparele artei înalte sunt ale maestrului.Regulile versului clasic sunt sparte, nu din necesităţi „simbolist-moderniste”(Arghezi inovează profund dar numai prin raport la tradiţie şi din nevoia de a exprima fondul unei poezii cu totul inedite), ci datorită ritmului interior al poeziei. De exemplu în „Rada”:

„Statuia ei de chihlimbar

Aş rastigni-o ,ca un potcovar,

Mânza ,la pământ,

Nechezând.”

Vulgaritatea frustă alternează cu lingoarea, cu îmbolnavirea de”miresme” şi de „cântece”, fiind vorba-cum arăta Şerban Cioculescu-de „dorinţa unui deţinut”, de delirul „înnobilat printr-o serie de metafore dintre cele mai neaşteptate şi mai frumoase din câte s-au făcut asupra dansului:

„Spune-i să nu mai facă

Sălcii, nuferi şi ape când joacă

Şi stoluri şi grădini şi catapetesme.

Sunt bolnav de miresme.

Sunt bolnav de cântece,mamă

Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă.”

La fel apostrofele borfaşului criminal şi sublim, în „Tinca”:

„Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?

Cine ţi-a scos cămaşa şi ciorapul?

Cine ţi-a îngropat capul

Nebun,

În braţele lui noduroase,păroase,

Şi te-a-nfrigurat până la oase?

Tu n-ai voit să spui

Nimănui

Unde înnoptai,

Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai.”

În „Fătălăul” aflăm-în virtutea aceleiaşi extinderi a esteticii argheziene, de sorginte baudelaireană,dar cu efecte cel puţin tot pe atât de neaşteptat populare, pe cât de rafinată e sursa-portretul unui tâlhar de o frumuseşe neobişnuită:

„Cu vreo câteva tuleie,

Mă tu semeni a femeie.

La sprânceană

Fetişcană,

Subsuoară

De fecioară.

Ai picioare

Domnişoare,

Coapsa lată

Adâncată,

Ca-n zuvelci,

Doi zulufi cu doi cârcei;

Două boabe de cercei

Deslipite de muiere.

Şi-al dracului!-a miere

Şi a tiparoase

Hoitul tău miroase.”

Un asemenea rezultat e pus ,desigur, pe seama unei împreunări fabuloase nefiind însă exclus nici amestecul necuratului,dar pare cu totul nepotrivit a privi fenomenul cu gravitate:

„Din atâta mperechere şi împreunare

Tu ai ieşit tâlhar de drumul mare.

-Na! Ţine o ţigare.”

Încăierarea, păruiala este privită cu un ochi de estet.Ea este asemenea unui minunat balet, făcut din vânzoleli de trupuri încordate.O întâlnim şi în „La popice”:

„Se-nţepeni din umeri, din bărbie,

Spinarea piatră şi-o făcu:Ce-o fi să fie!

Sumese mâneca şi scoase

Două braţe cu pulpele groase

Scrise cu slove şi horbote albastre.

Dârdâia podina subt mesele noastre.

Ceasul se făcu înfricoşat.”

La fel „Pui de găi”şi „Ucigă-l toaca” sunt filtrate liric în nişte balade ale lumii interlope. Zicerea în limbaj de mahala le-ar putea transforma în nişte parodii, dar sunt departe de aşa ceva, pentru ca burlescul trece în poezie în modul cel mai subtil :

„Toţi chitiră să bage fata – n beci

Şi să-i facă de ducă, aşa ca la berbeci,

Şi să o puie pe jar.

Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopţii a grătar.

Mai bine, bucată cu bucată,

Să fie aruncată.”

„Pui de găi”

„Iuţindu-şi caii către sat

Un ţăran venea întârziat.

Vânduse pesemne

Nişte lemne.

Tam-nisam, din goană,

Se ivi o cucoană,

Cucoană cu pălărie.

Pe – noptate , pe câmpie,

Ce-ar putea să fie?

În lucrarea „O istorie a literaturii române”,Ion Rotaru considera că: „In Cina, Dimineaţa, Morţii, Galere, Serenadă materia prozelor din Poarta neagră-închinată lumii din închisori-intră în elegii villoniene în care amestecul contrastant de sublim şi abject duce gândul la un Dante modern ce nu mai are nevoie să coboare în adâncurile fumegoase ale Infernului, spre a privi de acolo condiţia umană.”

