Lucia Olaru Nenati: Să ne rugăm pentru sora Benedicta – Recviem Zoe Dumitrescu Buşulenga

Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

            Parcă ieri aşterneam cu bucurie  gînduri de felicitare la aniversarea unei vîrste seniorale  împlinite de Marea Doamnă Profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga spre a le trimite lui Artur Silvestri ce urma să le adune în ceea ce s-a constituit  într-o broşură, de fapt, o minicarte aniversară, intitulată Zoe Dumitrescu Buşulenga,  opera încoronată,  în care s-au adunat apoi rapid alte gînduri şi mesaje similare venite din patru zări, dl. Silvestri  „dîndu-mă de gol” pentru sugerarea ideii de-a se constitui acea carte.

            Mă bucur că ea s-a constituit şi a ajuns la Doamna care a citit-o cu emoţia de-a  nu fi  fost uitată. A fost, aşadar, un mic dar important gest, un semn de nezădărnicie a lungii şi bogatei sale existenţe. Unul dintre acele gesturi ce hrănesc şi mîngîie sufletele celor meritorii dar care arareori vin înainte de sfîrşitul acestora  cînd încă mai pot fi receptate şi pot produce  acea stare profundă de bucurie a vieţii împlinite.

       Acum  un asemenea mesaj nu ar mai putea ajunge la destinaţie căci în duminica numită în calendar a Femeii creştine, Marea Doamnă, acum rebotezată Sora Benedicta, a fost înhumată la Mînăstirea Putna, sanctuarul simbolurilor  majore ale sufletului nostru naţional. Revăd, reiau şi completez acum, din unghiul acestei împrejurări, mutatis mutandis, cîteva idei din cele ce le scriam atunci,  nu cu multă vreme înainte de această zi de sărbătorire a Femeii creştine, aleasă parcă special de Dumnezeu spre a o aduce la sine pe  această  fiinţă simbol exemplar pentru această sintagmă.

            Doamna Zoe a trăit şi s-a desăvîrşit sprijinind şi generînd  împlinirea  altora, într-un timp ce se proiectează, prin perspectiva actuală, ca unul damnat aprioric, al dominaţiei comuniste, în care aparent toate au fost infestate de acest virus falsificator.  Dar, aşa cum am susţinut de multe ori, un om nu poate alege cînd să se nască ori să-şi amîne existenţa – printr-o voluntară şi ostentativă criogenie – şi devenirea pentru mai tîrziu, pentru o  zonă temporală mai de bon ton. Fiecare are a-şi duce crucea în timpul pentru care a fost repartizat la bursa destinului şi important este a face acest lucru cu vitejie, cu demnitate, cu răspundere, cu rodnicie, fiind conştient de judecata viitorului. Or, vremea comunistă tocmai asta a însemnat: o mai mare răspundere dar şi dificultate ridicată în calea noastră, a celor ce am trăit, în diferite segmente,  între limitele ei. Iar din acest punct de vedere, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga tocmai asta a făcut: nu s-a dat în lături, cu pudibondă adversitate, din calea datoriei de-a trăi în vremea sa, ci a încercat să amelioreze ea însăşi această vreme în care trăia, prin forţa spiritului şi personalităţii sale, să-i infuzeze un înalt umanism, adus de sine în actualitate, odată cu larga sa cultură, din tradiţia universală a lumii. Şi a reusit într-o mare măsură. A fost prezentă în agora, a avut demnităţi publice, a fost profesoară de înalt nivel  academic, a avut un cuvînt important de spus, făcînd în aşa fel ca cei aflaţi vremelnic la putere să o respecte, să ţină cont de cuvîntul ei şi în acest fel să se mai umanizeze, chiar să se mai educe, să înveţe să respecte înaltul podiş al spiritului şi culturii. E mai mult decît meritoriu acest lucru şi de apreciat voinţa şi personalitatea doamnei Profesor care nu a lăsat locul gol pentru a fi fost ocupat de vreun sfertodoct, ci a trasat o largă cărare în vreme pe care circulau idei şi valori perene, dar a şi fost capabilă şi curajoasă să ia atitudine întru recunoaştere a valorii altora şi chiar întru  apărarea multora de acuze ridicole şi răuvoitoare, limitînd acţiunea nocivă a proletcultismului în afara templului culturii. Şi în acest sens gestul lui Alex Ştefănescu de a-şi aminti public şi de a-i mulţumi doamnei Profesor pentru un asemenea gest este mai mult decît salutar, este restaurator de valori şi igienă etică, atîta vreme cît domnia sa n-a scăpat de intifade ale noilor proletcultişti, cei ai unui  actualism infatuat şi ignorator al valorilor anterioare şi mai ales, al luptei, uneori pînă la sacrificiu, dusă în numele promovării acelor valori, indivizi care sunt îndemnaţi să culpabilizeze în bloc tot ce a existat în comunism, tocmai şi numai din acest motiv, devenit vină apriorică.

