~Valentin Văran: „«Calfe şi zidari» au lăcrimat la Iaşi în amintirea unui meşter cunoscut, Artur Silvestri, Manole al zidirilor în cuvânt“

Avem un nedorit talent de a considera că ceea ce face un om mare pentru noi, ni se cuvine, fără a lua în considerare gestul de altruism al binefăcătorului. Cu cât gestul său este mai generos, cu atât vanitatea meschină a beneficiarului este mai satisfăcută, transfigurându-l într-un adevărat erou în proprii ochi, percepţie pe care ar dori să o proiecteze şi în ochii celor din jur.

Pornind de la aceste gânduri am încercat să judec ca printr-un filtru sever, atât cât pot, evenimentul de comemorare de la Iaşi al celui ce a fost şi este pentru noi ARTUR SILVESTRI. Am încercat să surprind acele mici gesturi meschine (ale unor oameni mărunţi în spirit) prin care doresc să iasă în evidenţă, indiferent de prilej, să se facă remarcaţi. Astfel de gesturi însă, au lipsit cu desăvârşire, decenţa evenimentului a fost pe măsura decenţei celui comemorat. Fiecare din cei care au vorbit întru amintirea  lui Artur Silvestri, au rostit cuvinte cu pioşenie şi cu respect. Au fost prezenţi suficienţi participanţi şi, mai ales, deosebiţi. Adunarea acestor oameni deosebiţi, animaţi de sentimente nobile a avut aerul unei atmosfere de familie întristată, fapt ce relevă încă odată în plus, că cel ce a trecut prin destinele noastre cu atâta măreţie, a lăsat o urmă atât de adâncă încât am ajuns să-i lăcrimăm plecarea ca nişte rude…

Au depus mărturie, unii vorbind, alţii prin simpla lor prezenţă, despre regretul pierderii, oameni pe care Artur Silvestri i-a întâlnit şi alţii pe care nu i-a întâlnit niciodată, dar a trecut prin viaţa lor drept un binefăcător. Toţi cei din adunarea comemorativă îi datorăm câte ceva. Îi datorăm unii realizările noastre la care el a contribuit uneori esenţial, îi datorăm toţi recunoştinţă şi modul de a ne manifesta această recunoştinţă ar trebui să fie acela de a continua ceea ce el ne-a încurajat să facem ca şi când el ar fi încă în viaţă. Pentru mulţi dintre noi, inclusiv pentru mine, el a existat într-un spaţiu virtual aşa încât ne putem închipui destul de uşor că, virtual, el trăieşte…iar bulgărele de zăpadă pe care l-a stârnit, în viaţă fiind, cel în care ne-a cuprins şi pe noi, n-avem voie să-l lăsăm să se oprească din rostogolire.

Artur Silvestri a fost într-adevăr un „Manole al zidirilor în cuvânt”. El s-a sacrificat pe sine pentru ca zidirile noastre să nu se surpe, să nu rămână anonime. Izvorul său de apă vie pe care ni l-a lăsat întru adăparea setei noastre de creaţie va să rămână nesecat. Calfe şi zidari au lăcrimat la Iaşi în amintirea unui meşter cunoscut, Artur Silvestri, Manole al zidirilor în cuvânt.

Prea puţin cunoscut faţă de meritele sale, dar atât de îndrăgit….

__________________

CELUI LĂSAT ÎN URMĂ…

Celui lăsat în urmă nu-i rămâne

decât tristeţea – alinare şi iubită

şi-o linişte duşmancă ce-n fărâme

i se strecoară-n suflet şi palpită…

celui lăsat în urmă nu-s cuvinte

doar întunericul ce fură şi ascunde

şi-apoi tăcerea grea care te minte

ţi-arată ce-ai pierdut, dar nu şi unde…

nimic de-acum nu va mai fi la fel,

celui lăsat în urmă – doar durere

înfiptă ca o gheară de oţel

şi-o ciudă, care răzbunare cere…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

viaţă amară, vampă de bordel…

VALENTIN VĂRAN – valysan –