Conştiinţa argheziană reprezintă o îmbinare de forţe în aşa fel constituite , încât în spaţiul ei magnetic pot încăpea cerul şi iadul, floarea şi mocirla, suavitatea şi abjecţia, cântecul sublim şi sarcasmul împins la ultima limită. Arghezi manifestă tendinţa de a reţine din spectacolul vieţii numai extremele. Critica literară a convenit unanim că Arghezi „îşi scoate puternicele efecte ale artei sale din înfăţişarea unei lumi învrăjbite cu ea însăşi ,cosmos conflictual de valori, pe care poetul îl exprimă alăturând formele abjectului de calităţile suave şi eterne ale vieţii, împerechind obsesiv mocirla cu aurul , lutul cu visul, şi concepând ciudata albină cu ,,aripa-n ţărână şi în vis,, dând impresia că pentru întâia oară se încerca a se modela îngeri dintr-o materie imundă”.

Vladimir Streinu, referindu-se la Arghezi, în volumul „Eminescu. Arghezi” spunea că „autorul ,,Florilor de mucegai,, înclinându-şi între spirit şi materie balanţa către natura acesteia din urmă, lucra în substanţe grele, în aspre proporţii şi densităţi, care câteodată copleşeau vibraţiile şi zborurile diafane. Arta sa vădea discrete suferinţi sub povara plasticităţilor excesive şi impresiona cu acea tristeţe ascunsă a unui Titan de Michelangelo.”

Frumuseţea poetică e scoasă cu îndrăzneală de Arghezi din materiale reputate ca nepoetice: noutatea promovării la funcţie estetică „a bubelor”, „a păduchilor”, a mucegaiului”,  „ a noroiului” va corecta la noi ideea teoretică despre frumos prin aceea de expresiv, şi va atrage, în acelaşi timp, din zonele interzise ale limbii, cuvinte ocolite până atunci ca triviale, în forme sintactice nearătate de nici o gramatică. Identitatea artistică nouă pe care Arghezi a adus-o poeziei române e dată fără îndoială de volumele „Cuvinte potrivite” şi mai ales de „Flori de mucigai”.

Mihai Ralea, referindu-se la încordarea şi energia expresiei argheuiene afirma că „marea putere de expresie a lui Arghezi vine dintr-un fel de inaptitudine a exprimării.”Până la un anumit , calitatea primigenă a cuvântului, ruptura sintactică precum şi compunerea poemelor, de multe ori întoarsă, a cărei ordine firească se organizează după lectură în mintea cititorului, ne pot face să credem că ne-am afla în faţa unui mut care izbuteşte deodată să vorbească:cuvântul e nou şi nu minte. Sentimentul naşterii limbajului e evident şi el se asociază adesea cu temele germinaţiei:îngreunarea pântecului de fată, încolţirea cartofilor şi în general declararea începuturilor vieţii. Lectura poeziei lui Arghezi e ea însăşi o luptă, după cum luptă a fost şi procesul de constituire a acestei poezii. Arghezi a scos poezie de unde estetica nu îngăduia şi unde nici nu se credea că poate să existe, din materia groasă şi degradată pe care a făcut-o contemplabilă.

Într-un început de”Ars poetica”( publicat în „Adevărul literar şi artistic”,1927, nr.367) Arghezi declara: „Să mă păzească Dumnezeu ,nu am căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele care sar şi frazele care umblă de-sine-stătătoare. Nu ştiu, am sentimentul că încă nu le-am găsit şi probabil că nu le voi mai găsi. Însă căutând cuvinte saritoare şi găsind puţine, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos şi m am apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări…Pe lângă cuvintele care sar m-au interesat tot atât de mult cuvintele care înţepenesc, care stau de tot îngropate mult în pământ şi ridicate mult în văzduh :cuvinte stâncoase. Când nu le-am găsit, am luat cuvinte de celelalte şi le-am bătut un cui lung înăuntru şi le-am lăsat aşa; şi acest cui e un cui care nu mai iese…Apoi, evident, am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet…Mai pe scurt, m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal”…”Acorte,senzuale şi cu o garoafă cu mâzgă roşie la ureche, ţigăncile cuvintelor noastre sunt destinate să ne dea mulţi copii din flori frumoşi.”

