~ Zenovie Cârlugea: „Istoria Coloanei Infinite”

Sorana Georgescu-Gorjan (fiica ilustrului inginer Ştefan Georgescu-Gorjan, cel care a proiectat, executat şi ridicat la Târgu-Jiu, în 1937, Coloana brâncuşiană) a publicat, recent, în „Arhiva C. Brâncuşi”, la Editura Destin, lucrarea Istoria Coloanei infinite.

Lucrarea-bilingvă (română-engleză), cu o „Postfaţă” semnată de Barbu Brezianu, este un documentar de excepţie prin multitudinea informaţiilor şi fotografiilor (patru pliante) reproduse din arhiva de familie. Sunt de-a dreptul impresionante demersul încărcat de povara responsabilităţii şi devotamentul pios al Doamnei Sorana („urmaşa dinastiei Gorjenilor” – B. Brezianu), – ea însăşi „translation editor” la Editura Academiei al lucrării acestuia Brâncuşi în România (1974), – de a strânge cu grijă şi a lăsa posterităţii un dosar cât se poate de complet, menit a lumina legăturile familiei Georgescu-Gorjan, îndeosebi relaţia tatălui Ştefan Georgescu-Gorjan (29 august 1905 – 5 martie 1985) cu marele Brâncuşi.

Fiică a celui care „a colaborat cu fidelitate şi trăinicie la înfăptuirea Coloanei fără sfârşit, izbutind în 1937 performanţa ca numai în patru (4) luni de zile, şi cu mijloacele domoale aflate în Regatul României de atunci, să înalţe – după cum consemna un istoric de artă englez – «singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi asemuită cu marile monumente ale Egiptului, Greciei şi ale Renaşterii»” – Doamna Sorana îşi consideră tatăl – cum zice acelaşi Babu Brezianu – „ca un paznic de far”, care „a purtat tot timpul vieţii sale grija Coloanei lui Brâncuşi, remetalizând-o pentru ultima dată în 1976″ (p.38).

Doamna Sorana nu uită că în blazonul gorjenesc al familiei soarta a făcut ca drumul în viaţă al bunicului Ion Ciobanu, originar din Godineştii Gorjului (n. 1869) să se încrucişeze cu al Marelui Hobiţean (n. 1876), ambii, dornici „de procopseală”, pornind per pedes prin lume şi ucenicind, prin 1893, ca băieţi de prăvălie, pe aceeaşi stradă: Madona Dudu din Craiova, Constantin la nr. 19, iar Ion la nr. 23.

După mai bine de 35 de ani, aceeaşi soartă mirabilă face ca Brâncuşi să încredinţeze lui Ştefan, fiul conjudeţeanului de suferinţă, misiunea proiectării şi executării la Petroşani şi ridicării la Târgu-Jiu a Capodoperei.

Lucrarea-documentar semnată de Sorana Georgescu-Gorjan urmăreşte pas cu pas ideea Coloanei infinite, ce l-a fulgerat pe Brâncuşi încă din 1930, adevărata „obsesie” a vieţii sale. Cioplită mai întâi în lemn, cu două, trei, şase sau nouă module (după cum arată chiar fotografiile făcute de Brâncuşi în atelierele din Impasse Ronsin în anii 1917-1920), Coloana a căpătat ulterior (mai ales după vizita sculptorului la New-York, în 1926, unde trăieşte impresia unei „arte poetice şi măreţe”) imagine monumentală.

Prilejul unirii pe veci în cuget şi spirit se iveşte în decembrie 1934 – ianuarie 1935, când Ştefan Georgescu-Gorjan îl vizitează, la Paris, pe sculptor, acum ilustrul inginer oferindu-i artistului „soluţia tehnică” pentru punerea în practică a structurii de metal al cărei comanditar era Aretia Tătărescu, soţia prim-ministrului liberal Gheorghe Tătărescu, în calitatea ei de preşedintă a Ligii Femeilor Gorjene.

Monumentul, comandat în amintirea eroilor căzuţi în Războiul de Reîntregire, avea să fie executat în atelierele Societăţii „Petroşani” şi încadrat într-un triptic, alcătuind astfel inegalabilul Ansamblu sculptural de la Târgu-Jiu.

Autoarea realizează secvenţă cu secvenţă, mai ales în pliantele alăturate, „filmul” conceperii, construirii şi înălţării Coloanei, de la schiţa cu stilou făcută de Brâncuşi pe o fotografie a amplasamentului din „Târgul de afară” până la realizarea, modul cu modul, în atelierele societăţii petroşenene şi ridicarea ei la Tg.-Jiu, printr-o amplă desfăşurare de şantier – totul prin grija inginerului-constructor şi în prezenţa, luni de zile, a sculptorului (imaginile executate de Ştefan Georgescu-Gorjan îl surprind, în câteva secvenţe, pe artist în preajma celor „nouă meşteri mari”…).