            Dar nu numai atît, doamna Zoe şi-a cîştigat un loc în durata netimpului şi prin contribuţia sa în eminescologie, proba de foc a spiritului major în cultura noastră. Ea se înscrie într-o categorie aparte, puţin evidenţiată, dar foarte marcantă şi meritorie: aceea a marilor doamne ce au contribuit fiecare cu devoţiune, dar şi cu competenţă, cu personalitate proprie şi prin marcarea definitivă a unui teritoriu în acest areal. Sunt doamnele propagării spiritului şi valorii eminesciene, un fel de preotese ale Templului, care au făcut şi au însemnat foarte mult în aprofundarea specializată, dar şi plină de pasiune, aproape erotică, pentru marele spirit. Să enumăr cîteva astfel de nume pentru a configura contextul: Rose Del Conte, cea care a fertilizat arealul italian cu pasiunea sa revelată pentru absolutul eminescian, Ioana Em Petrescu, aceea care a stabilit profilul eminescian, în demers comparatist cu marea tradiţie a primilor filozofi ai omenirii, Svetlana Paleologu Matta, aceea care  a operat acelaşi demers, dar în cadrul gîndirii filozofice a contemporaneităţii europene, cu precăderii heideggeriene,  Amita Bhose  care s-a dedicat stabilirii corespondenţelor eminesciene cu marea spiritualitate indiană şi încă altele cîteva. Doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga se înscrie în această serie în primul rînd, prin contribuţia sa la stabilirea influenţelor culturii germane asupra lui Eminescu.

Pentru mine personal, ca una care m-am ocupat, prin voia sorţii,  din fragedă juneţe, de universul eminescian, reconstruindu-i universul copilăriei ipoteştene şi mai apoi de apetenţa sa pentru muzică, reconstituindu-i   ipostaza de interpet vocal, contribuţia doamnei Buşulenga a fost una specială, de o mare importanţă în demersul meu, prin cartea domniei sale despre legăturile lui Eminescu cu muzica pe care a scris-o împreună cu Iosif Sava. Am nutrit o gratitudine deosebită pentru  acest reper major ce mi-a ajutat mult să elaborez cartea mea Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, şi caseta anexă Cântecele lui Eminescu, pe care am avut bucuria să i le înmînez  la Focşani, unde ne-am întîlnit la Festivalul “Duiliu Zamfirescu”.          

Acolo, la Focşani, cu cîţiva ani în urmă, am auzit-o din nou vorbind în public.  Toţi cei prezenţi i-am putut admira elocinţa, spiritul alert şi cultura renascentistă, în ciuda vîrstei înaintate ale cărei semne  se aşternuseră  deja pe chipul şi pe trupul său. Am putut cu acel prilej, care a fost, de fapt, ultima dată cînd am văzut-o, să ne convingem  de longevitatea spiritului său de elită ce parcă sfida legile umilitoare ale timpului.  M-am gîndit atunci la impactul uriaş pe care-l au asemenea spirite asupra celor ce le ascultă discursul şi am regretat că azi nu se mai preţuieşte acest efect intens şi benefic  şi  se lasă să se risipească atîtea ocazii în care un asemenea om de valoare intelectuală majoră ar putea să apară la televizor şi  să transmită pe cel mai larg canal de comunicare atîta bogăţie de spirit, atîta experienţă, un asemenea mod elevat dar şi firesc de exprimare . Ce păcat că în toţi anii aceştia doamna Zoe a stat deoparte de lume iar lumea nu a ştiut să-i folosească valoarea, disponibilitatea, cultura, charisma, rolul intens formativ  şi a preferat să aducă în prim plan şi să transforme în modele dezirabile tot soiul de retardaţi, manelişti,   personaje gregare, fel de fel de indivizi al căror rost e să dea cu    picioarele în minge, sau să se îmbogăţească pe lîngă aceştia, panglicari politici fără nici o valoare personală, al căror merit e doar acela de-a fi intrat într-un partid, şi atîţia alţii  care  au luat în ierarhie noastră umană locul central, cuvenit marilor personalităţi intelectuale   a căror  apariţie pe marile ecrane ar fi avut atîta impact şi atîta efect formativ asupra nivelului intelectual al societăţii noastre împins parcă deliberat să se modeleze după tiparul planetei maimuţelor! Azi acest lucru nu se mai poate petrece, ocazia de-a o vedea şi auzi pe doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga a trecut definitiv, vocea ei specială, elocinţa ei de mare clasă au amuţit definitiv, întreaga ei fiinţă unică aşternîndu-se înspre marele somn în veşnicia Putnei.