S-ar putea spune că Arghezi a făcut limba să i se supună, să-şi  piardă cuminţenia ca să câştige o nouă frumuseţe, căci nimeni dintre poeţii de după Eminescu nu a creat tipare de expresie mai durabile, forme mai răspândite şi mai noi decât autorul „Florilor de mucegai”. Astfel în „Flori de mucegai” poetul dă curs îndeosebi cuvântului cu sens propriu, direct materialitatea limbajului său poetic invstind versurile cu potenţe expresive neîntâlnite până la el. Întregul volum ilustrează cu pregnanţă preferinţa poetului pentru cuvintele rare,expresive. Cuvintele considerate neliterare apar în „Flori de mucegai” ca o cerinţă de ordin estetic, necesare fiind prin plasticitatea lor. Poetul le reînviază , le prelucrează la înalte temperaturi artistice, făcând din ele elemente caracteristice ale noului alfabet stilistic arghezian. Locul obişnuitelor clişee lexicale îl ia acum, în poeziile lui Tudor Arghezi, un limbaj poetic nou, o nouă tehnică a expresiei, poetul afirmându-se ca un temerar explorator în teritoriile lingvistice nesondate încă înaintea lui. Arta poetică a acestui „mare îmblânzitor al verbului” dobândeşte astfel acel inedit , care conferă poetului prestigiul renovării limbii literare, a tehnicii artistice în lirica românească din secolul al xx-lea.

La pitorescul şi savoarea stilului arghezian din acest ciclu, contribuie în mod evident alternanţa stilului direct cu cel indirect, precum şi calitatea artistică a dialogurilor, intercalate de poet în versuri. Poetul reproduce fidel, autentic dialogurile, limbajul personajelor, punându-se astfel în lumină, şi sub acest aspect, una din faţetele marelui talent literar arghezian, comparabil din acest punct de vedere cu I.L.Caragiale. El utilizează şi o gamă largă de onomatopee care imprimă versurilor multă forţă de plasticizare, de expresivitate prin euforia lor, prin armoniile imitative, prin sonoritatea expresiilor, prin sugestivitatea imaginilor.

Valoarea artistică a poeziilor din „Flori de mucegai” este creată şi de structura versurilor, de dimensionarea lor, poeziile fiind concepute în versuri libere, ale căror lungimi alternează în cuprinsul aceleiaşi poezii.

Cu „Flori de mucegai”, Arghezi realizează cea mai vastă împlinire a „esteticii urâtului” în lirica sa, precum şi în lirica românească în general.

Aşa precum au afirmat nenumăraţi exegeţi ai liricii argheziene, autorul „Florilor de mucegai” a înfăptuit „cea mai adâncă reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne”, în epoca de după Eminescu. Nimeni până la Eminescu nu supusese limba scriitorilor la o transformare mai adâncă şi nu recoltase de la ea o armonie mai originală şi mai plină de farmec. Acţiunea lui asupra limbii se orientase în sensul poetizării lexicului şi selectase, îndeosebi, din sectoarele lui, vocabulele care exprimă realităţile pure şi diafane, mişcările sufleteşti suave şi dulci.

Tudor Arghezi, în schimb, convins de virtuţile limbii, ajunge la o sinteză poetică pe de-antregul originală şi se îndreaptă spre alte resurse ale limbii naţionale, cu forme dure şi regionale, spre care nu îndrăznise nimeni înaintea lui să se orienteze şi să le introducă în limbajul poetic. Dar, aşa cum remarca şi Tudor Vianu, „tot ce este aspru şi crud în poezia lui Arghezi, imaginea aparenţelor degradate şi înjosite ale omului şi aşezărilor lui, cuvintele care le exprimă pe acestea sunt proiectate, dintr-un fond de revoltă şi durereţ dincolo de care se ridică năzuinţa poetului spre ce este curat, imocent şi graţios.”

ANA CAPOTĂ
_____________
BIBLIOGRAFIE
Vladimir Streinu- „Eminescu. Arghezi”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976

Alexandru Bojin-   „Fenomenul arghezian” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976

Ov. S Crohmălniceanu-„Literatura română între cele două războaie mondiale”, Editura Minerva, Bucureşti,1972

Ion Rotaru-  „O istorie a literaturii române”- Editura Minerva, Bucureşti, 1972

George Călinescu-  „Istoria literaturii române”-compendiu, Editura Pentru Literatură, 1968

Iulian Boldea- „Istoria literaturii române”, Târgu-Mureş, 2003

Nicolae Balotă-  „Opera lui Tudor Arghezi”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979