Încheiată la mijlocul lunii noiembrie 1937, operaţia de ridicare a Coloanei („în total trei luni”, apreciază corect autoarea) l-a avut de faţă pe Brâncuşi, care, după montarea modulului al III-lea, a trebuit să plece în India, la invitaţia maharajahului, în privinţa Templului din Indore (a se vedea cartea-documentar cu acest nume semnată de D-na Sorana Georgescu-Gorjan, la Editura Eminescu, în 1996, comentată de noi în „Brâncuşi – azi”,I, 2000).

Sculptorul va reveni la Tg.-Jiu în iunie 1938, supraveghind operaţia de metalizare cu alamă. Inaugurarea va avea loc la 27 octombrie 1938, după câteva amânări, Brâncuşi – contrar celor afirmate de Barbu Brezianu în lucrarea-album Brâncuşi în România, ediţia a II-a, p.49 – nemaifiind de faţă la ceremonia de sfinţire a operelor din metal şi piatră şi la predarea acestora, de către Liga Femeilor Gorjene (care a suportat toate cheltuielile), în frunte cu Aretia Tătărescu, către Primăria oraşului:

„Brâncuşi a părăsit ţara pentru totdeauna, în 1938. Lăsând în urmă în patria sa o comoară nepreţuită – unica sa lucrare de for public. Visul său, Coloana făcută să sprijine bolta cerească, prinsese viaţă în oţel şi fontă, mulţumită strădaniei unei echipe de specialişti care s-au devotat operei, sub conducerea unui tânăr inginer.”

Ceea ce a urmat se ştie: încercarea de dărâmare din anii 50, care a afectat poziţionarea verticală cu câteva grade, dar şi „lungi ani de detenţie” pentru Ştefan Georgescu-Gorjan şi Gheorghe Tătărescu, ca şi distrugerea arhivei de familie a fostului prim-ministru.

Remetalizată de acelaşi destoinic inginer-constructor în două rânduri (1965-66 şi 1975-76) şi expertizată tehnic de INCERC (1983-84), Coloana va fi demontată începând cu 14 septembrie 1996, de Ziua Crucii („brutală imixtiune”, apreciază autoarea) şi, după nu mai puţin de patru ani de intrigi politice şi administrative, restaurată, prin intervenţia energică a ministrului culturii Ion Caramitru, cu sprijinul experţilor UNESCO, al Băncii Mondiale şi Fondului Mondial al Monumentelor, pe baza proiectului elaborat de un colectiv al Uniunii Artiştilor Plastici.

La 17 decembrie 2000, Coloana a fost resfinţită de Mitropolitul Olteniei, IPS Teofan, în prezenţa restauratorilor de la „Turbomecanica” şi „Plasma-Jet”, a autorităţilor culturale locale şi centrale, precum şi a unui numeros public, din care a făcut parte şi subsemnatul, realizând, pe parcursul celor patru ani de confruntări sterile, numeroase intervenţii în câteva publicaţii locale, ca „Mesager” şi „Gorjeanul” (inclusiv lansarea unei campanii pro-restaurare şi deschiderea unui cont la „Bankpost”, acţiune rămasă fără ecou şi derulată înainte ca opera brâncuşiană să fie „desasamblată” prin iniţiativa d-lui Radu Varia).

Am propus, într-un material de atunci, şi propunem încă realizarea dosarului de presă (locală, centrală, străină), de la apariţia propunerii de restaurare până la reportajele şi comentariile de după restaurarea din 2000 (un prim documentar în ideea aceasta a realizat dl. Nicolae Diaconu, prin Prima carte albă asupra Capodoperei, 1997 şi A doua carte albă asupra Capodoperei, 2001) – în ideea că toate acestea ar putea ajuta la mai buna înţelegere a climatului cultural, jurnalistic, social-politic şi administrativ, lăsând posterităţii imaginea completă a ceea ce D-na Sorana numeşte Istoria Coloanei infinite.

E o „istorie” în mai multe etape ale dăinuirii Capodoperei, care, desigur, sperăm că, prin restaurarea de înalt profesionalism din 2000, şi-a oprit „ceasornicul” (ca să folosim un lexem poetic blagian) pentru cel puţin un secol de dăinuire, extra tempum.