~Ana Dobre: „Plutonic şi Neptunic în dimensiune eminesciană“

La începutul secolului al XX-lea, când I. Scurtu a publicat primele postume ale lui Mihai Eminescu, o parte a criticii (Ibrăileanu, printre ei) a sărit ca arsă. Blasfemie! Nu se poate publica ceea ce poetul însuşi nu a publicat, ceea ce n-a trecut de cenzura propriei exigenţe. Alţii (Nicolae Iorga, de exemplu) considerau că orice cuvânt din Eminescu trebuie cunoscut. Între aceste extreme, ambele susţinând cultul pentru poetul pe cale de a se mitiza, s-a dezvoltat şi a evoluat posteritatea operei eminesciene.

Astăzi, e un lucru învederat că opera poetului trebuie cunoscută în profunzimea şi în complexitatea ei impresionante. Ceea ce a publicat poetul în scurta lui existenţă pe Pământ este minim, este doar vârful aisbergului. Poeziile din Familia, Convorbiri literare, volumul de Poesii(1883) îngrijit de Titu Maiorescu, prozele, articolele literare sau politice din Albina, Federaţiunea, Timpul sunt insuficiente pentru a avea reprezentarea spiritului eminescian în totalitatea desfăşurării sale, a gândirii sale demiurgice. Volumul de poezii pe care îl visa el însuşi, Lumină de lună, nu a mai putut să-l publice. Cu acest titlu a apărut un volum de poezii în îngrijirea lui I. Scurtu în 1910 şi 1912.

Opera copleşitoare, într-adevăr, a rămas în laboratorul său de creaţie. De aceea, Ion Negoiţescu, vorbind de o parte neptunică, alta plutonică a creaţiei poetului, considera partea necunoscută, plutonicul, semnificativă pentru vizionarismul poetului, sugerat şi conţinut în versul – De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi. Aceasta ar fi şi partea cea mai consistentă a operei, cea în care se constituie, de fapt, eminescianismul ca atitudine în faţa existenţei.

Cunoscut şi arhicunoscut, mai ales, prin „romanţele cantabile” – Pe lângă plopii fără soţ, Mai am un singur dor, Somnoroase păsărele etc., prin poeziile studiate în şcoală, cele grupate în tema iubirii şi a naturii, prin puţinele traduceri din poezia antumă, Eminescu face figură de poet minor, un fel de Lamartine incapabil să-şi scoată gândul  din limitele universului terestru, incapabil de dezmărginire.

Sentimentul puternic de revoluţie poetică îl poate avea oricine care compară poezia sa cu aceea scrisă în jurul anului 1860, poezii de „infirmerie literară”, sancţionate drastic de Titu Maiorescu, poezii care ocupau paginile revistelor literare ale timpului. Distanţa este atât de mare încât e explicabil de ce lui Ibrăileanu ivirea sa în literatura română îi apărea ca aceea a  unui meteor din alte lumi.

Poezia filosofică, de meditaţie asupra destinului omului, a umanităţii, a societăţii omeneşti, a istoriei în care Eminescu a introdus reflecţia, dând o dimensiune metafizică, nu numai poeziei dar şi existenţei, este dimensiunea în care este inegalabil, dimensiunea care a creat eminescianismul şi a direcţionat literatura română spre zone ale profunzimii de negândit până la el..

Multe dintre ideile care îl frământau sunt reluate, lucrate în postume, unele variante ale unor poezii publicate, altele embrioane pentru alte construcţii poetice demiurgice în care gândirea poetică efervescentă caută, confruntă idei provenite din surse diferite pentru a le da o formă şi un conţinut eminesciene.

Semnificativ este, din acest punct de vedere, al confruntării de idei provenite din surse diferite Ms. 2287, în care poetul făcea o serie de diferenţieri pentru a sublinia că reflexivitatea este apanajul spiritului creator, că marile idei sunt universale, că circuitul ideilor asigură libertatea de gândire, de exprimare. Ms.2287 este deosebit de important pentru a înţelege sensul influenţelor în creaţia sa, Eminescu nefiind un imitator, un individ care preia ad-hoc nişte idei şi le dă la rimă sonoritatea de care avea nevoie. Influenţele sunt catalitice. Uneori, poetul conferă un sens al său ideii care se impune ca idee eminesciană.iată. Iată această însemnare în întregime, în transcriere fidelă, respectând modelul limbii literare de atunci: „Oameni învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi cu una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă trec prin întunericul sălei şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreţi de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii şi ideile cele mari chintesenţa vieţei sale sufleteşti, se uită la ele dacă şi cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală iluminată? Multe întâi inamice ies înfrăţite, toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta – şi astfel, se comunică şi auditoriului şi el se simte în faţa unei lumi armonice care-l atrage. Din contra la cel mărginit el vede chipuri, pe care prelectorul nu le-a priceput el însuşi ieşind cu grămada din intelectul lui, tot astfel precum intrasă, necunoscute între ele, indiferente una faţă cu alta şi unite doar esterior prin împrejurarea că ies din aceeaşi gură. De aceea mulţi oameni învăţaţi vor simţi cum că au un fond negru în sufletul lor, deasupra căruia ştiinţa lor lunecă de la urechia, cu care au auzit-o la gura cu care-o transmit altora. Ei înşii rămân neatinşi de ea. La un om cu talent fondul e luminos, ei sunt mai mari prin cugetările proprii ce conţine capul lor, figurat oamenii casei sunt mult mai însemnaţi în rang, decât oaspeţii ce intră şi ies, şi când oaspeţii ies, se cunoaşte parcă cum că societatea, în care au petrecut le face onoare, de aceea tonul de demnitate, cu care reapar. În genere orce cap omenesc samănă c-o odaie, numai e-ntrebarea ce fel de odaie, ce aer şi ce lumină e în ea şi ce societate găseşti. Una e crâşmă luminată de-o lumină de său, societatea e urâtă şi cinică – alta e o odaie curată şi orânduită a unei babe, găseşti că lucrurile mici sunt puse şi tratate cu multă îngrijire, în cutioara ferestrelor ş.a. – pentru lucruri mari însă baba nu are nici un înţeles. Aceste comparaţiuni s-ar putea urma în infinit”.

