Adina Ungur: Poeme

casa de pe umeri

(despre supravieţuire)

mi se aşează casa pe umeri şi mă apasă

până îl strig în ajutor pe dumnezeu

ieri am vrut să te scot din pământ şi să te ţin în braţe

să te duc în cameră, să stăm pe patul tău în poveşti

mă spăl în câte o vană de lacrimi la fiecare sfârşit de săptămână

duminicile acestea mi-au rupt ombilicul şi mi-au lăsat solitudinile sângerând

sunt unicul urmaş rămas să aprindă lumânări

pe-un altar cu familia mea de morţi şi de plecaţi dinspre mine

mă legăn şi mă cuprind cu amândouă braţele de umerii casei mele obosite

în care se deschid uşi pentru sărmani, întristaţi, fericiţi sau flămânzi

în turn îmi iert ultimul duşman, ca pe un om îmbrăcat într-o ţinută lejeră

dar îmi cade o bucată groasă de lumină pe spate

la capătul pământului s-ar fi putut ajunge cândva cu un om ca mine

numai de nu mi s-ar prăvăli casa pe spate în drum

 

puzzle sau croitorul de organe

(despre iresponsabilitate)

aş putea să-ţi arăt că nu suntem decât un joc de puzzle pe tabla neantului

doar că nu fiecare victorie îşi culege revers în cădere

cum nu fiecărei căderi i se alătură consecutiv un urcuş

unul care se îmbracă în halate albe se crede un mic dumnezeu

decupează învelişul unui stomac, îl coase într-un sictir grabnic

aşa, de partea cealaltă a piesei ţi se scurtează o bucată de viaţă

te-ai prins, nu mai trebuie să-ţi arăt că acestea nu întotdeauna se plătesc undeva

dar pe noi nu ne-ar încălzi nici măcar asta

nu suntem decât o haină croită mai bine sau cu puţin ghinion, mai prost

un număr impar, cu identitate anulată

o piesă tâmpită într-un joc de puzzle

 

paternal

(despre răni nevindecabile)

niciodată nu mi-a fost teamă de fiare, niciodată

trebuia să mă laşi în desişul unei sălbăticii, uitată

m-ar fi luat un lup şi m-ar fi hrănit

el n-ar fi uitat subit şi de-odată

că are undeva un pui adoptat pentru-ngrijit,

tată

 

scurt metraj pintre dale

vine unul şi îţi taie din viaţă, hârşti, face la pagina 33

nici un muşchi nu se mişcă pe faţa lui şi citeşti pe internet

că asta se întâmplă în medie undeva pe la cincizeci şi opt

tu rămâi cu refluxul în care ţi se pare că verşi toată argila

şi pietroaiele pe care i-ai înghiţit până la o vârstă biblică

cei pe care-i iubeşti se duc, dar dumnezeu te acoperă

din când în când cu pulbere serafică

să nu uiţi să priveşti în sus, cum ai ales, zice,

la unica-ţi sfoară care se-nalţă din creştet departe

altul s-ar fi dus la acolo şi zanc l-ar fi băgat pe măcelar după gratii

tu bâjbâi ca un orb şi-un pui rănit când ştii că ţi s-a luat

un sfert de veac din viaţă

îţi cauţi în icoane familia de morţi şi plecaţi, îi chemi în ajutor

când ştii că nu vin

pe dale tot trece unul care joacă laptenis cu tine

are o faţă inexpresivă şi te pasează undeva între hârşti şi zanc