        Pentru că am abordat nota semnificaţiei personale pe care a reprezentat-o domnia sa pentru mine, vreau să relev că imaginea ei a avut o aură aparte, încă din adolescenţă, căci ea reprezenta pentru mine modelul de succes al carierei intelectuale a unei femei, care mă fascina energic încă din şcoala primară, pe care am urmat-o  în zona înalt orgolioasă a culturalităţii bucovinene a Rădăuţilor, în care devenirea întru cultură surclasa orice alt top existenţial. Ba, dacă mă gîndesc mai bine, pot să cred că nu greşesc dacă aş afirma că însuşi numele ei triplu şi somptuos arborescent emana o semnificaţie în sine şi poate că a gestat în timp asupra mentalului meu atunci cînd, avînd a-mi semna identitatea, am optat şi eu pentru numele triplu ales pentru toată viaţa.

            De aceea am fost mai mult decît onorată atunci cînd, organizîndu-se Olimpiada de limba română la Botoşani în anii 80, eu, pe atunci directoare de teatru în acest oraş,  am fost aceea desemnată a o întîmpina public pe doamna Buşulenga, invitata de onoare a Olimpiadei, pe scena Teatrului Eminescu, eveniment ce a marcat profund pe tinerii olimpici naţionali prezenţi în sală, drept care şi după ani de zile am întîlnit pe unii dintre ei, deveniţi profesori de română şi care ţineau minte fraze şi idei din acea memorabilă întîlnire desfăşurată sub semnul literelor şi a lui Eminescu.

            Acum la moment de reculegere şi meditaţie, înţeleg încă o dată ce profil deosebit  a avut această mare doamnă, mai ales într-o epocă marcată discret, dar ferm, de un anume misoginism,  cu precădere la nivelul arealului public. Rare au fost femeile care au reuşit să–şi cîştige pe merit un loc vizibil în acest areal şi care să facă a se şterge diferenţa dintre cele două genuri, ba chiar să strălucească  în spectacolul vieţii cu mai mult decît alţii. Şi, de fapt, mi se pare că ostilitatea şi înverşunarea cu care unii au atacat-o după borna temporală din 1989, acuzînd-o cu o vulgaritate detestabilă de tot soiul de păcate s-au datorat exact acestei performanţe ale sale de fi strălucit pe scena publică, lucru  care, vai, îl ştiu  din interior! nu ţi se iartă şi se pedepseşte mai mult decît orice altceva. Canalii şi lichele, excroci şi corupţi, leneşi şi mincinoşi, hoţi şi trădători sunt mai degrabă trecuţi cu vederea, ba chiar muşamalizaţi şi graţiaţi moral cu o secretă simpatie dar  un om, – mai ales o femeie! – care a avut succes cîştigat prin merite proprii, a deţinut o poziţie in societate absolut pe drept cuvînt, a atras admiraţia unui public prin charisma sa proprie, acela nu este iertat, ci este duşmănit cu patimă, motivele căutîndu-se ulterior şi aflîndu-se doar pretexte ridicole, căci nimeni nu poate recunoaşte, sau poate nici măcar conştientiza! adevăratul motiv al urii pe care o nutreşte mediocrul agresiv  faţă de o asemenea personalitate.

              Minte luminată şi caracter de cea mai  înaltă stirpe, doamna Zoe a înţeles acest fenomen şi a ales să–şi asume, compensatoriu, în ultimii ani ai vieţii  recluziunea monahală şi retragerea quasi totală din lume, plătind situarea de odinioară în centrul societăţii prin  solitudinea şi smerenia monahismului românesc în care va fi parcurs drumul profund către cea înaltă spiritualizare.

            Asemănător cu traseul unui alt mare spirit al nostru, Nicolae Steinhardt,  de la cea mai largă cultură de tip renascentist la interiorizarea spirituală a monahismului creştin, doamna Zoe a edificat prin repetiţie un posibil model de uriaşă altitudine morală al evoluţiei existenţiale a  personalităţii autohtone.

            Să păstrăm deci în altarul minţilor noastre  acest model, acordîndu-i preţuirea şi valoarea cuvenită şi să regăsim habitudinea de-a deschide din cînd în cînd marile cărţi pe care aceşti oameni ai elitei intelectuale ni le-au lăsat moştenire lucrînd fără răgaz întreaga lor viaţă spre a construi acest tezaur public şi dăinuitor  dincolo de timp.

            Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

Lucia Olaru Nenati