Cultura este pentru poet o sursă inepuizabilă de idei generoase prin care se poate ajunge la propriul adevăr, la propria identitate, idee care se regăseşte în postuma De vorbiţi mă fac că n-aud: „De vorbiţi mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud;/ Dănţuiţi precum vă vine,/ Nici vă şuier, nici v-aplaud;/ Dară nime nu m-a face/ Să mă ieu dup-a lui flaut;/ E menirea-mi: adevărul/ Numai-n inima să-l caut.”.

Intelectualul contemporan, trăitor în secolul al XXI-lea, reţine, modelat de filosofia existenţialistă şi psihologia freudiană, că cel mai grav atentat la demnitatea personalităţii umane este trădarea de sine însuşi, abandonarea propriilor idealuri pentru a le servi pe ale altora. Adevărul artei este un adevăr subiectiv, un adevăr personal, neexcluzând o puternică şi accentuată conştiinţă morală. Conştient că în/din toate societăţile doar răul supravieţuieşte, poetul consideră că istoria stă sub semnul urii şi al răutăţii: „Dar nu! e-atâta minte – atâta plan de rele/ S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele/ Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii/ E răul. Cartea lumii de-eternă răutate/ E scrisă şi-i menită”(Andrei Mureşanu).

Gânditorul Eminescu crede că revoluţia societăţii umane trebuie să vizeze întâi de toate, omul,  conştiinţa, stimularea mizericordiei creştine. Sistemul de valori pervertit de o viziune viciată asupra lumii se restabileşte prin răsturnare, prin reevaluarea elementelor axiologice: „…De vei avea puterea,/ Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine:/ Bravură se numeşte. De eşti închipuit,/ Nesuferind ca alţii de-acea închipuire/ Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;/ De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui/ Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,/ La fapte mândre stimul. De eşti atât de van/ Să crezi că pân’ şi cerul ascultă a ta vorbă,/ Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea/ Ţi-o stupifici – îţi zice că eşti evlavios,/ Ba chiar şi sfânt…”(idem).

În arta sa, poetul se străduia să exprime adevărul:”…Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”. Sistemul de valori poate fi gândit, poate fi modelat de adevăr, criteriu absolut al vieţii şi al existenţei prin care omul se regăseşte într-o dimensiune absolută, metafizică devenind capabil să valorizeze şi să valorifice alte elemente existenţiale integrabile acestei axiologii.

Din modul de raportare la acest sistem de valori, care conţine coordonatele platoniciene – bine, frumos, adevăr, modelate de filosofia schopenhaueriană, a iraţionalei voinţe de a trăi, structurate în jurul relaţiei om – Dumnezeu, omenirea se împarte în „cei ce vor şi cei ce ştiu”: „E împărţită omenirea/ În cei ce vor şi cei ce ştiu./ În cei dintâi trăieşte firea,/ Ceilalţi o cumpănesc şi-o scriu./ Când unii ţese haina vremei/ Ceilalţi a vremii coji adun:/ Viaţă unii dau problemei,/ Ceilalţi gândirei o supun”(E împărţită omenirea).

În această viziune poetico-filosofică, dimensiunea creştină, raportarea omului la Dumnezeu echivalează cu o raportare la absolut, sensul vieţii  putând fi accederea spre Dumnezeu, aşadar spre perfecţiune: „Al răului geniu arate-mi/ Un om din viţă pământească/ Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi/ Naintea ta să-ndreptăţească;/ Căci buni şi răi trăiesc în tine,/ Cuvântul tău e calea lor,/ De-a lor abateri li-i ruşine,/ Căci tu eşti ţinta tuturor”(idem).

Râvna omului către cele eterne, către miracolul ascuns între faldurile aparenţei implică plenar fiinţa, neadmiţând mimarea sau simularea gândirii înalte, falsul, impostura.

Opoziţia dintre cei ce vor şi cei ce ştiu devine prăpastie. Unii se pătrund de misterele existenţei, de sensurile ei, de bogăţia ei metafizică, ceilalţi o denaturează prin lipsă de percepţie şi de reprezentare, prin imobilism reflexiv, prin slugărnicie în faţa lucrativului: „Ei nu pătrund a ta mărire,/ Minune-i pentru dânşii tot./ Necercetând nimic din fire,/ Nimic nu ştiu, nimic nu pot;/ Căci nu-i supusă lămuririi/ Gândirea-n capul înţelept – /La toate farmecele firii/ Se bat cu mâinile pe piept”(ibidem).

Iată şi un Sonet satiric în care ironia eminesciană neiertătoare este din aceeaşi pastă cu caragialismul: „Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini/ Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,/ De zei lipsite, vai! a tale pagini.// Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,/ Drapându-i golul ei cu reci imagini:/ Nimic nu iese dintr-un dram de crieri”…
15 IANUARIE 2006

ANA DOBRE